nu mai sunt viu dar nu voi muri…
Prietenului MARCO LUCCHESI
doar cât o banană e Brazilia ta
pe această hartă didactică
terfelită de Robert în seri valahice
și totuși nu renunț: tot caut
cu disperare caut vârful acela divin
Corcovado cu capul cioplit de un
conațional trăitor în Parisul de mai an…
revăd Rio ca un cer stelar
o semnătură pierdută de un
apostol necunoscut
și-mi amintesc seara aceea
cu cina întârziată la cochetul local
al unui italian de-al părinților tăi
și frugalele alergări prin Rio
și liniștea leopardiană din casa ta
cu grămezile de cărți întinse peste tot…
știu, nu mai trebuia să le citești
zăceau cu miile în mintea ta
de bibliotecar plecat spre eternitate
cu haite pelegrine de scribi mutați
de pe pământ în zările nemărginite
ale patimii noastre de cititori
înfometați…
acum, aici, în patul suferinței
în clipa aceea faustiană cu care
îmi recitesc trecutele isprăvi
și aventurile – schelete doar
în licărul unei memorii
de molii terfelite…
îmi tot repet dar nu cu disperare
nu mai sunt viu dar nu voi muri…
tu însă nu lipsești:
mi-l porți de mână
pe-un Dumnezeu pe care
l-am cam uitat pe drumuri…
Tu nu te arătaseși –
Lui Marco Lucchesi
nu un cristal mi-atacă
nemărginitul dor
de ce-oi fi fost ori încă sunt
ci scârțâitul unei uși din casa
de la țară în care-o văd pe mama
trebăluind la vatră cu ochii ei
înlăcrimați de griji și mâinile
cu-amețitoare dragoste
pe pâinea aburindă întinsă
pe măsuța din bucătărie
și suferința ei năprasnică
și-ntinsă în toată viața-i
pe care voiam să i-o-mprumut
Și-afară-n curtea largă
câinele cel alb ce-l socoteam
ca frate și el la fel pe mine
și-acel roșcat vițel ce l-am hrănit
pe pajiștile de pe deal
cu ierburi grase…
Tu nu te arătaseși –
încă nenăscutul cu cei
mai norocoși ori destinați
unui anonimat imperial
TU ce soseai urlându-ți
setea și foamea ta de
vânător de aur prin limbi
și cărți și viziuni spre
zări fără sfârșit…
Și n-a fost mult să îmi apari
iscoditor și calm și grabnic
să mi te-alături pe drumuri
știute doar de noi…
Cine suntem?
Cine suntem? Germeni vechi
ai unei culpe necunoscute –
nespuse ori ignorate?
O băltoacă stridentă – mlaștină
în care colcăim asediați de năluci
ademenite de boala grandorii.
Ajuns-a Lumea – Pământul un rotocol
al unui astru prea siderat?
Am venit doar spre a pleca
rând pe rând după cei dragi –
după miliardele risipite în țărâna
ce nu mai ascunde prădalnica-i poftă –
Un sus și un jos a fost călătoria numită viață
un pelerinaj prin mărăcini stelari
cu gări și halte rânduite
de un zeu știut nicicând zărit
cu poveri și iubiri din care
puțină tandrețe ne-a hrănit
în marea iluzie a unor speranțe deșarte
Vii și pleci – calea e mereu aceeași
punte de petrecere – grundul
unei existențe cât o după-amiază și
un miez de noapte prăbușit în somn
Și totuși a stat de pază
iubirea brodată cu suave îmbrățișări
îndoielile pline de scrum
pe pârtiile înguste aplecate
spre hăul trasând o fire cu imperfecțiuni
mai mereu ignorate
Nu mai am griji
Gol în landul odios în care
bătrânețea își apără cuibul
și noaptea mă tot amenință
cu o linie roșie pe un disc
hârâind pe acoperișul casei vecine.
De-acum nu anii mă înspăimântă
nu lunile nu săptămânile nici zilele
ci orele strangulate pe abia ivitele zori
de prin neștiute galaxii și ele în impas
de cum arată coama unui castan întomnat.
Nu mai am griji de nu pentru săracul
copil ce strivește un mâine fără pâine
urlând dintr-o vatră cu împrumut
și mă întreb șoptit dacă bogații
milioanele de îmbuibați de pe Terra
mai au alt timp decât un azi grețos
asemenea lor. Dezmoșteniți de un trecut
trucat și condamnați la un viitor
cu un lux bezmetic și mai hain ca ei
nu vor trece pragul acelei visate mutații
în OM. Destinul oricare și al oricui
e uneori imprecis și alteori nefiresc
de hain: un tainic eres al vieții pe pământ.
Nu-i nimic straniu în jur
Ne vom revedea când va fi prea târziu
și deasupra buruieni gunoaie hârtii
sticle sparte aruncate de bețivii serali
oricât aș striga nu mai auzi din locul
în care poate te odihnești și tu
în felul acela prin care speriai luna
și mituiai greierii din răzorul de flori
minuni nu prea mai sunt de-acum
când și rodul e tot mai hazliu
iar balta a urcat pe colină spre Cruce
nu-i nimic straniu în jur
pe sub streșini bântuite de ploi
nicio mângâiere îmbălsămată
ori o durere sosită năprasnic
în plină înflorire a bătrâneții
o fi prea devreme ori prea târziu
numai strigătul sugrumat al unui aed
abandonat de ceata poeților
ocazionali și jefuiți de ceruri…
Nimic de făcut
Nu mai e timp,
eu nu mai am timp,
sâmbăta de ieri azi e miercuri
iar în dormitorul bolnav
se ciondănesc șoareci cu îngeri…
Nimic de făcut: pânza veștejită a serii
face reverențe pe un acoperiși străin
și curtea s-a mutat mai lângă cimitir…
Eu îmi trăiesc aceste ultime tăceri
privind pereții zugrăviți cu cărți
și masa cu hârtii visând
alfabete pierdute
în vaierul unui amurg nesățios.
„Nu-i nimic!”
„Clipă rămâi!” – țip peste goetheanul
țipăt (ori poate rugă!) ori …„Mehr Licht”?
însă germanul era un paznic îngrijitor al
timpului și țipătul lui a tot foșnit prin veacuri
fără vreun sens anume într-o semantică lumească
și eu doar vânez în bezna minții
câteva silabe rănite priveghind
în camera strivită de frig.
„Nu-i nimic”, îmi șoptește motanul Hegel,
„căci doar el, nimicul, e golul din țipăt.
Dinainte a ce?
Cum am fost? Ce-am făcut
în viața de dinainte? Dinainte a ce?
– Contemplu oglinda care mă minte
îndrăgostită cum a fost de mine mereu
și dibui prin zăbrele gravide de amurg
spre vechi și multe păcate – trădări
(de mine însumi mai ales) și gratuite
abandonuri – mici dar grave
pe zidul pe care-mi sprijin
fragila perfidie a amintirii…
Ultima chemare
Caută-mă unde nu mă vei găsi
unde nu voi fi niciodată
în acel niciunde și nicăieri
în care am tot visat că vom fi
unde nu m-ai găsit nicicând
în acel deșert fără hotar
în nehotarul rătăcirii mele
în vremea-nevremea unui somn etern
Acolo nu sunt pajiști nici mare
nici codrii cei de brazi ori de salcâmi
nici drum nici lut nici cer și nici destin
de îmblânzit cu vrere ori cu cânt
prelins de pe petalele absente
ale unei dorințe pierdute…
FINAL TESTAMENTAR
Ce mai e de făcut, mă întreabă un greier
rătăcit în bucătăria în care îmi beau cafeaua…
Am făcut curățenie în viață pentru o sută de ani,
mi-am sechestrat împlinirile într-un sertar
căderile le-am dăruit vântului pe o fereastră răpusă de somn
am pus pe foc toate arhivele în care atâtea proiecte
ambițioase cândva s-au veștejite în van
Și ce să-i mai răspund greierului poznaș
ce mă intrigă și mă judecă aspru de pe firul
unei ațe răpuse la ultimul nod?
Lasă-mi aceste clipe rămase din ghemul
unei vieți risipite prin ani de vanități acum prăfuite
care spuzesc golite de orice elan
îmi tulbură somnul și-mi zgâlțâie pașii
tot mai greoi prin spațiul zgârcit
al unei odăi în care îmi caut promisa mântuire
și ultimul alean pe un drum pe care nu eu
ci numai cei dragi se pregătesc
să mă mute într-un dincolo fără identitate
în care mă veți regăsi într-o piatră orfană
ieșită din jocul misterios al unei materii gregare…
În rest, am închis toate ușile și am pecetluit
în tăceri urgisite taine gravide de atâtea păcătuiri
ce mi-au însoțit funestul voiaj spre acest
nimic glorios…
Ceea ce las în urmă e un biet cerc
în care e primejdios de intrat…
Moremo
Știu, am știut mereu, drag Giacomino,
vom muri pe un drum pe care
neștiutori și lacomi l-am tot bătătorit
pași neștiutori prea siguri uneori
în haosul nedeslușit al unei lumi
în aprigă schimbare.
Cum de-ai fi putut tu să știi
în anii unei tinereți în care
destinul tău de cioplitor de vorbe
se înălța în infinitul ce scump ți-a fost
de l-ai putut pătrunde până în miez?
De-acum bătrân și-mpuținat la minte
și la trup pe mine infinitul nu m-atinge
nici vreun munte să-mi zgâlțâie vederea
pe care aproape n-o mai am
cum chinuit de iele și de-amintiri
din înnegrite coli în albul unui cer
ce tace dispărând…
singura neliniște ce m-a iubit
Am aflat în sfârșit nu cine sunt
cine aș fi putut fi dar nu s-a putut;
pâinea de pe masă n-a fost a mea
ci dor gândul că suferința venită devreme
m-ar fi lăsat fără ochi: eu nu mai sunt
decât linia subțire ce străbate pânza grea
a cețurilor duminicale.
Am străbătut lunga cale printre
ciulinii anilor și am ajuns răpus
de singura neliniște ce m-a iubit
mai mult decât orice altă ființă.
POEM DESPRE ȘI CU SORESCU
Pe traiectoria unei linii drepte
nu se poate întâmpla nimic
dacă, printr-un hazard cine știe
de cine închipuit, nu trece cumva pe ea
un poet târându-și greoi valiza burdușită
cu opera sa pe care nimeni
în acel moment nu dă vreun ban.
Firește, nu există linii drepte decât pe tablele
profesorilor de specialitate.
Pentru cine nu știe încă o linie dreaptă
n-are nicio justificare în realitate,
unica ei realitate este punctul de pornire
și gândul celui ce-o trasează.
În rest, totul e doar o proiecție,
aproape o fantasmagorie.
Am fost odată la Bulzești
trimis mai curând de zeița Fatuma
să-l caut pe Marin Sorescu și fiindcă plecase demult de-acolo
l-am găsit peste tot.
Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu.
Deși ne-am întâlnit de sute de ori.
Mi s-a destăinuit odată când el știa
că se va muta din lumea asta,
era iarnă, ne-am întâlnit pe Mihai Viteazul,
între Elena Cuza și Carol I.
Amândoi, bolnavi. Suferința însă
nu ne privea. Aproape că nu era a noastră.
Pe a mea, el o știa. Eu știam ceva despre a lui,
dar nu voiam să cred. El știa ceva mai mult
Despre suferința mea și mi-a spus,
îmbrățișând-mă. în stilul acela
Al său bulzeștean țipând la mine:
„Nu merită, nu merită, nu se merită,
Ai grijă de tine, nu-i nimic mai prețios decât
Viața!”.
Apoi, am început să am îndoieli,
mai multe decât oricând.
Marin Sorescu știa ceea eu abia dacă intuisem.
Ce știa el era greu, aproape imposibil
de spus în cuvinte.
Și cu toate acestea a spus-o:
în versuri, de o simplitate care ascundea
mereu adâncimea gândului.
Sau a adevărului despre ființa
ce se zbate înăuntrul cuvintelor,
despre micile întâmplări
ale vieții de fiecare zi
ca atunci când te trezești dimineața
și dai peste o vrăbiuță iscodind și ea
în plopul din fața ferestrei
tainele unei lumi în derivă.
Pescara, 2010
Cântec de trecut muntele –
cu Patrel Berceanu în drum spre mănăstirea Sf. Ana
mai 2003
ajunsesem unde nu trebuia:
pe drumul pe care apucasem
într-o dimineață știrbă de iulie
la capătul unde ar fi trebuit să stea felinarul
se arăta privirilor noastre întrebătoare
un munte cât toate zilele…
ai oprit motoarele, am coborât stingheriți
– nenorocul înflorea pentru noi:
și din stufărișul în care toporul
își făcuse din plin datoria
pasărea cu pașaport oltean
ne-a vorbit atunci despre pribegie
cu o incoerență de cristal.
ce-i de făcut – ai întrebat într-un registru
de Lear tăind ceața în felii subțiri de deriziune
să escaladăm muntele nu era
cea mai bună soluție:
treizeci de ani bântuisem în căutarea
unor comori imposibile
flerul tău obosise. eu –
nu-l avusesem niciodată.
Să ocolim muntele – ar fi fost
un test un pariu un șantaj al destinului
nostru de ignari vânători de vânt
într-un târziu, de pe partea cealaltă
a acelui versant fără nume
de-acolo de unde dojana lui Dumnezeu
se prelingea spre noi ca o rugăciune obosită
ne-a ajuns cuvântul străinului:
și atunci, sufocați de lacrimile
acelei dimineți fără dinți,
ne-am trezit pe umeri cu mântuirea
ce te-a aspirat dincolo de muntele
încremenit acolo ca un pod subțire și delicat
la capătul căruia eu încă mai stau
cu aceeași cruzime în priviri
în timp ce pasărea își înfulecă
trilurile iscoditoare de sfadă
Faleză nocturnă cu greieri…
contra insomniei o faleză nocturnă cu greieri
ca niște gemuri ale speranței
că nu voi mai avea curajul să te întâlnesc.
pe margini își revarsă disperarea
sunetul ei crud și nemilos.
lac nu am. lebede mallarméene
nu se mai livrează decât în lecturi atipice.
prin discoteci fiii noștri duc la capăt
aventuri pe care noi doar le-am visat.
Sicriul e gol
năluci ieftine fantasme în picioarele goale
pe cimentul mobilizat
făcut să tacă
se-mprăștie odată cu seara
semințele unor noi sacrificii
iei act și treci mai departe
inerția ți-e unică umbră
servitutea un martor inutil
ca o mască de gaze
peste numele uitat al unui sat
năluci și cangrene periferice
în carnea învechită a cuvintelor
ce și-au uitat alfabetul
cine să strige? sicriul e gol
memoria o târfă
pe strada vremelniciei
la numărul treisprezece
făcut să tacă oaspetele
întârziat care cu o mână bolnavă
înlătură perdeaua ucide
bietul trestiiș lăsând
anul gol și despuiat
veacul acesta al
indicibilului
Sângerează și arborii o știm dar ne-am obișnuit
să trecem cu vederea așa cum se mai întâmplă
cu un copil sărman abandonat pe un trotuar
al urbei noastre maligne. Nicio deriziune nu
ne înșfacă, nu ne trage de mânecă niciun blestem
din cele puține încă tăinuite prin existențe ruinate
și totuși înălțate la rang de privilegii prin stranii
fetișuri.
Încă mai port înăuntru-mi îndoliat salcia
murind pe malul gârlei natale și puiul de cireș
plantat pe lângă vița de vie clocotitoare de viață
puiul de cireș visat în calde nopți de mai
veștejit înainte de vreme și iarăși înlocuit
cu un semen al său ce-a sfârșit la fel
fără să-mi indice măcar un minim motiv…
Sigur sângele lor e doar sevă pe care
și scoarța devreme amuțită n-o mai poate
salva. Dar cine poate jura că și sângele
nostru pângărit de atâtea păcate nu e
și el o sevă pe care deseori viața nu
cheltuie un sfanț.
timpul gura cea nouă s-o pun
să sloboade pecețile vechi lumina
să sape izvodul zvonirilor repezi
de lumi adormite-n picioare banul
muțeniei sună pe plaja-n paragină
grindină a unei veri despre care
nimeni n-a depus până azi mărturie
am fost rob la prea multe surpări
prin grădini pe care nu le-am trăit
îndurând prigoana unei științe greșite
căile fade ale faimei necunoscute
vicleniile limbilor moarte înțelepciuni
pe care doar nisipul își ascute
securea înțelepciune în sfadă cu
gândul străin de lumina visării
abandon abdicare de la priveliștea
sfântă de pe lespedea de pe care privirea
revenea mereu obosită refuzul
genunchilor tari ontologie a schismei
desfrâul candorii elementare
îți amintești?
Ce dulce suna în auzul ierbii silită
ea singură s-adape măslinii deșertului
codul splendorii de negăsit se arată
prin piețele rare ale sensului primordial
tremură-n vântul viclean tarabele goale
cu mâinile pline de plăgi întorc azi
mântuit fila plăpândă a cărții care mă scrie…
Poem scris pe un fir de ceață
„M-a uitat moartea” – zice
sorbind scârbit din paharul ciobit
și oaspetele sosit târziu prin noaptea
prea mofturoasă pentru un sfârșit anunțat:
„Da – îi răspunde – moartea uită deseori
ca o târfă dedulcită la gustul
amânării gata mereu s-o ia de la capăt
cu răsfățul unei amenințări ticăloase…”
Și din ungherul unei odăi părăginite
se ascute mormăitul unui ceas abandonat
în amurgul unei toamne de neuitat.
Fie, sunt pregătit, mi-am respectat
timpul dăruit și aniversările cu temerile sale
prea greu îngăduite – am colindat
toate cărările de-atâtea ori rătăcit
pe la răscruci fără nume
iar acum abia de mai pot auzi
glasul acela risipitor ce m-a purtat
până aici prin pâclele unor ani
ce par să nu fi fost ai mei….
Niemendlands
Poate că a mai rămas ceva de spus
și altceva de tăcut: în grădina pustie
jefuită de o iarnă buimacă
vremea își ascute securea
și flutură un stindard neștiut.
Acolo stăruie o margine hidoasă
își caută aliați ori supuși prin valea
ce doarme sătulă de vechi opreliști
și sub schiloadele ierburi
încă mai zac atâtea pierdute
amintiri susurând în râncede
adieri…
Privire galeșă în urmă
Ce-a mai rămas din mine,
din noi ce mai rămâne,
Ce risipire-a fost din rău ca și din bine
Nu se mai văd decât iluzii și ruine
Și limpezi nu-mi par anii și nici
izbânzi – victorii nici atât, puține
însă grămezi izbeliști, fraude de sine
se-ascund în tufe pline de furnici
De-acum cobor și-i mersul tot mai greu
De parcă dealul veșted n-ar fi fost al meu
Și-n spate nu-mi surâde niciun zeu
Ci doar în față același Dumnezeu
Nesocotind decenii, umbrit de-un țel trufaș
O glorie zăludă și putredă-n ispite
Ce m-a făcut pe urmele-i urmaș
Și m-a pierdut pe căi nesăbuite.
2.10.2022
Vara pe cerul văduv de nori
Lângă cadavrul meu se spânzurase o stea
nu mare, nici glorioasă ci atâta cât o zărim
vara pe cerul văduv de nori; rătăcită,
a decis mucalit unul, a căzut, a adăugat
o doamnă ce semăna cu o fetiță din
copilăria mea. Eu însă în totul absent,
definitiv sechestrat în trunchiul bătrân
al sălciei sărmane, n-am putut îngâna
decât un fel de susur surzit al pârâului.
toamnă feerică în jur – m-au asigurat
câțiva îngeri stingheri ori poate cine știe
ce stafii zbughite fără permis din cimitirul
nu prea departe al satului. Fără trandafiri
valea zbughea de răsuri abia reînflorite
ca în vremurile mele mai prietenoase.
Și în rest s-a stins odată cu steaua aceea
nătângă și acea scandaloasă întâmplare
din care nimeni nu-și mai aminti nimic.
Un pariu pierdut
Trebuia să mă fi născut mâine –
acesta era oracolul șoptit de o stea în derivă…
Însă eu n-am fost acolo în clipa hărăzită,
rătăceam prin mlaștina unei zile fără nume
și prin zariștea pustiită de maci
nu mai vedeam decât sicriul
unui alt eu într-un halo în destrămare.
Un pariu pierdut – șocul acelei năluciri
l-am simțit abia ieri în volbura unor boli
ce nu-și mai satură foamea de trup.
Și ce s-ar mai putea spune acum
când elanul recuperării trezește
în OM atâtea delicte morbide?
banul muțeniei sună
e timpul gura cea nouă s-o pun
să sloboade pecețile vechi lumina
să sape izvodul zvonirilor repezi
de lumi adormite-n picioare banul
muțeniei sună pe plaja-n paragină
grindină a unei veri despre care
nimeni n-a depus până azi mărturie
am fost rob la prea multe surpări
prin grădini pe care nu le-am trăit
îndurând prigoana unei științe greșite
căile searbăde ale faimei necunoscute
vicleniile limbilor moarte înțelepciuni
pe care doar nisipul își ascute
securea înțelepciune în sfadă cu
gândul străin de lumina visării
abandon abdicare de la priveliștea
sfântă de pe lespedea căreia privirea
revenea mereu obosită refuzul
genunchilor tari ontologie a schismei
desfrâul candorii elementare
îți amintești?
Ce dulce suna în auzul ierbii silită
ea singură s-adape măslinii deșertului
codul splendorii de negăsit se arată
prin piețele rare ale sensului primordial
tremură-n vântul vecin tarabele goale
cu mâinile pline de plăgi întorc azi
mântuit fila plăpândă a cărții care mă scrie…
Pe o petală aniversară
Aureliei, de ziua ei
Tot împreună – vorbești șoptit de parcă te-ai feri
de leneșa fulguire a acestui februarie capricios –
prin atâția ani cu drumuri uneori scăpate în unghere
și apoi pe neașteptate deschise în pârguite lumini
cu speranțe rostuite în glastre la ferestre îmbietoare…
E alt an buimăcit de spaime ale unei lumi
de care nimic nu știam: însă în casa cu nepoții
în chip de îngeri ocrotitori lumina ta orbește
în neoboseala acelorași dăruiri fără preget
pentru casa în care amintirile și bune și rele
se ivesc din fiece colț îmbiindu-te spre alți ani
spre bucuria celor care alături nu ți-au uitat
grijile și îngrijorările pentru patimile
trăite alături și mereu pentru ei.
Să fii fericită – dacă fericire se cheamă ceea ce
soarta ți-a dăruit ca un har al unei povești
în care uitarea nu va îndrăzni să se arate!
26 ianuarie 2022
Utilajul stricat
Nu mai privi: vană e căutarea,
cerul are filtrele sale blocând
nefaste orgolii și acel dincolo
la care râvnești nu-i decât un deșert
plin de scheletele celor plecați
spre tărâmul atâta promis.
Eu știu – mi s-a înștiințat la timp
de un aed străvechi scăpat pe
aceste meleaguri – măsurând
utilajul stricat al bietului meu trup
prin care doar un suflet aproape pierdut
mai bântuie cu un rest de surâs
convins că o neștiută șansă îi
târguiește un loc de scăpare.
Ad quem
Sosit-a prin anul buimac un corb
cu ceva poesc în figura sa mutată în Verb:
el nu cunoaște specia umană
altfel decât doar unii dintre noi
poeți ori câțiva profeți pierduți
prin taverne sărace experți în blesteme
servitori ai unui tăinuit mesager
unicul păstrător al limbii secrete
din care nouă ni s-au aruncat
multe cuvinte dar nu mai puțin iluzorii.
Nu există Eden, nici mântuire
de nu în aceste slăbite simțuri
cu care ne jertfim haosului măreț.
Un itinerar spre cunoaștere se află
totuși însă pe o strâmtă potecă într-o
vale a plângerii prin care numai
cei nenăscuți au drept la înțelesuri.
Pentru mulți cina e gata
Și a coborât din nicăieri anul
năucit de veninoase vestiri.
Pe dealuri jefuite de aprige ciori
ierburi plăpânde își fac rugăciuni
mistuite de ger și de cețuri năvalnice –
arbori înșfăcați de neliniști își uită
pierduta de-acum ardoare estivă
și un izvor îndură blestemând lăcătuirea de gheață.
Nu vom mai ieși pe drumuri văduvite de grai –
„Unii, în pelerinaj, / ajung prin poteci obscure”
însă o umbră hulpavă scuipată de somn
cu o glăsuire de mormânt bâiguie la ferestre
că pentru mulți masa e gata și ușa deschisă
dar cine se încumetă să intre când
pe la porți huruie nemiloase blesteme
iar pe streșini nemaivăzute năluci incită
prigoana șlefuind lama dezastrului.
De-a pururi trăire cu neputință e
De-a pururi trăire cu neputință e
și nici în vis n-am ispitit s-o încerc
căci chin și trudă-n vaier s-ar consuma
prin ani fără contururi și veacuri pribegite
tot rostuind trăiri în sacre neghiobii
și frământând la chinuri sisific repetate
De ispitiri de veacuri străin am fost
și calea mi-am lăsat-o la pofta broaștei
străin de proslăviri simandicoase
și mulțumit cu clipa prea fugace
printre dorințe sărmane și bucurii sumare
lăsând trecut și viitor să fiarbă
în veștedul prezent în care-un fir de iarbă
e un trofeu de marcă și-un șir de vanități
Nicicând nu-mi voi nega crâmpeiul
unei priviri mărunte la colț pe un trotuar boltit
căci fumegând în față-mi e dulce dar divin
precum privirea șuie a fetișcanei hâde
ce-și risipește șarmul spre ochii-mi neatenți
nu de destin se leagă durata aruncată
de-un zeu zănatec prin târguri inventate
spre a ne-aprinde-n inimi promisiuni deșarte
Așa că dacă gol rămâne cerul
și pe pământ doar surpături de vieți
și veștede iubiri ce inimi amăgesc
eu surd urmez cărarea prea strâmtă ce-am ales
cu buruieni pe margini și ghimpi pândind eroarea
de a călca grăbit pe laturile sorții
ce haosul veghează și îți conduce pașii
spre-un hău ce milă n-are în fălcile-nsetate…
La o aniversară
Pentru A. la 70 ani
nu nu nu
nici vorbă de hotar – cum spui –
ieri ai pășit doar un prag
o cutumă a vârstei cruțând
bucurii încă de trăit
nu ți-am spus nimic – mi-ai reproșat –
neatentă la gureșa-mi tăcere
hărțuit de huruitul anilor
peste bietele vieți lăsate
de izbeliște în hamacul unei iubiri
pline de hopuri dar tivite – cum altfel? –
de însângerate garoafe ale unei tandreți
nicicând vindecate…
Să-ți fi spus ce? Că nimic
n-ar fi putut salva fragila-mi fire
în afara îngrijoratei tale
prudențe…
Acum – cu pasul pe prag
și departe plânsul copiilor din
dormitorul amurgit fără vreo veste –
grăbit se-arată promisiunea
unui coș de bucurii neîncercate:
un tranzit lenevit spre un ceva nedeslușit
– un pariu pe mâinele nu mai puțin
insidios…
Bătrânețea unui trandafir
Să fi fost doar un bătrân
orfan de cer plutind
în mareea cotropitoare a zilei?
Chipul sinuos cleios rafinat
zgrunțuros placid și totuși bucuros
la întâlnirea cu zorii pâcloși ai
acelei duminici de pomină…
Un ghiont venit de la spate
nu l-a mișcat din locul în care
cântărea imobila stea norocoasă
în luciul schilodit al ploii neghioabe
curgând din cimitirul pierdut
peste coline doldora de vânturi.
Înțepenit în poarta căzută
a unei case demult înstrăinate
nu părea bântuit de vreun gând
de vreo dorință de a se mișca
de a vorbi ori de a urla
spre un dumnezeu întârziat
la o cină de taină.
Să fi fost doar năucirea
scribului abia coborât din somn
ce i-l purtase sub geana unei amintiri
retrezite din smârcul adolescenței
devenite mioape? Nimeni nu știe
iar singurul martor plopul cărunt
din grădina-n paragină
cade-n refuz.
Săpături în carnea neantului
Ce-a fost va mai fi?
Aceleași nesăbuite încordări
săpături în carnea neantului
și clipele de bunătate repede date uitării
și frumusețea fluturată de vânturi avare
în clipele trăite cu spaima schimbării
spre gurile de canal prinse în uzurparea vremii
mugind prin straiele unor speranțe
rareori înflorite dar mereu în bătaia
unui vânt hain. A trăi – o devenire grăbită
și plină de straie răzlețe între bucurii și neplăceri
ticluite de un chip neștiut șiroind
pe pajiști de gheață deseori sub arșița
unui soare nemilos. Nesfârșite roiuri
de clipe între minunății și repezi suferințe
sub cupola unor spaime unor căderi
prin ceasurile unei dezlânări în plasele
prea strâmte ale unei istoviri de prisos.
Și foamea de vane glorii ca sclipiri
ale unor halucinații plăcute dar
doldora de usturătoare unduiri
ale unui ocean tasat de viclenii.
Ce-a fost va mai fi? – întreb
cenușa din vatra uitată a
singurei copilării cu elanuri fierbinți
în aroma unor ogrăzi despuiate
de plăgile ce ne vor inunda
în sfârșitul inevitabil.
O bătrânețe prea timpurie…
Meșteșugită lucrarea ghemului de cârpe
exaltând o bătrânețe prea timpurie.
Tot mai puțini vor mai trece pe la
această piatră sub care toate plăcerile
unei vieți vor fi putrezit cu timpul.
„Nu-i nimic” – vor șușoti cu apetitul lor nesățios
viermii în turme libere de somn.
Vor întări doar gândul că nu prea departe
grădina nefericită, a ta, Giacomino,
nici ea nu se va preda mântuirii…
Poem scris în vis, uitat și
apoi reinventat în dimineața de după…
Cine scrie în locul meu
cu o voce străină ce mă imită
și mă trezește din somnul
ce-aruncă-n uitare apoi
versuri atât de plăcute?
Greșite totuși nimic nu mă cuprinde
decât strigătul meu instigat:
„Nu eu am scris, nu eu scriu,
nu-i al meu acest poem lăptos
imitând pe dos gândul meu poetic….”
Ecce vox ibi
Nu am decât o limbă, dar nu e a mea
(Jacques Derrida)
Ecce vox ibi
– Da
– îmi șoptești ca și când cine știe ce taină ar fi
ca și când n-ai vrea să afle vreunul
din companionii acestui voiaj sosit
așa intempestiv tocmai când mă pregăteam
să-mi închei toate socotelile –
– Da, acolo vine, chiar acolo
e locul și acolo puțin mai departe l
e răscrucea ce acoperă bezna
cu zidul acela de maci plumbuiți
pe sub care te vei putea strecura
spre o gară pustie – îmi șoptești
de parcă eu n-aș ști nimic n-aș fi știut
nimic cu mult înaintea plecării –
– Însă, îți răspund, nu-i nimic nefiresc,
aici cobor și voi merge în gara pustie
trecând pe sub zidul de maci plumbuiți,
liniștit mai ales că am lăsat în urmă
toată dezordinea unei firi ce mi-a scăpat din mâini
Chiar dacă – îți vorbesc cu această unică
limbă care însă nu este a mea –
cu prea puține regrete voi porni clătinându-mă
pe mica potecă pe care
însă singur m-am ales-o:
Da, am cunoscut Omul, i-am îndurat capriciile,
i-am suportat lașitățile, i-am înghițit orgoliile,
i-am vindecat rănile eu însumi sieși egal, identic,
ca tine, în jocul primejdios EU-TU
din care nicio victorie nu ne-a putut salva
Vine aici și acolo e locul: știam, știu,
crezi că nu am văzut încă demult
cum îmbălsămat cu o seducție nedefinită
amurgul mă chema așteptându-mi finala cădere
pe pragul casei unde nicio dimineață
nu mai izbutea să ajungă?
Nu vezi, nu am decât o limbă, dar nu e a mea
însă cu limba aceasta îți vorbesc în clipa în care
ultima mea zi cu Tine abia de își mai ține răsuflarea?
MASACRUL UMBRELOR
I
Nimic de așteptat: bobul de rouă
se nimicise pe cioculețul vrăbiuței
inundate de ciripeli siropoase.
Între soare și plopul din dealul crucii
cineva deretica cerul de funinginea verii.
Nu sunt născută să văd – mi-ai zis
de pe pragul unei duminici gata să ațipească.
Însă din fântâna abia vindecată
de zobul unei ierni orfane
apa îți striga numele de parcă
nimic nu mai conta
nici spuzeala clipei arestate
de un vaier al nisipului
încă în floarea gripei.
Nimic de zis, de adăugat
acestui farmec al ierbii în mugur de răsfăț –
însă pe spatele unei neașteptate plecări
duioșia vocii tale se umpluse de flori.
II
Un târg al broaștelor e de neconceput:
poate numai huruitul morților
să oprească vacarmul. Într-un tranzit asurzitor
lumea își cultivă rușinea.
Absolutul e o neghiobie; un troc între
o aspirație și alta – iarmaroc al dezordinii
din care se naște dezastrul.
Cum să fii fericit când drumul spre sine
e numai blocaje? Nu există margini,
nici limite peste care să-ți treci
un bagaj fără identitate. Nici stânga
nici dreapta. În mijloc stăruie doar
trebuința unei stări de bine.
Dincolo e doar o vlăguire de dorințe
în căutări de origine.
III
Tinerețea mea a fost un jaf de plăceri
– derapaje nevrotice sub lama nemiloasă
a unor neînfrânate dorințe.
Au fost, nu tăgădui, și bucurii, încleștări de speranțe
câteva nesperate plăceri ale cărnii
nicicând îndestulate. Un hamac de liniște
prin sărbători sălbăticite. Hoinăreli
pe lespedea unor vremuri nu tocmai sordide.
Doar câteva toamne au îmblânzit
nesăbuința de a putea mai mult.
Stranii tumulturi ale unei firi
prea îndrăgostite de margini.
IV
Mai nimic din ce era să fie
nici din ce mai este dacă mai…
Pe unghii tăiate cu drujba
unei vechi păduri acum în doliu
un înger golaș își dăruie speranța
unui mâine mai liniștit.
Știu unde-și ascunde lacrima
de n-ar fi tocmai tânăra băltoacă
a unei aprige zile a ultimei veri.
„Unde să fi plecat?” – se întreabă
sărmanul înger orfan al cerului
pierdut în caldele zile de boală…
Mai nimic din ce era să fie
și n-a (mai) fost dacă
dacă așa stă scris pe răbojul
de pe care a pierit până și umbra
fără măsură a serii abia răsărite…
V
Nicio îndoială nu paște credința
în firul de iarbă ivit din gunoiul
zilei de ieri; și bobul de nisip
trăiește fastuos eternitatea clipei.
Iar noi ne-am trezit unde nu eram
unde n-aveam să fim
unde
mereu așteptați
nicicând vom ajunge!
VI
O duminică nu-i de ajuns
spre a spăla păcatele unei
săptămâni anonime. Cu tot
răgazul serii pline de pilde
noaptea nu ne va mântui.
Vom rămâne în veghea cu
straiele zdrențuite de pofte.
Inimă pe inimă goliți
de dorințe căzute
în ceața amurgului lor fără nume.
Înstelată și prea umedă uimirea
ta în cătușele unei spaime clocite
îndeajuns de aproape de spectrul
pe care niciun sertar nu-l mai încape.
VII
Nu-i nimic din ce se zvonește
– spune bețivul singur la masă
cu dumnezeul său mereu absent –
e numai starea gripală a lumii
un început prea furtunos al unui
timp scos din țâțâni orfan de origini –
și atunci de unde atâta desfătare
când prin unghere desfătul își face de cap?
– Nu-i niciuna virus ori încă nu cel
așteptat la uși și la ferestre rămase deschise,
doar un rest de funingine din arsele pleoape
al unui astru risipit pe cerul tot mai absent.
SERTARE – DESCINDERI VIZIONARE
Un crochiu poietic pentru Suzana Fântânaru
I
Un ochi ca surâsul unui mort viu
de veghe în spațiul restrâns cât un cer
îngropat într-o existență pierdută prin vreme
contemplă o mână îngrijorată
în singurătatea ei afișată
de parcă despuiatelor cufere de falduri
cineva le ține un priveghi de adio.
Grămezi din lemn, din table ca lambriuri
ale dorinței de a întrerupe un mers prea precar.
Un contabil al firii pe un piedestal prea milos
le înșiră cu un tact al unui har
furat Creatorului ale cărui viziuni
se ascund în detalii picante zorind
aripile amorțite ale unei imaginații fără hotar.
Năucitoare afacere cu fantezia
risipită cu înțelepciunea unui zeu nenumit.
Lucruri înrobite din vremuri stinse
resuscitate vederii acestei lumi spre plecare.
Ca și când dintr-o prăpastie zăludă
ne-am trezi neașteptat cu amintiri uitate
în palpitări de prezențe din care
cu greu se mai poate ieși…
II
încă n-a sosit
un demiurg abia deslușit între
parantezele înfipte adânc în ferestrele
sparse de vântul unei năprasnice spaime
hulite printre analfabeții serii de octombrie
însă din pajiștea umedă de un somn sălbatic
se-aud pașii moi ai unei vechi iubiri
zvârlite din apa gârlei părăginite.
și nu era vorbă de nicio fustiță
în valea plângerii cuviința nu e un ieftin retuș
piatra își are jelaniile ei cum și steaua stingheră
licurind printre frunzele palide ale verii moarte-n absență
pâlpâie rar pentru un neștiut ascuns în mari
pridvoare de ger. ceea ce face tandrețea din fructele
unei cămări clandestine niciun destin nu poate
dacă așa numim răsfățul ce ne-a făcut eterni
nimic nu revine ce-a fost nici mâinele
nu mai e niciodată un ieri în pârgul
unei tinereți prea zălude – pe chei
un cal din vremuri trecute paște albastrul
cerului care-a murit de râvnă și jos
unde o fragedă nălucă își aruncă în tufișul de păcură
ultima ei copită de zaț…
Dincolo de o litografie
Luminiței Țăranu
Trebuie să închizi ochii, să-ți ții respirația,
să uiți tot ce știai ori ai fi putut ști
dacă o existență anonimă nu te-ar fi agresat
cu atâtea lecturi sângerând de sensuri
uneori fără miez fără tact însă primejdioase
asemeni unor șerpi hălăduind
prin valea copilăriei.
Trebuie să privesc cu simțurile suspendate prin fizionomiile unor antice existențe
pe care ziduri stoarse de vânt și de vreme și săpături deseori accidentate prin veacuri ceva mai promițătoare
le-au mai dibuit printre pietre pe ziduri prin firide stâlcite de ploi și de arșițe și ignorate de muzee zidite în înțelepciunea unui penel regăsit în mâinile unei
fata morgana
roabă a unei obsesii fără de limită.
Și iată că tempus non fugit
vergiliu o fi simțit ceva într-o clipă de spaimă însă contemplând dinăuntru jefuind petalele unei cuminți înțelegeri mă regăsesc în aceste linii
trasate pe materiale prădate de alt uz
și din care o materie aproape uitată
îmi străpunge firea-mi frenetic dănțuind
în trupu-mi vlăguit de alte sârguințe
de alte mașinării ale gândirii pradă unor iluzii deșarte.
Metamorfoze ale unei lumi trezite dintr-o nemișcare mitică.
ITINERATIA PICTA ca un memento
cu nou cristal scăpat arhivelor:
contururi de chipuri brăzdate în abia
sesizabile penumbre SPIRALE
prelinse pe caldarâmul unei piețe cu încifrări
ca de un zodiac al unui predicator suspendat
din prezent și totuși mai prezent ca oricând
în memoria noastră scoasă la lumină.
OMUL-OM: cariatide animalizate
fără vreun rest de sălbătăcie: UOMOMUCCA.
De parcă umanului din nou
îi lipsește substanța generică acea natura naturans
devenită un reziduu o uitată nemeritată stângăcie
a Facerii din actul divin exilat din laboratoare
fugite spre haos.
Un COWMAN AL LUMII – un prototip al unei obârșii
ce-ar putea salva VIITORUL supus degradării Naturii
vitregite de invenții catastrofice animate de
BLESTEMATUL TÂRG AL PROFITULUI
ca și când nu ne-ar ajunge minunile atâtor milioane
de daruri ale Terrei noastre darnice cu de toate…
Și LUMINA diseminată în franjuri diafane țintind amețitoare
în vanitățile noastre precare.
Și unde e Calea TAO, unde a dispărut limpezimea apei
împurpurate din izvoarele străvechi din galeșele sălbăticii
unde duioșia își avea culcușuri de platină?
Unde frumusețea adamică pe care ispita unui fruct inocent
a donat-o unor metamorfoze pornite
pe calea unei ruinări jefuite de sens?
Închid ochii întru degustarea famelică a acestor incizii
pe materiale din care alții nechibzuiți
le ornează în cutii metropolitane? Ori zornăitoarelor arme pustiitoare?
Privesc dinăuntru aceste creații ale unor mâini
cărora un har nenumit le-a dăruit înțelepciunea
unor obiecte vizionare. La capătul vederii,
fie și în nesfârșirea ei, speranța își recâștigă vitalitatea.
Și îndreptățirea la o Istorie încă de conturat.
Într-un iulie năucit
Doar rana mustind în ochiul aurit al unui frasin
uitat sub prigoana furtunii într-un iulie năucit
își mai etala în scurtele răgazuri semnul și sensul.
În casa demult părăsită se înstăpânise un vid ancestral.
Răsuna prin ferestrele fumurii cântul înstrăinat
al unui menestrel dintr-un veac demult năruit.
Prin paltini siluite de un vânt somnoros
o pasăre uitată își cheltuia ultima rezervă de platină.
Zvonuri și patimi răfuieli în grădina siluită de vânt –
niciun foșnet în odaia vârstei însângerate
un lanț șiroind de pe tavan a invitație spre un sfârșit
demult vestit însă plasa tânguirii încă rezistă
forfotei prinse într-un joc fastuos…
Capul supus funiei zilei
Ar trebui să te privești acum: spre a putea recunoaște
vocea care n-a voit să tacă
chipul care nu s-a voit văzut
mâna ce n-a știut să apuce
degetul înmuiat în amar
capul supus funiei zilei
gândul suspendat în incestul serii
și peste toate această ploaie de decembrie
atât de limpede și clară peste ograda
invadată de sfinți neștiuți…
Ego / ergo (non) sum…
în acest vaier de lumini
ce-mi tulbură oglinda
cu tactul unei sapiențe
atât de târzii
atât de târziu sosită
să mă dezmierde…
În singurul cuvânt uitat în pahar
umblu și strig și scrutez
în singurul cuvânt uitat în pahar
limită nu mai simt nu mai sunt
îți împrumut degetele și
ascult cu ele surzenia apei
n-am murit spânzur într-un gând fără seară
Ce rost ar mai avea atâta vedere
și dacă n-ar fi
dacă n-ai fi dar
dacă întreb ce înseamnă a fi
cu adevărat ce înseamnă
ce anume înseamnă ce mama dracului
înseamnă să fii
dacă întreb dacă așadar
întreb și eu ca să mă aflu-n treabă
ce înseamnă a vedea
când știu bine că nu văd
când de fapt noi nu ne vedem
când de fapt știți și voi că nu vă vedeți
fiindcă de fapt ca să vezi
îți trebuie o perspectivă de sus
fiindcă numai atunci ai putea
pretinde că trebuie să fie cineva
acolo sus ca să poți vedea
ceea ce dinăuntru este cu neputință
și de aceea nici nu mai întreb
ce rost ar mai avea atâta vedere
Ce mai rămâne…
mai sunt mâini pe care nu le-am atins
mai sunt ochi care nu m-au privit
urechi la care cuvântul meu nu a ajuns
inimi ce nu mi s-au deschis
și mai sunt drumuri multe de colindat
frunze și fructe și guri pe care
nu le-ai atins în forfota greu de rostit
unde doar gândul mai pătrunde
când dimineața își târguiește
răcoarea cu plumbul ce va să vină
Eu am încheiat ultima osândă
vacuitate
să furi o viață niciodată a ta
niciodată pentru tine
nimic nu împiedică vântul
dacă petala are un nume
dacă ploaia vine la timp
dacă mielul suspendă Crăciunul
eu am încheiat ultima osândă
cu cerul pe umeri
cu cerul șiroind pe picioarele hâde
de sfinți orfani
eu împlinesc ultimul pact
pe un pământ bolnav
cu o iarbă zurlie
ca un câine pierdut
în urzeala unei tăceri de smoală
Frunze în lacrimi
N-a fost a mea vara aceea
în care mi-am pierdut ochii.
Prea aproape roua căzută foșnind
peste copacii de pe dealul sinucigaș și el.
Era prea departe surâsul bietului orb
sfințind în prelungi sincope
valea căzută și ea precipitată în criză.
Pe ramurile ultimului salcâm
ce mi-a umbrit stingherit o tăcere posacă
un străin pribegit a zărit
dinăuntrul său atâtea frunze în lacrimi.
Nu un desfrâu fie și de blândețe curativă
ne-a schimbat soarta noastră incidentală
ci doar divorțul tău complăcut
și nici măcar acea imundă cădere
într-un somn ce nu mai era al tău
și detașarea de inutilele suferințe
ce ne-au condus departe
departe într-un abis inomabil.
Acum s-a făcut târziu spre a ne întoarce
în clima unor doi iubiți risipiți
pe potecile dominate de
incertitudinea fără sfârșit
Nemo est
Știu asta doar un truc
prin care eu am trecut aici
în dincolo al unei vieți calme de vânturi
unde nu există lucruri nici bune nici rele
ci doar o altă viețuire veșnică
– se spune – dar nu e așa –
pe un curând mult visat
zac pe marginea unei
pacificate ordini în sfârșit date
cu împrumut și la schimb
cu vechile tale pierderi uitate.
Acum aici nu s-a pierdut aproape nimic
cu excepția somnului neîncetat
dincolo de întunecatul deșert al impurității
noastre. Moartea nu e
așa de rea – are un gust de penitență
și de un veșted regret
pe această terasă de unde
îți trimit fericirea ce ne lipsește.
O lovitură de zaruri
Eu și lumea jucând împreună
o lovitură de zaruri într-o muțenie
de cristal fierbinte ciobit de maladii
pe care niciunul dintre noi le știam
nu le-am îndurat până în această
izolare de cârpă muiată-n veninul
unei făgăduințe nicicând promise
și nici nu știu – eu și lumea –
de partea cui va sta acel murdar
zar zvârlit în reziduurile de care
atârnăm ca pulberea zilelor amânate.
Ce-i de făcut? – mă interoghează un greier
sălbăticit în crusta aceluiași destin
inflamat de prezicerea sumbră pe care
nu mai străbate nici un strop
din străvechile tihnite livezi
și lumină doar o umbră vie
ne măsoară ceasuri și săptămâni și luni
cu nesfârșirea unui afront abisal
Ce-i de făcut? – mă trezesc interogat
de mustul atroce al mlaștini
în care ne zidim aceste ultime
tresăriri din viețile împinse
spre limbul unei științe
ce-și cheltuie cu seacă parcimonie
șansa unui zar aprins de o
aprigă veleitate.
