în amintirea lui Patrel Berceanu
ajunsesem unde nu trebuia:
pe drumul pe care apucasem
într-o dimineaţă ştirbă de iulie
la capătul unde ar fi trebuit să stea felinarul
se arăta privirilor noastre întrebătoare
un munte cât toate zilele…
ai oprit motoarele, am coborât stingheriţi
– nenorocul înflorea pentru noi:
şi din stufărişul în care toporul
îşi făcuse din plin datoria
pasărea cu paşaport oltean
ne-a vorbit atunci despre pribegie
cu o incoerenţă de cristal.
ce-i de făcut – ai întrebat într-un registru
de Lear tăind ceaţa în felii subţiri de deriziune
să escaladăm muntele nu era
cea mai bună soluţie:
treizeci de ani bântuisem în căutarea
unor comori imposibile
flerul tău obosise. eu –
nu-l avusesem niciodată.
Să ocolim muntele – ar fi fost
un test un pariu un şantaj al destinului
nostru de ignari vânători de vânt
într-un târziu, de pe partea cealaltă
a acelui versant fără nume
de-acolo de unde dojana lui Dumnezeu
se prelingea spre noi ca o rugăciune obosită
ne-a ajuns cuvântul străinului:
şi atunci, sufocaţi de lacrimile
acelei dimineţi fără dinţi,
ne-am trezit pe umeri cu mântuirea
ce te-a aspirat dincolo de muntele
încremenit acolo ca un pod subţire şi delicat
la capătul căruia eu încă mai stau
cu aceeaşi cruzime în priviri
în timp ce pasărea îşi înfulecă
trilurile iscoditoare de sfade
