Prima, la grazia, poi la forza,
dopo la fioritura, ecco, il rigoglio,
la maturità…
Mario Luzi
Prin tot ceea ce întreprinde, în artă ca şi în viaţă, Fernando Di Nicola, maestrul abruzzez care ne-a vizitat, anul trecut, împreună cu alte trei admirabile artiste italiene, şi şi-a etalat incitantele sale lucrări în foaierul Naţionalului din Craiova, îmi creează impresia puternică de văr primar cu maeştrii noştri populari, ceramişti şi tapiţeri, olari şi cioplitori în lemn răspândiţi, ieri, ca şi azi, pe sub poalele brâncuşiene ale Carpaţilor.
Bonom în exces, generos, cu faţa spre semenul lovit de suferinţă, scriam cândva că până şi umbletul său, conservând ceva din migala şi acurateţea cu care-şi elaborează operele, dă impresia că de el, de mersul său adică, ar depinde chiar sănătatea pământului şi soarta planetei. Un meşteşugar, aşadar. Şi un maestru. Adică un creator de şcoală, în meserii tradiţionale, abruzzeze şi universale, precum arta cu şi pe ceramică, tapiţeria şi serigrafia. Pornit, cu peste jumătate de veac în urmă, de la un peisagism sobru, somptuos, elegant, cu irizări romantice, el a trecut, cu trecerea anilor, la tapiţerie şi la serigrafie predând aceste antice meserii într-un institut tehnic din Penne, formând generaţii de elevi ce-au devenit ulterior, mulţi dintre ei, la rându-le, artişti adevăraţi.
Cu şorţul său inconfundabil dinainte-i, cum mi-l aminteau câţiva concitadini, mi-a adus în memorie o mişcătoare pagină scrisă cândva de geniul risipit al lui Giovanni Papini despre meşterii florentini de odinioară ieşiţi în uşa sutelor de ateliere-prăvălii: mândri de harul şi de truda lor, asemeni unor figuri michelangioleşti împăcaţi, în renunţarea la orgoliul genialităţii, cu lumea şi cu semenii din imediata vecinătate.
Ce element comun mi-l apropia oare pe admirabilul meu prieten, Ferna’, de figurile papiniane? Cred că, dincolo de acel har ce se întemeiază, cu vorba lui Enescu, pe o imensă transpiraţie, faptul de a gândi arta în termeni de utilitate. Căci lucrările sale, tapiţerii ori vase de ceramică (şi aceasta plămădită după proprii reţete) sau de marmură, sunt şi acum create de artist cu asumarea deschisă şi, nu o dată, provocatoare, ad usum communem; dacă îmi e permis să mă exprim astfel.
Opere-obiecte, deci; ca şi tapiseriile sale impunătoare care, plasate pe pereţi somptuoşi, aşa cum am văzut într-un anume loc, în orăşelul său natal, par fresce rafaelliene scrijelite, prin tehnica unei ţesături migăloase, pe zidurile unei catedrale din uluitorul Quattrocento.
Şi, apoi, Fernando Di Nicola a avut, mai de curând, la vârsta unei senectuţi senine – şi înţelepte – , ideea, ori inspiraţia, de a face drumul dus-întors de la pânză ori hârtia special adaptată la vasul de ceramică, de marmură şi viceversa: schimbată însă tehnica (şi materia), rămâne arta.
Enigmatică prin excelenţă, trebuie adăugat. Fiindcă, lipsită de orice figuralitate, dar nu şi de transparenţă, arta sa îşi are resortul esenţial în acurateţea mirabilă a desenului; mirabilă, mai ales prin exactitate, quid est, perfecţiune: figurări a-figurative, semne-însemne, privelişti (totdeauna disimulate într-o fulguralitate ce propune – şi conservă, aş zice, cu nedisimulat orgoliu – o aură de ermetism antic.
Puţini sunt artiştii cărora viaţa să li se inculce atât de viu şi atât de convingător în fibra operei. La Fernando Di Nicola, evidenţa aceasta ţine loc de Lectio: ca şi când, amestecând, asemenea meşterilor florentini istorisiţi de Papini, uneltele între ele, viaţă şi artă s-ar regăsi, nu într-o simbioză, prea modestă, ci într-o deplină identitate. Pentru el, formula ars duplicandi, cu corelativul ei, vita duplicandi nu-i doar mod de a fi, ci raţiune, temei şi esenţă. Formă deliberată de a fiinţa în lume. Cu acea moderaţie ce-l face pe prietenul nostru Fernando Di Nicola o prezenţă consolatoare într-o vreme în care lumea însăşi pare iremediabil răvăşită.
