Loredana Magazzeni
Miraculoasa rană
Miraculoasa rană
„Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o rană prin care
personalitatea mea ar vrea să se reverse spre a se dărui”
Antonia Pozzi, Jurnale, 4 februarie 1935
Antoniei Pozzi
există în tine acest ceva etern prezent
– elementar precum lumina –
încât ca să vorbeşti de peisaj tu trebuie
să devii peisaj – să fii stânca în urcare –
râpa ce se lărgeşte .
norul ce scrie – lent – toate cuvintele nespuse
încordată precum o intrigă de reţele între vis şi veghe
pe fundul unei retine albastre
‘asemeni unei graţii cade / din cer tăcerea’[1]
ajunge cu delirurile – să ne punem din nou uniformele
de iarnă – negre cenuşii – făcute să încălecăm anul
puţin contează ce rămâne închis
înăuntru – să n-avem ochi decât pentru cerul
de la şapte şi jumătate pieziş
pe geamurile autobuzelor – lucruri ce merg împreună
fără grabă – hălăduind pe drumuri fără noi –
şi nu se răsucesc la trecerea noastră
totul diferit – totul de refăcut – a păşi încet
într-o tăcere prea des de nume de voci foşnitoare
aşteptând să fermenteze vinul acesta
crud puţin acru – din ce podgorie o fi prea
puţin contează – contează să stai întins alături
de un bărbat ce-mbătrâneşte – spre un drum
ce duce unde ducea toţi anii
cerul acela de septembrie de la şapte şi jumătate
‘ ca înăuntru unui văl de ceaţă doarme/ fiece lucru care cu glas/ de
plâns mocnit plânge, / fiece lucru ce ştie / că există spre a muri’
ai zis – n-am glas ca să iau
distanţele – pasul măsura
osului – îmbobocirea
limbii pe dinţi – deşi aceste odăi
fişează genezele lipsă ale pulberii –
vezi raza de aur o luminează
ca pentru un aviz de un apel –
glas ce glas nu regăseşte – ce se pierde
zile ca podgorii despăgubesc
păresimi – da – de-acum e limpede
că suntem în afara jocului – reci mâinile
rănile dintre ochi – licăriri ce
n-au fost focuri
ci ecouri – străluciri – şi nu-i puţin
să semeni străluciri cum face iarna
osul de sub limbă
curbura sprâncenei ridicate
‘ Seara clopotele / îmi vor asedia odaia pustie,/ se vor trezi prin unghere/
tufe palide de fantasme’
aşa se naşte milă de sine mai mult decât
de ceilalţi – de sine-n ceilalţi – murdărindu-ţi mâinile-n cuvinte –
astfel înviere şi moarte
coincid înfruntându-se
în linul întins – pecetea chipului tău –
întâia adevărată vină de nerăbdare
aici se frânge în-vrăjirea – glasul
e hotărâtă pe drumuri –
când fluxul farurilor şi-al zgomotului
– ne neoprit – găseşte
în vreo clipă de stază – de răgaz –
materia spre a vui mai puternic
puţin după – puţin încă alături
‘ Însă petic mut de carne eu te-urmez/ şi mă-nspăimânt- / petic de carne pe
care primăvara îl străbate cu vesele dureri’
şi – primăvară guvernează aceste clipe
– le marchează cu mirul său –
lumină bucuroasă a focurilor în muguri
pecetea incandescentă a gheţii
izbind în adâncul pântecului
– fericire întrezărită ce arde
nimicindu-se – ah ce muguri bucuroşi
poate arbustul – şi minte minte martie la gust
voi face ca taică-meu – nu vorbesc de
cleştele lăuntrice – de spasme –
voi face precum cel ce tace şi tăcând zice
de ce-am străbătut limbi
spre a te regăsi limbă fără nume
‘ iar sufletul coboară / din rătăcite imensităţi/ închizându-se/ într-un
nod de flăcări’
în primul vers – cel trimis de dumnezeu – cum zice Yeats
lumea a luat lumină – pe urmă a cântat
şi în al treilea vers jăratecul său m-au aprins
pe urmă-a fost bezna – lupta cotidiană cu caietul
fiindcă ofranda luminii este dimineaţa
îmi cos focul în răsuflarea ta
unde iarbă şi pajişte năruiesc
ultima pieliţă halucinantă
cea care-ngenunche pământul
pe urma ta înflorită . prin germinările
polenurilor reîmpăcate –
‘ născută pentru nunta sufletului’
e bătaia inimii – este bătaia –
e bătaia inimii tale înăuntrul
muzicii mele nestatornice
dacă instigi mai uşor acea tainică
exaltare – ca să apară bine la vederea
doar a seminţelor – ca să-mi dăruieşti
silabisind vânt şi iertare şi liniştită stare
albastră ca un fund de pupilă
şi-nfrântă scorie aceste amare sunete
un cuvânt mut – la inimă adânc
al femeii mute – sprijinită în profund
în mângâierile pe care mi le dau singură
fără cuvânt fără fundal
fără exaltare
‘ Iar tu nu spune/ că pierd simţul şi timpul / vieţii mele -/ de caut
în nisip / soarele şi plânsul / lumilor’’
şi august soseşte împrăştiindu-se
pe cupolele adormite peste case
– colinele ca nişte obraji delicaţi invadează şi revarsă lumina –
ce se pierde si iarăşi urcă împrăştiindu-se
şi nimic din vrere de-a spune – încet
încet – din tine din mine –
de mănuşi aici gânduri şoptesc şi se văicăresc
gata să leşine – imensă şi singură –
imens goală şi singură
mă va trăda ora aceasta ce se opreşte
fermentând, ce sărbătoreşte aerul
şi îmi dilată pupilele – pune în mişcare mâinile
să binecuvânteze să împartă – şi nimic mai mult decât
această vrere de-a spune – încet – de tine de mine
‘ o suflet al meu/ în singurătate-nălţat,/ de ce întri viu în scrinul său’
arhitectură de tăceri şi nisipuri
dansuri, dansuri printre arbori
cântă-mi suflete şi cutremur-o!
cântă-mi-o ca pe un ciorchine
şi rotundă şi tare, loveşte sufletul
fărâmiţându-se răguşit şi gol
suflet – arhitectură de tăceri
cântă pântecul meu – singurătate –
adâncitura cântătoare a glasului meu
– cânt pe cânt – ton peste ton –
o lăută de aer şi de apă – sufletul e o harpă
cântă-mi suflete înălţând
– – ciupeşte alunecă zboară – înălţând
scoate un sunet gol adâncitura sufletului înălţând
‘ şi adâncă va fi / îmbrăţişarea lucrurilor cu mine’
vreau să stau aici înăuntru întreagă
în tăcerea concavă a acestei odăi
arcuită ca un baston – deschisă ca un ciorchine –
cu degetele tale în gura mea eliberez
deschid mâinile spre iarnă
în gura ta care cunoaşte gheaţa
iulie respiră – dă peste
urma mirosului a murit
urmând boarea muşchiului
reînviez numele mele în tăciuni
în fundul capului îi aţâţ
suflând peste tăciuni
care au casă în cuib
care au o vizuină în sihlă
în candoarea joasă – jăraticul
‘ nu trebuie să uit / că-n mine-a stat cerul’
într-un altundeva de septembrie – să separăm vocile
– altundeva al frunzei şi al măslinei –
acolo unde trăieşte tăciunele lui august în arătură
(cine piaptănă pământul de supunere?)
septembrie ce-nveţi întoarcerile
egalul îmi nimiceşte tăciunii
unde se frânge privirea acolo se odihneşte
mâna ce-ncearcă gândurile şi le adună
şi numele sugerate prind viaţă şi adio
coboară pe pământ – astfel se odihneşte pulberea
unde se frânge privirea – ce cunoaşte azurul
călătorind în primul vis al ochiului
‘se revarsă astfel tumultul / de orice rău al meu/ în răgazul unui extaz /
fără hotar / şi sufletul îşi regăseşte noua pace, / ca un danţ nebun de ape / ce se linişteşte’
ating miraculoasa rană
şi vânturile sosite dintr-o altă câmpie
ce au lumini ce au glasuri
îi înveşmântă pe cei singuri
cu o extravagantă primăvară
mi-am scrijelit pacea
în desenul durerii sale lente
– nu din nevoie din virtute ci libertate
ne cere să hrănim cutezanţa –
spre a fi măsură a tuturor lucrurilor
şi un cuvânt rugător ce-are drept mamă tăcerea
‘ Ah, ajută-mă tu să-mi regăsesc/ înaltul meu tărâm abandonat’
când se încreţeşte oglinda
golul îşi plezneşte limba făloasă
şi-mpinge sufletul pân’la urcuşul
în tărâmul verde numai al meu – palpabil –
a sta în acest loc – mişcând pe scări
lucrurile – mototolind-mi până la fund spărtura –
unde viitorul e deja trecut
fruntea atinge piciorul şi-l scaldă
Noua istorie
Vom regândi fluxurile migrărilor.
Vom reciti exodurile.
Vom rescrie de la capăt cărţile de istorie.
Vom uita datele de istorie.
Le vom reînvăţa numai pe cele ale păcilor.
Lupa unui popor împotriva altuia
nu va mai fi materie de studiu.
Istoria va fi istoria rezistenţelor
la sirenele surâzătoare ale profitului
iar când o comunitate difuză şi planetară
va fi creat o unică rescriere a lumii
ţinta noastră morală va fi atinsă:
fiecare să fie atent să evite durerea celuilalt.
fata moartă
Nu va mai fi visul vreunuia
nici Venus cu picioarele lungi. Lângă mine
nişte copii se jucau cu dinozauri de plastic.
Pronia ş-a menţinut promisiunile sale
în acest aprilie roşu de soare
cu un pocnet din degete natura s-a prăbuşit
iar acum aşteaptă devastată
să mă întorc apă de izvor.
*
scurt epilog
Poezia poate: să spună, să reziste, să solicite,
să invoce, să stigmatizeze, să denunţe, să consoleze,
să amintească.
[1] Toate citatele în cursiv sunt luate din:Antonia Pozzi, Parole, Milano, Garzanti, 1989 şi Antonia Pozzi e Vittorio Sereni, La giovinezza che non trova scampo, Poesie e Lettere, Milano, Scheiwiller, 1995.
