Din «Poesia in forma di rosa» (1964)
Cântecul clopotelor
Din «La meglio gioventù»
Când seara se pierde-n fântâni,
satul mi-e de-o stinsă culoare.
Departe sunt acum, îmi amintesc
broaştele sale, luna, trist al greierilor tremur.
Când bate rugăciunea de seară şi
peste pajişti se risipeşte: mort sunt
în cântecul clopotelor.
Străine, să nu ai frică de dulcele meu zbor peste plai
eu sunt un duh al iubiri
care de departe în satul său revine.
VI.
Doamne,
deschide uşa
împrăştie bezna,
şterge-ţi picioarele
intră obosit în covată.
Zăpada străluceşte
singură sub norul ceresc.
VIII
Doamne,
cine cântă ?
O fetişcană singură,
o clipă şi apoi nimic.
Glasul său rămâne pe zăpadă
printre gardurile
grădinilor orbitoare.
Lied
Sub plopi o bătrânică
se mişcă-n ultima lumină,
departe de sat,
culegând mărăcini.
Ce duminică limpede !
Zorii o vor zări
aplecată cu acea legătură
peste stinsul său foc :
ultime zile vrăjite
ale unui trai neştiut.
Ziua morţii mele
Într-un oraş, Trieste sau Udine,
pe un drum cu tei, primăvara
când frunzele-şi schimbă culoarea,
mort voi cădea sub soarele ce arde
galben şi-nalt
şi-mi voi închide genele lăsând
cerul strălucirii sale.
Sub teiul rânced de verde
voi cădea în hăul morţii mele
ce-mprăştie soare şi tei.
Frumoşii flăcăi vor alerga
spre ceea ce eu abia am pierdut,
zburând afară de prin şcoli,
cu cârlionţi pe frunte.
Tânăr încă voi fi
cu o cămaşă albă
şi cu părul gingaş
plouând peste amarul glod.
Cald încă voi fi,
iar un copil alergând
pe-ncinsul asfalt al cărării
o mână îmi va pune
pe pântecul de cristal.
