FRANCO FALLASCA
L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso
Nato a Civita Castellana (VT) e vive a Roma e nella Valle del Liri, in Ciociaria.
Ha prodotto, oltre a poesie e racconti, anche poesie visive, films super 8, video, fotografie, performances. Ha organizzato rassegne e manifestazioni. Nel 1973 ha fondato (con Carlo Maurizio Benveduti e Tullio Catalano) l’Ufficio per l’Immaginazione Preventiva con cui ha collaborato fino al 1979, tentando di ampliare o ridefinire la nozione di arte e di letteratura.
Dal gennaio 2000 redige, appunto, una rivista di arte e letteratura su Internet, „Illuminazioni”. E’ autore dei volumi poetici: Una casa nel bosco – prose e racconti”, Edizioni Latium/Quasar, Roma, 1990, Nature improprie (poesie 1976-2000)”, Fabio D’Ambrosio Editore, Milano, 2004, La felicità e le aberrazioni (poesie 2001-2010), Fabio D’Ambrosio Editore, Milano, 2011.
Come artista, Franco Fallasca mi sembra un guerriere autosospeso di fronte al nemico distribuito nelle trincee tumorali di un mondo già sotto il sordido dominio e, quindi, degradato, dell’insaziabile nulla.
La rinuncia – la mancanza di ogni prospettiva di vittoria – non è essenzialmente abbandono, ma la conseguenza di un sorvolo dello sguardo dotato con una lucidità da doppio senso: l’orrore del nemico e la gratuità di ciascun codice di comunicazione.
Così, la crisi si trasmuta, per mezzo di un atto disgiuntivo, in linguaggio, donde non arriva più alcuna traccia di Senso, dato che “All’orizzonte scorre il treno della ragione”.
Scisso fatalmente com’è, l’attante poetico ricorre, impaziente ma fermo, ad un altro atto, questa volta di indagine nel Corpo stesso del linguaggio, in cerca delle tracce a loro volta date perse, tracce ovvero resti di significati primari: processo, questo, di ri-semanticizzazione, e anche questa volta sotto il segno di un’impossibile avventura al termine cui l’unica vittoria pare più odiosa della sconfitta.
Perché ciò che resta da tutta questa operazione di sostituzioni in cui la lucidità, che aveva denunciato la mancata ragione, viene punita ad una risegnata costatazione è, quindi, soltanto il puro riflesso della cosa sul vetro di sensi irrimediabilmente compromesse.
La battaglia – di un Ulisse oramai convinto che l’Ithaca è sempre solo passato – diviene, così, un feroce e ineguale confronto fra un ontos incurabile dal sordido stato in pieno agglutinarsi nichilistico (ossimoro tanto intimo alla poetica dell’autore) e un logos esibendosi la tragedia dell’incomunicabilità.
IL RIPOSO
X
La stessa tua luce
seppellisce il tetro blando
cesto che racchiude
il tepore e l’ansia
il tepore come blanda
luce che oscura
l’afflato l’ansia ed il dirimere
l’ansia come luce
ch’esprime arancio denso
desiderato attimo d’incrocio
tra geometria ed il tuo seno
d’adolescente.
XI
o ronda ronda ronda
ronda che pulluli cartacea
o blando sentore
che pulluli onirico
o ronda ronda ronda
che anche ansia e preda
e predominio
spargere e diffondere
esula terra terra
ritmo dondoli o scade
scarnificata sera
XII
Se dunque nell’inebriata piazza
scandita da abitudinari ossequi
al tempo ed all’ozio
di lei sospetta assenza
cenni di qua e di là sdilingui
nomea d’altezza e di malinconia
sempre m’assiepi all’ozio
il tuo qualunque gioire ed il guardare
ed il rimirar in cotanto spazio
s’essicca l’opera di memorie adorna
chiedo dunque se scaltra
e malinconica e sciatta
sottovoce ai piaceri d’ulivo
alle scandite foglie il vento
ed il senso delle ore
le soffocate ansiose ripercorse
vicende di niente
malinconia dei nostri sguardi
proiettati nel tempo assente
che pure aveva d’intesa sottratto
al futuro porzioni vivaci.
XIII
Alle scadenti anomalie del risaputo itinere
voglia d’albe lucide
di pomeriggi discreti in manicomi felici
od in onde civili convogliate su linee dense
appartenute a tutti o ad alcuno
la dolcezza l’assenza l’angoscia
ai giorni di qualcuno
e sapere e sapere
a giorni temprati ed occlusi
dove amici leali e potenti
snervavano il mondo saccente
a furia di logica e caso
picchiando sulle cime degli alberi
sulle insenature e sulle risacche
adagiandosi sui voli spinti del sentimento
e sulle logiche rustiche.
S’ella dolente vide e scappa
funghi pentole durlindane
qui non è come tu pensi
sabbia ruota intorno
occhi e risa accennate
e saluti estranei
pure l’universo mi pesa
e non oso parlarne
segna ciò che dico
e regalaglielo e non temere
ostinate menti
si scioglie a mezzogiorno piccina ossea…
XIV
Non segnare alghe o glottologie matematiche
o seni rosa
od appunti sbiaditi
– le formiche sulla finestra –
ed il rullare dell’io-bestia legato all’albero
nella sera i grilli così semplicemente
mi affretto a rincorrerti e smarrisco
le curvilinee matematiche coordinate
scoordinate dal notturno peso
pastello-nero d’artefatto paesaggio
civetta cenerina sul palo del telefono
questo inutile perire lento
giorno sì giorno no dunque (ovunque).
RACCONTO
Se aggiunsi declino al mio poetare
acre assai e si congiunge
dimensione a dimensione
nottetempo
soffusi e soffritti anzitempo
chiara è la storia
e spio azzurre le contrade
s’abbrunano i vicoli ed i costoni
incerte le parole
se s’incontrano aspri
e denudati.
OSTACOLI
ai bordi del tempo
scandire differenze
impossibile annotare
tensione lirica scioglie erbe
metalli etc.
se oscuro o definito
non si può sovrapporre
il linguaggio ma gommoso e grigio
circoscriverlo;
invecchiando
vien meno la notizia,
la memoria pulsa e non è
infinita:
voli
od occasioni d’innesto?
ARTHUR RIMBAUD
mano a mano che il tempo forava
la superficie di panna crema
e carta argentata
e sulla volta del presepe
stelline azzurre riflesse luccicanti
al confronto di pelle granulosa
e chiara innescavano
viali di legno
il sapiente movimento
allontanava lo sconfitto passante
nella scia di metallo brunito:
chiazze occhi neri
virgole volpi color arancione bruciato
disegnate bene
non potevano dir meglio
la discesa dalla volta stellata
all’anfiteatro rumoroso
per (maestro di movimenti
e bambino dall’ossequio facile)
ostruire la comprensione
AL SEMIOLOGO
Se la lingua brucia
intriga
diverte
trama
se la lingua scotta
io per mio conto
– rapportandosi muore la pietà –
in continua attesa
(verde-canne,
rosso-segnaletica)
non posso alludere oltre.
ARITMETRIA
virgo fidelis
ora pro nobis
etc.
l’essenze congelate
del percorso
piccola, petite
et in specula saeculorum
bionda
castana
castano-chiara
castano-scura
la peluria soffusa
la pelle
l’armonia tra il linguaggio
e l’ardore sessuale
trae nella trappola
l’osservatore
un accesso di senso
(di sensualità? di contenuto?) permette
alle ambizioni di circolare impunemente
è vero la donzelletta vien dalla campagna
l’io diviso
mugolii di piacere
petali di rosa
barattoli di vernice
come uno sciocco impotente studioso
il ricordo un alibi sconfitto
sicuramente
l’orribile canto
dal cuore all’intelletto esaltato
l’essenziale e la morte a volte
coincidono
dal sangue all’aritmetria
le stagioni
le ore
insolito assolato equilibrio
occasionalità
eros
sorride
nell’assenza di coerenza…sensibilità…
FRANCO FALLASCA
Tainica oglindire a limbajului în sine însuşi
Născut la Cività Castellana (VT) şi trăieşte la Roma şi la Valle del Liri, în Ciociara.
A creat, pe lângă poezii şi povestiri, poezii vizuale, filme super 8, video, fotografii, performances. A organizat reuniuni şi manifestaţii. În 1973 a fondat (împreună cu Carlo Maurizio Benveduti şi Tullio Catalano) Ufficico per la Immamginazione Preventiva cu care a colaborat până în 1979, încercând să lărgească sau să redefinească noţiunea de artă şi de literatură.
Din 2000, conduce o revistă de artă şi literatură pe Internet, „illuminazioni”.
Este autorul volumelor poetice: O casă în pădure – proze şi povestiri, Edizioni Latium/Quasar, Roma, 1990, Naturi improprii (poezii 2001-2010), Fabio D’Amnrosio Editore, Milano, 2011, Fericirea şi aberaţiile (poezii 2001-2010).
Ca artist, Franco Fallasca mi pare un războinic autosuspendat în faţa duşmanului distribuit în tranşeele tumorale ale lumii în stăpânirea gregară şi, deci, degradată a nimicului insaţiabil. Renunţarea – absenţa oricărei perspective de victorie – nu este însă esenţialmente abandon, ci consecinţa unui survol al privirii dotate cu o luciditate cu dublu sens: grozăvia inamicului şi gratuitatea oricărui cod de comunicare. Criza se transmută, astfel, printr-un act disjunctiv, în limbaj, de unde nu mai soseşte nici urmă de Sens, de vreme ce „La orizont alunecă trenul raţiunii”. Scizionat fatalmente, actantul poetic recurge, impacientat dar decis, la un act de anchetă în corpul însuşi al limbajului în căutarea urmelor, la rândul lor date pierdute, urme ori resturi unor semnificate primare: proces de resemantizare, şi acesta sub semnul unei aventuri imposibile, la capătul căruia unica victorie pare mai odioasă decât înfrângerea. Căci ceea ce rămâne din această operaţie de substituiri în care luciditatea, denunţând raţiunea absentă, e condamnată la o resemnată constatare, este reflexul lucrului pe sticla unor sensuri iremediabil compromise. Bătălia – cu un Ulise convins de-acum că Ithaca este doar trecut – devine, astfel, o confruntare feroce şi inegală între un ontos incurabil din starea sordidă în plină aglutinare nihilistă (oximoron atât de propriu poeticii autorului) şi un logos exhibându-şi tragedia incomunicabilităţii.
TIHNA
X
Aceeaşi lumină a ta
înmormântează acoperişul blând
coş ce acoperă
arşiţa şi neliniştea
arşiţa blândă
lumină ce întunecă
suflarea neliniştea şi ciopârţirea
neliniştii ca lumină
ce exprimă portocal dens
dorită clipă de întâlnire
între geometrie şi sânul tău
de adolescentă
XI
o ronda ronda ronda
ce dai miasme de hârtie
o blând miros
ce dai miasme onirice
o rondă rondă rondă
care şi nelinişte şi pradă
şi stăpânire
a sparge şi a risipi
exulă pământ pământ
ritm legănat sau urcă
descărnată seară
XII
Dacă deci în piaţa îmbătată
măsurată de obişnuite plăceri
la timp şi la desfătare
absenţa ta suspectă
semne de ici de acolo leneveşti
faimă de înălţime şi de melancolie
mereu mă îmbuibi în desfătare
bucurarea ta obişnuită şi modul de a privi
şi de a te oglindi în astfel de spaţiu
se usucă opera cu memorii se ornează
întreb deci dacă şireată
şi melancolică şi şleampătă
în surdină la plăcerile de măslin
la jucăuşele frunze vântul
şi simţul ceasurilor
sufocatele neliniştitele refăcute
întâmplări de nimic
melancolie a privirilor noastre
proiectate în timpul absent
ce totuşi sustrăsese în act
viitorului porţiuni pline de viaţă.
XIII
La scadentele anomalii ale ştiutului drum
dorinţă de zori strălimpezi
de după amiezi discrete în fericite ospicii
sau în valuri cetăţeneşti aliniate în
convoaie dense
aparţinând fiecăruia sau tuturora
tandreţea absenţa neliniştea
la zilele cuiva
şi a şti şi a şti
cu zile coclite şi ascunse
în care prieteni leali şi puternici
distrugeau lumea îngâmfată
cu furie de logică şi întâmplare
lovind pe vârfurile arborilor
pe pâraie şi pe prunduri
zăbovind în zboruri avântate ale sentimentului
şi în logice rurale.
Când ea îndurerată a văzut scapă
ciuperci tigăi spade
aici nu-i cum crezi tu
nisip roată în jur
ochi şi râsete pline de înţelesuri
şi saluturi străine
deşi universul mă apasă
şi nu îndrăznesc să vorbesc despre asta
marchează ceea ce spun
şi dăruieşte-i-l şi nu te teme
de aiurite minţi
si topeşte la amiază micuţa osoasă…
XIV
Nu nota alge sau glotologii matematice
sau sâni roz
sau însemnări ofilite
– furnicile pe fereastră –
şi alunecarea eului-bestie legat de copac
în seară greierii atât de simplu
mă zoresc să te urmăresc şi încurc
povârnişurile liniare încurcate
de povara nocturnă
pastel-negru de artefact peisaj
cucuvea tuciurie pe stâlpul de telefon
această inutilă pieire lentă
ziua, da, ziua nu aşadar (aiurea)
POVESTE
Dacă am adăugat declin atât de acru
în felul meu de a scrie şi se îmbină
măsură cu măsură
pe vreme de noapte
îmbujoraţi şi căliţi înainte de vreme
limpede-i povestea
şi spionez albastre mahalalele
se-ntunecă uliţele şi povârnişurile
nesigure cuvintele
când se-ntâlnesc aspre
şi dezgolite
OBSTACOLE
pe marginile vremii
scandând diferenţe
imposibil să iei notiţe
tensiune lirică împrăştie ierburi
metale etc.
obscur ori conturat
nu se poate suprapune
limbajul ci gomos şi cenuşiu
circumscriindu-l;
îmbătrânind
lipseşte ştirea,
memoria pulsează şi nu e
infinită:
zboruri
sau ocazii de încropit?
ARTHUR RIMBAUD
abia ce vremea fora
suprafaţa de smântână cremă
şi hârtie argintată
şi pe bolta staulului
steluţe albastre reflectate licăritoare
în amestec de piele cu granule
şi clară învăpăiau
bulevarde de lemn
înţeleapta mişcare
îndepărta înfrângerea trecătoare
pe dâra de metal întunecat:
pete ochi negri
virgule vulpi de culoare oranj ars
desenate cu sârg
descinderea de pe bolta înstelată
în amfiteatrul gălăgios
pentru (maestru de mişcări
şi copil uşor răsfăţat)
a bloca înţelegerea
SEMIOLOGULUI
Dacă limba arde
intrigă
distrează
ţese
dacă limba scutură
în ce mă priveşte
– raportată pietatea moare –
eu în continuă aşteptare
(verde-trestii,
roşu-semnalizare)
nu pot spune mai mult.
ARITMETRIE
virgo fidelis
ora pro nobis
etc.
esenţele congelate
ale parcursului
mică, petite
et in specula saeculorum
blondă
castană
castană-albă
castană-neagră
puf pestriţ
pielea
armonia dintre limbaj
şi ardoarea sexuală
îi întinde capcană
cercetătorului
la un acces de sens
(de senzualitate? de conţinut?) îngăduie
ambiţiilor să circule ameninţătoare
coboară fetişcana de la câmp aşa e
eul divizat
chelălăituri de plăcere
petale de trandafir
canistre cu vopsea
ca un prostovan savant impotent
amintirea unui alibi ratat
cu siguranţă
oribil cânt
de la inimă la intelectul exaltat
esenţialul şi moartea uneori
coincid
de la sânge la aritmetrie
anotimpurile
orele
neobişnuit însorit echilibru
buimăceală
eros
surâde
în lipsa de coerenţă… sensibilitate…
