Fabrizio Dall`Aglio
Hic et Nunc.
Poezii, 1985- 1998
(Cu o prezentare și texte alese de
MARIO LUZI
În românește de
GEORGE POPESCU
O patetică vână de ironist și povestitor precum cea a lui Fabrizio Dall`Aglio e rară în literatura italiană: și pare a se oferi la un nivel ușor de parodie care firește nu e cel serios și lucid al sintezelor malițioase și surprinzătoare de registre și de dote ale eului, care guvernează, fie și dubitativ, această plachetă și insistă apoi tocmai asupra lui hic et nunc.
Suntem săraci de acest gen de spumoase imaginații un pic ștrengărești și golănești ce pare să se aventureze în subsol, în sensul tainic al unei istorii aparente: în perspectiva (cea de-a doua din părțile sale) unei minime urme personale și regăsite înăuntrul unei melancolii și înspăimântate cosmografii.
Ironie, fabulă, metafizică… Afinii lui Fabrizio Dall`Aglio, idealurile sale suporturi, explicite sau obscure, nu se găsesc probabil în tradiția cea mai ilustră a modernității, ci în cele atât de rare și excentrice, de la Laforgue la Jarry. Totuși aici totul are aerul crescut din propria tufă în paginile acestui extrem de discret poet. Prea discret, dar prezent, hic et nunc.
IDOLUL SURÂZĂTOR
1985-1988
Deschideți porțile poetului
iubitori de studiu chinuit
azi și-a repudiat mania
pentru o cravată de mătase.
Îndrăznețului aviator al visului
dăruiți-i o noapte liniștită
sufletul a prins o broșă
pe broderia sa de om.
Lui Daniele
Poate mă voi coase din nou
într-o zi
la acest corp fără broderii
fără legături
combătut cu putere.
Îmi voi aminti
un scurt sejur
plin de oameni,
pornocopila dementă
cu nume Dorina,
Angelo, mânjit cu briantină,
ce juca mingea pe o alee.
Îmi voi aminti hârâitul
glasului bunicului meu
și somnul
în ochii tatălui,
mama învățătoare,
bendița Fiorellei în jocul de-a ghicitul,
coșul
cu de-ale gurii al Margheritei
coborât de la fereastră,
și degetele mele lungite
să-l prindă.
Îmi voi broda din nou orele numărate,
ca într-o rubrică de știri.
Cât de tânăr sunt,
fete de demult!
Căutați
printre rănitele voastre
amintiri,
numele meu.
Eu nu eram pe atunci
nici măcar un cuvânt
în cap la cer.
Ce mulțumire.
Voi
sprijinite în bastonul
unui funcționar trândav
proslăviți viața.
Eu nu eram nici măcar
torentul plăcerii.
Serile se deșirau
lente, repezi
triste, fericite.
Eu nici măcar
la rădăcinile testiculelor.
Voi
în ungherele întunecate
digerând timpul
cu fustele ridicate.
Eu nu simțeam
lătraturi, rugăciuni.
Lumea
se scufunda singură
în așternutul ei funebru,
împrăștiind sănătate.
Poetul cu tocuri înalte
mă prezint:
uite copila
în crupă la demonic
îmbuibată cu credință?
Distilează umorii
prin caierul de lichide,
se pregătește. Eu simt
din înaltul tocurilor mele
amara vrere
ce-o reprezintă.
Pe pragul templului
se tulbură,
vergină nesatisfăcută
și numără pașii
ce-o desparte
de suspinatul măcel.
Poetul
e un om galant.
Mereu vrea să se împuște cu stil.
Le va oferi exemplul său
de ieftină clemență,
el abia revenit înăuntru,
el virgin emancipat.
Le va vorbi de o dragoste eternă
suflecându-şi mânecile
de funcționar.
Armata scrupulelor
se subțiază.
Dintr-o familie legată
tainic,
deformarea sa atentă
tipărea mituri și rituri
de persoane la ananghie,
pentru procesiune.
În cap, peste toți,
călugăr Timp,
mândru de întâmplare,
gătit,
spilcuit de sărbătoare.
Orchestra Orelor
îl urma,
glăsuia modelul
de autor,”Benedicite
omnes” şi apoi
în rând
chipurile iubirii
și ale sângelui,
marcați de lene.
Drept ultima,
ducând târșitul,
carne a acelei carne,
inima poetului
în așteptare ca să treacă
de la abator la prăvălie.
Soarele a transformat în bordele
casele deja puse la adăpost pe stradă.
Vara își ia avânt
și prin curți
scurgerea minutelor eșuează
adună patru pași de aventură
cu ochii ficși la un copac.
Ascultă piuiturile
naturii.
Bătăi de clopote,
seara se ascunde.
Eu ascult
printre valurile zilei
ticăitul timpului
ritmat pe burta
unor femei departe.
Ah, dacă viața
m-ar fi dat peste cap.
Acestor bătrâne doamne
le-aș oferi azi
ochi de cristal
păr de aur,
și aș dansa pe
pieile lor uscate,
în ritmul tobei.
Falsului poet
contrapun tăcerea.
Estetul nu are timp
spre a se ruga. Alunecă
printre alambicurile cuvintelor
lingușindu-se.
Se-mprăștie frumusețea
cu zdreanța ei regală,
cu sita sterilă
a decorului său.
Credința sa
e un inel de aur.
Idolul surâzător
are patru mâini
și o mândră pepinieră de greață.
Plecat
prin lumi departe
repetă bucuria nimicului
fără-ncetare,
ritul de-acum scheletic
al existenței.
Și între timp
fertilizează spiritul
fiindcă iubește îngrășământul.
Mult a reflectat
despre magicul scuipat
din care s-a născut,
și codul generic
și filamentele DNA-ului
ce le imagina
ca vată de zahăr,
cu bălăngănind sorțile
umanității.
Savant de-acum fără moștenitori
a ales pentru om uitarea:
va trebui să se care
în vârful picioarelor
cum deja făcuse și zeul său.
Mitraliind artificii în văzduh
fiii fiilor fiilor
noaptea își reînalță cortina
pe tații și pe necazurile lor.
În corpurile burdușite cu plumb
istoria se însenina
toasta la retrezirea morților
la larma de râse a lumii.
Cât de frumos era să trăiești în deșert
cu zmeii în locul păsărilor
și câmpia
ca o mare deschisă de nisip
pe care noi, peste cămile
fabricate în Japonia
ne legănam sus și jos
din vârf la fund,
iar lumea
lăsată pe dune vibra
în zgârâie-norii elastici
di ciment, razant
pe bitumul cărărilor
unde copii spastici jucau
la umbra umbrelor
jocul celui dc trăiește-n deșert
cu zmeii în locul păsărilor.
Epopeea mea
cere o promemoria.
Am trecut la istorie
ca limfă fertilă,
inutilizată.
Treizeci de ani de sănătate
și de golănie
nu ajung
spre a striga la miracol.
În jurul meu
veacul întorcea, evapora
blesteme și credințe
speranțe și fraude,
iar spectacolul
marea aiureală a nașterilor
murmura, ca un taur înfuriat
în receptacolul preexistenților.
Tulburări de suflete intersectate
una în alta
deja scrise și citite
și repudiate
în ciuturile vremii.
Eu am venit pe lume
ca o piedică de menținut,
un testament
nenecesar și inutil
de minciuni înfăptuite.
Poate viața și-a garantat singură
stânca infantilă a corpului meu
pe care să eșueze
și să se odihnească.
Dar printre minutele
risipite
am cunoscut ca toți
prilejul norocos,
viciul obișnuit al bucuriei.
Nu mă disculp
cu un scâncet în gât.
Epopeea mea se-ntinde de la sine însăși.
Nu are o zeiță
sau o știință la care să se alinieze.
Mărturisește
o prostie nemaipomenită,
agățată de viață
ca o ventuză muiată-n salivă,
atârnată
ca un parazit.
Epopeea mea
e o hazna de copil.
Îl chem
pe cel ce-ar putea s-o recicleze.
Poate prin turmele de supraviețuitori
prin care focul minutelor
a făcut economii.
Lor
așchiile mele în rate,
amarul circ al înfrângerii mele.
Întâia insulă
Lui Oreste Macrí
Insula mea
a fost un vârtej de nisip
ivit din mare.
Auzeam mânia marinarilor
în furtună,
apoi acostarea neașteptată
la sărbătoare, odihna.
Un soare tropical
a răsărit din apă
ca un cap de meduză.
Zile și zile
torida sa hotă
a rămas închisă în aer.
Zăduf, malarie, muște
o putoare putredă de mlaștină.
Și marinarii lipiți
ca lipitorile de plajă,
devorând rezervele
una câte una.
Luna se descoperea lent
în mijlocul cerului.
Eu îi vedeam
topiți de sete, înțesați
în damful arzător al țărmului
visând la nori
și rafale de ploaie
și noi insule, pământuri comete.
Eu îi vedeam pe ascuns
și eram unul dintre ei.
Citeam pe furiș harta mea.
Simțeam în corpul meu un cimitir
de vieți nemișcate,
socoteam veacurile
pe ceasul meu de aur.
Ne-am despărțit
în căutarea apei.
Mi-am cercetat limbul meu
de insulă, am urmat
orice mică urmă
de peisaj diferit.
Stânci, crăpături
grămezi de pulbere.
Aceasta era doar
moștenirea deșertului
ce ne încercuia, nisipul
și gresia roșie, ca lava
înfocată.
Soarele
avea tentacule lungi.
Strângea
într-o mușcătură letală.
Mă înfășură. Și mă simții
deodată transportat
într-o lume scufundată
cocârjat
și pe urmă pe o altă insulă
pe care-o păstram cusută în giacă,
insula de pe harta
plină de apă hrană de-a locului.
Cred că un strigăt a fost al tovarășilor.
Supraviețuitor,
eu cu ei..
Întâia insulă, comoară unică.
Apoi oaza se deschise
puțin câte puțin.
Era verdele spectral al deșertului,
un miraj real. Rupse
cercul de foc
ce ne acoperea,
iar marea deschisă reapăru
în mințile confuze, oprimate,
în mugurii vitali
la umbra palmierilor.
Nimeni nu vorbea despre călătoria sa.
Dar răsuflați de-acum
de apa dâmburilor
înălțau case, palisade
bariere și morminte pentru morții noștri.
Zilele
au devenit mai scurte.
Marea se dizolvă
în valuri ușoare.
Iar insula închise
încet încet
corpurile noastre,
sufletele noastre ațâțate
pasagere.
O scrisoare a lui Oreste Macrí
Dragă prietene,
citesc Idolul tău surâzător în timp ce a murit dragul meu frate Peppino și „idolul” său se acordă cu memoria copilăriei: doar copii, șterși anii restanți fiindcă, cum dumneata știi bine, ne vor rămâne anii intacți.
Dumneata poet și alți rari din generația dumitale clătinați cu totul plurala armătură conceptuală și formală a acelui al XIX-lea secol al nostru postdannunzian, vocian, ermetic, neoermetic, neorealist, purist, materalist etc. și ar ajunge micile nuduri inocente, deși perverse și mortale, ale lui Stefanon à la Balthus, intrinseci textului dumitale poetic. Le-am observat în această poezie, neitaliană mi se părea. Mă gândesc acum s-o retrăiesc, corabia beată rimbauldiană și Stefenosn, Melville, puritatea onirică a lui Rilke. La noi a pătruns în evaziunile fantastice ale minimului Montale al lui Sbarbaro, bizar flăcău, Perelà al lui Palazzeschi, idolul landolfian, Divinul copil al lui Sandro Penna, adolescent al lui Cardarelli. Pe scurt reîncepeți de la capăt, poezie aurorală și genezică.
Poetul dumitale strigă că s-ar fi deschis porțile, e „aviator al visului”, virgin educă fetele fetide și consumate, demantelând templul și tegumentele sale, iese zeu fiul dintr-un zeu „în vârful picioarelor”, până la deșert și la aventura insulei comorii, epopee ludico-onirică cu versuri fericite într-o teorie subcutanee de părinți și fii. Totul râzător, dar un râs teribil, mai înainte și după nimicirea unei lumi oribile și distruse.
Mulțumesc, dragă Dall`Aglio, pentru a ta „întâie insulă” ce mi-a dar în acest ceas al meu de moarte a fratelui meu Pepino, cu care mă jucam inocent și pur precum poetul tău, cu seriozitate cum joacă toți copiii și adevărații poeți. Acum să sperăm că va ieși la suprafață această insulă a dumitale din abisul în care ne găsim.
Oreste
Florența, 29 noiembrie 1993.
Hic et nunc
1989-1998
Lui Gianni Stefanon
Ce vis m-ar fi cuprins,
gândeam.
Și mi-am văzut sufletul zburând
eliberându-se în aer ca un vultur
și corpul crispându-se ca spectator
un trunchi inert, o cochilie, o carapace.
Era o miluire zăpăcită
firul ce mă ținea în viață,
eu eram balaurul în lanțul dramei
în căutarea sabiei Sf. Gheorghe.
În sfârșit am fost și eu la destinație
Urmăream o linie de sosire de carne,
ciocnirea
a două corpuri în dragoste.
Mi-am făcut loc
printre alte posibile
spirite ocupate
să se depoziteze.
Simțeam oroarea
fetidă a materiei, respingătoare.
Eram golul rătăcitor al așteptării,
compacta teorie
a unei idei.
Mă aruncai pe urma acelor corpuri.
Am vrut vertebre, artere,
un sex spre a mă replica.
Am vrut aici
acum
să rostogolesc
limbajul meu cifrat,
hieroglificul
existenței mele.
Prezența mea
a fost un studiu despre însumi,
omagiul
unei idei deja povestite,
un exemplu printre atâtea.
Am plâns durerea
cărnii bolnave,
speranțele, frica, uitarea.
Am crezut să sunt
aceste arătări,
fără figură și acest nume,
Mi-am susținut condamnarea
implorând execuția.
Dumnezeu mi-e martor,
am făcut-o răzând de epocă
şi de năravuri.
Ascuns
în cala vremii,
imun la bunătate şi la derivă
mi-am păzit spiritul golaș
şi refractar,
oxigenând letargia
cu țepii cuvintelor.
Când nava neașteptat
pornit-a-n larg,
am spionat din hublou
starea de fapt:
nu mai era chipul meu
lipit de geam,
şi mare se-arată mare mare
în toate direcțiile.
Aceasta era călătoria.
Nicio balenă
ori vreo insulă pustie,
nicio comoară de scos din pământ;
doar un uraa!
al echipajului
acel echipaj de la bord,
la cântul nu știu cărei sirene.
Caut ideea mai înainte de moarte
ultima idee, culmea, cifra
poarta ce deschide și închide celelalte porți
imaginea infinită definită.
Caut urma minții extreme
ecoul frânt al clipei de după
inelul ce disjunge lanțul
maiestosul hău al golului.
În vârtejul clipei reflectate
ce curge între moarte și corpul inert
caut privirea eternă a mea însămi
ori mutul dagherotip al nimicului.
Atunci s-a întâmplat că mi-am născocit viața. Am fost
în visul rău al trezirii
zornăitul stricat al unui suflet.
Trăiesc. Într-un corp viu.
Timpul m-a conservat la botez.
Am avut solzi, pene
și această piele smeadă.
Am zburat ca vulturul
m-am târât precum cobra
am parcurs scara mea până în fund.
Am fost în lumea implacabilă
pradă și prădător,
slăvit călău, victimă.
Am lăudat declinul
corpului meu de om,
timida-mi minte întărită
și lenta spirală învăluitoare
a zilelor mele
reticente. Mi-m lăsat
sufletul înfricoșat
să putrezească
în corul publicelor lamentări,
unul diferit, în fine, și eu
unul din ei,
în complicea politețe a lumii.
Schimbasem planeta
Îmi continuam viața
pe pământ, dar schimbasem planeta.
Urmam unei morți
a mea însumi
petrecute în alte dăți
alte dăți reluate.
Nevătămată pentru mine viața avansa
întărea forțele, aderentă
la materia mea docilă
din aluat fertil,
intermitent.
Astfel îmi risipeam viețile mele
trăind din ele una,
ca pentru un țel anume;
și eu eram cel ce umblam
peste vechea planetă,
eu același așijderea
vieții mele înainte de moarte.
Fremăta sufletul meu animalic
atârnat
de arcanul inseparabil al timpului;
îl priveam distrat
în plăcerea durere
a unui experiment
ce nu mă privea.
Voiam să ascult martorul
ștafetei cosmice.
O linie directă
mă lega la pistă,
un fatal întâmplător cordon.
Alergam.
Eram sufletul ales
obscurei timone a stirpei.
M-am simțit în lucruri
lucru cu lucru
în timp ce rânduiala zilelor se stingea
în arida grămadă a corpului meu.
N-am mai avut
decât marginea cuvintelor,
decât un pietos involucru.
Le compuneam, gelos
din camera mea ardentă exclusivă.
Născoceam un nou
alfabet viu,
martor dureros
al tainei ele mute.
Alergau
pe piste paralele
nenumăratele vieți.
Furau răsuflare cosmosului
explodat
de timp
ca o enormă sarcină
de dinamită.
Milioane de bile înnebunite
împroșcate
pe o suprafață plană.
Trăiau îndepărtatul
avânt al vieții,
inerția
împovărată
a existenței umane.
La urmă adorai şi eu misanscena
greșelile codului meu, fuga.
Mi-am lansat contrafigura
indolente și șmecheră:
păr negru, ochi maronii și verzi,
statură scundă.
Cealaltă se veștejea,
se rătăcea
în tainițele lumii,
ca o amintire îndepărtată,
imemoriale.
Eu eram fragilul ei ecou.
biata amprentă
a timpului petrecut,
irosirea și remușcarea
golului.
De ce simt timpul meu că s-a sfârșit
și o moarte precoce mă supraveghează.
Îmi simt zilele desfăcându-se într-un rit
de gesturi imobile, de nopți fără veghe.
De ce simt frigul ce rămâne
scuturându-mi hainele imaculate.
Simt oasele, boala, foamea
plânsul neomorților şi al neonăscuților.
De ce simt în lume spitalul
o ploaie de carne ce se uzează.
Simt ruptura, căderea, răul
pulberea ce sparge clepsidra.
Acum că destinul s-a împlinit
îmi imaginez în care intermitențe
am divagat și care rezistențe
m-au constrâns să fac
din rolul de un minut
sensul bieții mele prezente.
Nu cred că m-a împiedicat ceva.
Nu un nume de tată,
sau mizeria
de a aduna zi cu zi.
Aceeași lume îmi zumzăia în jur,
aceeași care de veacuri bubuia
de războaie, foamete, doluri, boli
în timpul meu căptușit
în carcasa veselă
în care se îndopa viața mea.
Aceeași care în tăcere îndemna
la caruselele mașinilor în piață
la un ușor sfârșit al unui nou
fel de spot gânditori
la cântarea
vitrinelor.
Întâia probă
au fost puține clipe de bucurie brută,
o zi când gâfâind dezbăteam
lânceda mea voință pasageră
sub o scurtă rochie de fetiță.
Ori poate încă mai înainte
în însăși carnea mea prizonieră.
străină ca un corp îndrăgostit
ce mă ispitea
ce mă seducea.
Era nașterea ce-o reproduceam
în alcătuirea ei,
orgasmul repetat al ritualului.
Și totuși, chiar și în acel moment
ce aș fi dat spre a mă simți egal
mișcării fără scrupule a zilelor mele.
Pe urmă viața țâșnea
în gol, brutală, în epuizare
în risipire.
Așa învățam să mă încropesc
culegând cioburile caleidoscopului,
viziunea mea ce repropuneam
ca și cum încă ar fi fost nealterată.
Dar eu eram singurul martor
al reconstrucției.
Și eu deja o repudiasem,
ca pe ceva ce nu-mi aparținea
ce mă născocea
în haine diferite, un corp gol
și avar, sfidător la propriile resturi
de convingere.
A mă convinge și de ce,
de pașii falși ce apucă o stradă
bătătorită de alții, nu, eu, nu eram
în acea direcție. Ori eram
gata să pierd urmele,
să restabilesc
propria ori a altcuiva descurajare
a întâmplării: tăcere, conivență, damnare.
O altă probă a fost poate destrămarea
copilăriei mele. Lumea dispărea
în gerul amorf al distanței,
al disoluției. Și pedalând,
pedalând într-o zi,
slăbind frânele bicicletei
și corpul meu
ca o baionetă
fixată la cartuș. Apoi prăbușirea
în fund la coborâre,
catapulta împlântată în carne.
Era printre scrijelituri ce recompuneam
acea clipă glorioasă
de scenă mută, dar după ce puteam s-o fac.
S-o arhivez,
ca pe o legitimație scadentă
de prezumție.
S-o arhivez, ori să scot din ea vreun noroc
pentru noi investiții.
Și atunci a venit rândul
edificiului de hârtie
maiestuos,
ultima probă: actorul
convertit în spectator
ce se ferește să privească
travestirile sale.
Au fost cărți, miriade de cuvinte
în liniamente
ce mă recunoșteau;
biete pagini
citite dezordonat
cu substantive verbe adverbe conjuncții,
supte cu teroarea de a rătăci
firmitura fatală,
eroarea de înmănușat destinul meu.
Eu oaspete neașteptat și clandestin
al scrierii altuia,
acum era acolo când mă realcătuiam:
- Cu ce ușurare
lăsa să transpară forța sa
invidiată, crima
gândului meu.
Muzica neexprimată a lucrurilor
vibra în corpul meu devenit gigant
prin explozie, surdă, amuțită
extaticul final al stirpei.
Zăceam în patul meu de durere
urmărind liniile mele pe mână
viața era, brazda în piele
ca o lungă urmă a memoriei:
persoane: deja evacuate în retragere
abătute, târâte în derivă
iubite, cât de iubite și fără fund
era corpul meu ce le consuma
și lucruri – cantonate fără spațiu
imobile și uzate în așteptare
Dante de metal, cochilia
foarfecile semnate, oglinjoara
persoane – le vedeam pe toate în șir
ca pe plutonul condamnării mele
durerea mea în viețile lor
întoarse să reclame sfârșitul meu
și lucruri – repetau numele meu
acel nume necunoscut ce-l urmam
în marginea de viață evaporată
ce în sfârșit îmi supraviețuia.
Erau lucruri viața mea veșnică
chiar aceea care acum în scăpa,
ce simțeam în sânge uscându-se
pentru un triumf ce mă renega.
Prin grație
Puțin lipsea spre-a ne simți singuri.
Ne lipsea deschiderea ochilor și pe degete
numărând frunzele albe încă neexplodate,
simțind cealaltă viață a vieții.
Era de ajuns să deschid și să închid ușa,
să văd pisica pe scări;
vorbind, spre a vorbi ca altădată
iubind, spre a nu mai rămâne pe gânduri.
Era de ajuns ca o privire să se ivească
stivuind ochii cu cuvinte,
cuvinte ce nu mai erau aceleași
venerabile nimfe ale lucrurilor.
Era de ajuns scormonind borseta,
aprinzând lumina ca pe o lumânare,
fumând și aruncând țigara.
Era de ajuns să fim cu adevărat singuri.
Acum are unghiile alungite
mâna ta,
desenează flori și linii
de tulpini și deasupra
ceruri cu îngeri
ce se hârjonesc
în circul lui Dumnezeu.
Aici, deasupra pământului,
Lumea e umedă
și cenușie de plâns.
Un sfânt
se jeluiește cu jumătate de glas,
un om afurisește,
un altul își așteaptă sfârșitul.
Și vremea de-acum
își spurcă zilele
în mijlocul acestui război
nedeclarat,
unde viața doarme
pe hotar.
Inedit
Zborul lui Icar
Voi nu știți ce e soarele
în aerul ce împinge căruța
nici focul ce-i inflamează nările
cailor lui Apollo, nu știți
cum cerul se deschide larg pe o sferă
unde noapte și zi si evaporă
iar timpul se încuie într-o clipă
ce nu începe și nu poate sfârși.
Eu am cunoscut în zborul meu,
când am simțit topindu-se ceara
la aripile mele și am simțit că vântul
îmi spulberă din spate un foc rece
și am văzut marea ridicându-se în zare
cu un val unic, mărețul
ce mă cuprinse în fine între răsuflări.
Voi nu știți ce imensă bucurie
a fost zborul fără aripi ce-a încheiat
aventura mea. Nu, prăbușire n-a fost,
urcam cu marea pe culmea carului
și am fost în focul care ne dă viață.
NOTĂ
Poezia „Poate îmi voi recuza”, cea mai veche a volumului, apăruse în almanahul de lecturi și de semne Alto Mare (Reggio Emilia, Libreria Antiquaria Prsndi, 1985.
Poezia „Mi-am pledat condamnarea” a fost premiată la Lerici Pea în 1987 și deci apărută în antologia premiului.
Poeziile „Cât de tânăr sunt”, „Poetul cu tocuri înalte”, ”Armata scrupulelor”, „Cât eram de frumos” și „Idolul surâzător” apăruseră întâia oară în revista romanî Arsenale (Edizioni Il Labirino, ianuarie-iunie 1986. Împreună cu altele ce constituie prima secțiune a prezentului volu au fost apoi publicate în 75 de exemplare de către Mavida Edizioni (Idolul surâzător, ilustrat cu șase incizii de Gianni Stefanon, Reggio Emilia, 1994).
Această publicare are la origine scrisoarea lui Oreste Macri ce apare aici la finalul primei secțiuni și pe care am voit s-o inserez nu din mândrie personală (poate contează și aceea), ci fiindcă la publicare îi fusese destinată lui Macri însuși ce definea acest tip al său de corespondență „scrisori critice”. Dedicația pe care am așezat-o la începutul aceleia pe care Macri o considera cea mai bună poezie a grupajului, „Întâia insulă”, vrea să fie azi pur și simplu semnul amintirii și gratitudinii mele.
Poeziile din cea de-a doua secțiune, Hic et nunc, sunt complet inedite.
Am cunoscut-o pe Grazia Cerchi, inspiratoare și destinatară a poeziei ce închide volumul. Era pur și simplu acel puțin, totuși care să mă determine să apreciez inteligența, dedicarea și onestitatea ce le punea în tot ceea ce făcea. Am scris această poezie la a doua zi după dispariția sa, atât de surprinzătoare și neașteptată pentru toți cei care, ca mine, nu știau nimic de boala ce-o lovise. Endecasilabul inițial întoarce la trecut titlul unei delicioase cărți a ei, Ajunge puțin spre a ne simți singuri, publicată de către prieteni la editura E/O din Roma în 1991.
