Crochiuri de vise întrerupte
Un oracol în stufărișul verde
surâde morții neinvitate
a copilului prins în funinginea
unei sorți nemiloase
Povara unui vânt alb
supunea furnica zurlie
unui chin disprețuitor.
Arma alungă vaierul
unui trafic devorant.
Și-i liniște în calendarul omului
3.
Sosește un anotimp proaspăt
pe pragul vârstei curtate
de o maladie frenetică
Nu-i clipa cristalului râvnit
pe cărări înfometate de melci
prezența stranie a unui murmur
fără răspuns
E în talaz un cuib al spaimei
ce ne face străini de lumină
și un gust amar al frigului lăuntric
scutură vintrele unei iubiri ratate
muget al unui mugur înghețat
pe pervazul serii de iunie
Poate că fericirea nu-i decât
o invenție a spaimei că suferința
ne va ține mult în regnul ei mutilat
și atunci de ce ne-am mai preface
în sechestrul unei iluzii atât de deșarte?
De pe un deal surpat de gâfâitul zilei
ce și-a pierdut răbdarea
cade șiroind de lacrimi un cer neștiut
6.
Cine unde cum când decide
finalul acestei zarve în care
a rămas doar o ruină ora și ziua
ceva mai încolo stăruie o stafie de veac
ce nu-i al nostru, poate doar
arătarea aceea mistuită de zdrențe
a unui lung și hoinar parcurs
prea plin de hurducăturile
unui car oferit ca destin…
7.
Izbeliști crupe de cai risipiți
prin păduri pustiite de-acum.
Dezordinea și-a ascuțit securea
pe grumazul unui orfan stejar.
Nici urmă de vreun zeu pe aproape
nimeni s-adune lacrimile geruite
de o iarnă fără odihnă. Dincolo
un rest din privirea unei mame
scăpată într-un demult și nesătul amurg.
8.
Puține, sărace bagaje rămas-au
în pridvorul umbrei divorțate de trup
și în neliniștea unui gând ce sună plecarea
mă lepăd de toate trăitele vieți
ce-mi par niște utilaje stricate
din care niciun Dumnezeu nu mai poate
face nimic….
9,
„Am pierdut șirul” – strigă poetul din
viziunea sa de bâtlan rătăcit
uitat de stol – „numai virgule
și mâzgălituri dintr-un alfabet suspendat
peste podul de piatră în care
jocul copiilor a ajuns o pură hamletiadă
– o cețoasă iscălitură pe cârpa
căzută din hăul ceresc.
10.
Sângerează și arborii o știm dar ne-am obișnuit
să trecem cu vederea așa cum se mai întâmplă
cu un copil sărman abandonat pe un trotuar
al urbei noastre maligne. Nicio deriziune nu
ne înșfacă, nu ne trage de mânecă niciun blestem
din cele puține încă tăinuite prin existențe ruinate
și totuși înălțate la rang de privilegii prin stranii
fetișuri.
Încă mai port înăuntru-mi îndoliat salcia
murind pe malul gârlei natale și puiul de cireș
plantat pe lângă vița de vie clocotitoare de viață
puiul de cireș visat în calde nopți de mai
veștejit înainte de vreme și iarăși înlocuit
cu un semen al său ce-a sfârșit la fel
fără să-mi indice măcar un minim motiv…
Sigur sângele lor e doar sevă pe care
și scoarța devreme amuțită n-o mai poate
salva. Dar cine poate jura că și sângele
nostru pângărit de atâtea păcate nu e
și el o sevă pe care deseori viața nu
cheltui un sfanț.
11.
O bucurie cât un dezmăț: putredă distanță
de țărmul pe care nicio Penelopă nu mai subzistă:
numai câțiva grauri bețivi își mai caută
o alinare definitiv pierdută. Noi – cei rămași
să apărăm blestemul – ne înrobim în vinul
unei așteptări văduve de sens. Și puțin mai
departe, un schelet al nimănui își plânge
identitatea definitiv pierdută.
Nu mai există tihna de altădată: alt ev,
alt neam, altă lume, de parcă nimic din
cele promise cândva nu scapă de derivele
noi ori doar reînnoite ale unui marș prea grăbit.
Să fie bine – zice un drumeag beteșugit de ani –
Va fi bine când alte răzvrătiri se vor ivi
laolaltă la târgul de vieți nevinovate –
unicul răspuns al unui înger căzut printre noi
dintr-o îndelungată sihăstrie…
Grea trecerea? Și prea scurt popasul aici,
de-a lungul unui marș pe care ne-am trezit
hălăduind când vinovați triumfali prin neaua
ce ne topea netrebnicia și chinul și suferințele
uneori sosite la timp să ne dezmeticim din
rele năravuri…
A fost timp și timp, vreme și vremuri:
chibzuieli adesea cu tălpi zdrelite de lut
nesocotințe ivite din snopi de răsfăț
și multă, prea multă așteptare a unui bine
căruia greu i-am deprins prețuirea…
Puținul rămas din parcursul teșit de margini
prea risipite în lumina de împrumut
ne va ține de cald în taină cu ce am fost
și cu ceea ne-am fi dorit să fim.
Însă aici stăruie taina: îndurarea va fi
ultima ocrotire: ultimul balsam pe
stârvul unei căințe nicicând rostite.
14.
Nu intra – îmi spui cu un glas tremurat
din cine știe ce vremuri –
întoarcere nu-i și acolo în jos
vei întâlni un rest dintr-o soartă
ce ți-a fost refuzată
Însă odată pătruns prin largile porți
prea pline de semne stinghere
nu văd nimic și-mi amintesc brusc
că ochii mi i-a oprit afară
un înger jucăuș zdrențuit de
zbenguiala unui joc capricios.
