Blog/Notes
George Popescu
UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII
(Un model terapeutic pentru maladiile lumii de azi)
În legendara localitate din regiunea Abruzzo din Italia centrală, nu departe de Pescara, în care vestigiile și tradițiile medievale timpurii îi conservă un interes nelipsit de un molipsitor orgoliu al locuitorilor săi, l-am cunoscut cu peste două decenii în urmă pe un celebru, în țara sa și în lume, antreprenor a cărui personalitate mă urmărește constant. S-a stins din viață în 2020, la respectabilă vârstă de 87 ani, după ce, cu aproape două decenii mai înainte acceptase condiția de pensionar dublată de retragerea sa din postura de fondator și manager al uneia dintre cele mai singulare afaceri întreprinse, de la mijlocul anilor cincizeci, mai întâi la Roma, ca student la „La Sapienza” în economie și comerț, apoi transferată în localitatea natală spre a valorifica la cote noi și impunătoare o tradiție seculară, cea a croitoriei, a acestor locuri nelipsit de momente de glorie istorică.
Aventura sa în lumea afacerilor a început, așadar, la Roma, în vremea studenției, cu întâmplări nelipsite de un gust al accidentalului. Și al destinului, așa cum avea să-mi povestească în lungile și repetatele colocvii purtate în holul Hotelului dei Vestini, proprietate a firmei sale, ori mai ales pe străduțele medievale ale micului și cochetului orășel Penne. La Roma, a fost găzduit de un concitadin, un croitor cu un har nepereche, ce-și organizase un mic sediu, chiar lângă hotelul unde erau oaspeți unele dintre celebrele personalități artistice din toată lumea. Și care apelau la el pentru îmbrăcăminte la comandă. Tânărul Lucio nu doar că împărtășea bucuria de a-i cunoaște în carne și oase pe atâția mari actori, regizori etc. ai lumii, însă ucenicea alături de concitadinul și meșterul său, cu un sârg ce acea să-i schimbe viața în mod esențial. Licențiat, își convinge concitadinul să revină împreună la Penne spre a continua pasiunea lor comună, folosind priceperilor pennezilor și punând pe picioare o croitorie. la început doar cu vreo 17 angajați.
De aici a pornit marea și glorioasa sa aventură în lumea afacerilor: a fondat fabrica Brioni Style, în primele decenii doar cu îmbrăcăminte bărbătească, îndeosebi costume care, curând, aveau să cunoască o notorietate și o căutare nebănuite, nu doar în Italia ci mai ales în lume și, în plus, printre amatori din familii regale ori din rândul celor marilor vedete artistice ori chiar politice. Și-a deschis sucursale în mari metropole e pe mapamond, mai ales în locuri unde business-ul era dominant. Iar asta și fiindcă un costum Brioni ajungea la un preț de 10 mii dolari, chiar în acei primi ani. Secretul manufacturier al fabricii sale consta, așa cum aveam să probez cu ochii mei într-o vizită în care ghid s-a nimerit să-mi fie chiar marea cântăreață și actriță italiană Milva: stofele erau obligatoriu importate din Mongolia, Australia ori din alte părți cu tradiții mai ales din Extremul Orient, confecționarea era exclusiv manuală, inclusiv cu fierul de călcat cu cărbuni etc. Ajunsese, când ne-am cunoscut, la aproape 200 mii de angajați. Însă ceea ce avea să mă șocheze la acest singular „capitalist” (ghilimelele nu sunt accidentale!) a fost, printre alte multiple și generoase opere de caritate pe care avea să le onoreze cu o determinare demnă de un roman nelipsit de un gust …eroic, au fost raporturile sale cu proprii angajați. Salariile erau peste media din orice sector industrial ori economic, asistența medicală acoperea întreaga familie a angajatului, în plus, le crease condiții benefice pentru studiile copiilor, pe care de altfel îi monitoriza încă din clasele primare preluându-i pe cei dotați și suportându-le cheltuielile în sisteme universitare de prestigiu din Italia și din Occident.
Însă spiritul său caritabil și nelipsit de ingeniozitate și de un simț al unei rare civilități nu s-a oprit aici. A cheltuit impresionante sume din veniturile sale în lucrări arheologice, de scoatere la suprafață și de conservare a unor străvechi monumente pierdute ori ruinate, a refăcut la parametri originali structuri arhitectonice sacre (mănăstiri, biserici, catedrale); credincios profund și necondiționat, îi ajuta pe cei mai sărmani cu sume lăsate în cutiile milei duminicale de la sfintele lăcașuri.
Înainte de a se retrage la pensie, a fondat o Școală Superioară de Artă subordonată Universității „D’Annunzio” și o proprie fundație a sa, în care am petrecut, în 2008, câteva ceasuri de taină cu acest interlocutor locuind, gândind și activând parcă într-o altă lumea de care nu auzisem decât din povești și din lecturi rare.
Am restituit din memoria mea de-acum în suferință acest portret al unui antreprenor, om de cultură și dotat cu un simț de civilitate cu totul rar, ca un fel de pariu provocator pentru ceea ce societatea din ultimele decenii, una supusă unui capitalism sălbatic pe care globalizarea, în formele sale denaturate, ne oferă și cu care ne sfidează zi de zi și ceas de ceas. Într-o lume, în care ne-am trezit integrați, ba chiar cu un orgoliu rar cenzurat. Cu mii, sute de mii poate de înavuțiți și nu neapărat pe căi oneste, în pântecele vorace ale unei corupții otrăvite și otrăvitoare, e dificil, dacă nu chiar aproape imposibil să identificăm printre ei măcar copii imperfecte ale unui astfel de model. Capitalismul e în agonie cu neoliberismul său deșănțat, insistă câțiva printre înțelepții tot mai izolați, de marxism nici nu mai poate fi vorba, iar de o societate cât de cât justă nu se mai ocupă decât o propagandă manipulatoare peste nivelul unei retorici de bodegă.
