Cesare Pavese și literatura română
Am avut ca prim resort spre contribuția mea la acest congres dedicat lui Cesare Pavese să stabilesc câteva puncte de interferență – și de posibilă convergență – între autorul „Meseriei de a trăi” și Mircea Eliade. Totul a început, cu câțiva ani în urmă când, tocmai la Torino, un cercetător, prezent aici, îmi atrăgea atenția o anumită perplexitate a sa spre a fi descoperit afinități între cei doi gânditori și scriitori într-atât încât să merite efortul de a ipotiza o influență nemediată. Mi-am amintit atunci, regăsind pagini din „memoriile” eliadiane în care savantul român exprima, pe de o parte, dezolarea sa de a nu fi reușit să se stabilească în Italia, apoi exilul imediat după război, iar pe de altă parte, supărarea sa de a nu fi fost tratat bine, cum merita adică, în țara pe care o iubea și despre care a scris pagini, mai ales în tinerețe, cu o patetică admirație și recunoștință.
Apoi, răsfoind cele două volume de Scrisorile lui Pavese, am descoperit numele lui Eliade citat de opt ori. Și aceasta într-o perioadă relativ scurtă de timp, între sfârșitul lui 1948 și primăvara lui 1950, anul morții sale. Pare puțin straniu, însă nu este, faptul că Pavesese bate pentru publicarea cărților lui Mircea Eliade în Italia și, mai exact, în colecția pe care el o conducea la Einaudi. Nu întâmplător, cea mai mare parte a scrisorilor erau adresare lui Ernesto De Martino, colaborator atunci al colecției și al scriitorului torinez. În prima scrisoare, Pavese îl informează pe De Martino că era în tratative spre a obține drepturile de publicare și numele exilatului român apare alături de cel al lui Cassirer. El îl sfătuiește pe De Martinp să o implice pe soția sa în actul de traducerea lui Eliade. Nu e divulgat titlul cărții, dar e relativ ușor de ipotizat cp era vorba fie de Il mito dell’eterno ritorno fie de Tecniche di Yoga. Încă și mai interesant ne pare angajarea lui Pavese în apărarea lui Eliade, scriind, în „Rassegna d’Italia” din 5 mai 1949, un studiu cu titlul „Umanesimo non è una poltrona („Umanismul nu e un tron”), în care dezvoltă, contra M. Praz, unele considerații despre autonomia gândirii științigice și literare în raporturile celui politic.
Într-o scrisoare din 26 iulie 1949, adresată lui Antonio Giolitti, Pavese scrie: „o dețin pe a ta cu semnalarea lui Donini (e vorba tot despre polemica dezlănțuită contra lui Eliade, n. ns.). Cărțile lui Eliade pe care le traducem sunt două: „Techniques du Yoga” și „Traité d’histoire des religions”. Ele au fost alese pentru interesul și valoarea lor științifică printre o grămadă de titluri pe care editorii francezi de profil etnografic și religios ni le trimit. Nu le-a trecut prin minte de a examina cazierul penal al autorului, întrucât nu e vorba de operă de politică ori de publicistică. Orice ar face Eliade, ca fugar, nu poate leza valoarea științifică a operei sale. Ar trebui să încetăm să publicăm operele științifice ale lui Heisenberger fiindcă acesta e un nazist? Ne vom aminti de acest lucru, dacă vreodată, când ar fi vorba de a publica conferințele sale politice”. (p. 661).
Nu mai târziu, în septembrie, tot lui De Martino, Pavese îi scrie, nu fără un gust de ironie amară: „A propos de francezi, „Techniques del Yoga” sunt gata? Eu aș vrea să-i dau cu totul altceva soției de făcut, însă mai întâi trebuie să ne încredințeze. Eliade îmi aduce în minte o glumă romană. E ceva vreme de când îi dojenesc pe criminalii de război: Eliade, Volhard, Hauer… Cred că știm cine e Cato Cel Bătrân (sau Cato Maior). Dacă asta ți-ar ajunge la urechi, reprimă-l cât poți. Greșeli de acestea facem desigur (…): însă ai fost chiar dumneata care ne-ai semnalat cartea – și pe de altă parte etnologii sunt precum poeții – nu sunt responsabili de politica lor. În fine, același și de-acum în carantină nu precum ex canibal rasist, ci mai curând ca răutăcios traducător…(p. 667).
Numai peste o lună, în 5 octombrie îl avizează pe De Martino să scrie prefața lui „Yoga” lui Eliade, fiindcă, cum susține el e interesant subiectul, „fie spre a da diversitate colecției, fie spre a crea faptul împlinit al omului nostru”, adăugând în paranteză: „știi că toți care s-au dezlănțuiți – „fie din cauza bârfelor de alt gen – inventând colaboraționismul lui Eliade și îl vor mort (…). Ași fi foarte bucuros dacă s-ar traduce Mondo Magico. Alt argument spre a-l trata bine pe Eliade. Tratatul său îl traduce tocmai Virginia Vacca Pavese lasă orice libertate de a organiza cartea în Anglia, invitând-o să revadă manuscrisul, dat fiind că, din motive tipografice, ieșirea cărții va întârzia. Pe 24 ianuarie 1950, lui Ernesto De Martino, Pavese îi comunică, nu fără o mare satisfacție, certitudinea publicării celor „doi Eliade”, cu o stranie precizare parentetică: „dacă nimic nu se va întâmpla”. Însă, acum știm, acel „nimic”, din păcate, se va întâmpla și va fi moartea voluntară a lui Pavese.
Iată, delineate sumar, pe calea scrisorilor, de fapt, printre ultimele sale, referințe foarte clare ale unei cunoașteri a ideilor operelor de maturitate ale lui Mircea Eliade Verrà la morte a avrà i tuoi occhi la romanul La luna e i falò, dar cuprinse și unele pagini ale sale despre mit, simbologie, folclor etc. în care, nu cu totul întâmplător, se configurează, chiar și à rebours, poetica sa în cele mai substanțiale linii de dezvoltare.
Aș vrea acum să trasez, fie și sub un profil istoriografic, norocul lui Cesare Pavese ăn literatură română. Subliniez cuvântul noroc care, cum se va vedea, cucerește în acest caz o
încărcată semantică. Fiindcă, trebuie să să fac cunoscut imediat, până la sfârșitul anilor ’80. în România era deja tradusă aproape întreaga creație literară și nu numai. Pentru întâia oară scriitorul apare într-o culegere de „Nuvele italiene” („Le novelle italiane”) cu o povestire, în 1964, Apoi, în 1966, în prima și răspândita colecție Biblioteca pentru toți) („La biblioteca pentru tutti”), ce include și scurtul roman Femei singure („Tra donne sole”) . în îngrijirea lui Florin Chirițescu. același traducător carre, împreună cu soția sa, Mara Pașca, va dedica întreaga sa viață spre a face cunoscută opera pavesiană în țara mea.În anul succesiv apare jurnalul „Il mestiere di vivere („Meseria de a gtrăi”), la EPL, cea mai prestigioasp casă editorială a vremii și în aceeași colecție „Biblioteca pentru toți”, ce publica cărți într-un tiraj de sute de exemplare, Apoi, în 1970, apar Dialoguri con Leucò și alte povestirii, într-o altă colecție remarcabilă, „Eseuri”, a editurii „Univers”, îngrijit acest volum d e Constantin Ioncică. Urmează, fără un proiect determinat, în 1973m Satele tale – Dealuri pe vale („Paesi suoi”Diavolul pe dealuri, „Il diavolul sulle colline, cu același îngrijitor, Florin Chirițescu, Vara de neuitat și Plaja („La bella estate” și „Plaja” („La spiaggia”) în 1980, în colecția „Globus” a casei editoriale Univers, abia inaugurată, apoi în 1983 Noaptea de sărbătoare și alte povestiri („Feria d’agosto e altri racconti”, traducere de Mara Pașcu, de data asta într- altă colecție de mare audientă și prestigiu, „Romanul secolului XX” („Il romanza del Novecento”).
După evenimentele din 1989, în ciuda crizei profunde datorată transformărilor sociale,economice și politice intervenit în România, cărțile lui Cesare Pavese au fost reeditatae și cu câteva luni în urmă apare deja cea de-a treia ediție a Meseriei de a trăi.
Despre Pavese s-au scris studii interesante de către unii dintre cei mai mari critici ai panoramei literare românești din ultimele decenii, ca d exemplu Alexandru Balaci, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Romul Munteanu, Florin Chirițescu și alții. I-a fost dedicat un întreg număr al faimoasei reviste de literatură universală „Secolul 20” dar și o altă culegere de „Studii în onoarea lui Cesare Pavese”, cincisprezece ani după moartea sa. Aceasta în ce ea ce privește răspândirea și interesul editorial pentru opera di Pavese. În ce privește influența pe care scriitura pavesiana ar fi semnată asupra literaturii române, lucrurile apar puțin mai complicate. Totuși, pot fi indicate, cel puțin ca trăsături ale unui tablou general, unele trăsături tematice și stilistice ale lui Pavese, în literatura română din anii ’60, mai ales, și, apoi, în anii ’70 e ’80. Dar înainte de a face cunoscute posibile influențe aș vrea să relev un dat de mare importanță pentru receptarea lui Pavese în România. Și, poate, această judecată a mea ar putea fi validă și pentru alte literaturi ale țărilor din Est. În clima ideologică din România între 1950 și 1964, cunoscută prin ceea ce s-a numit proletcultul (cultul exagerat, înțărcat propagandistic, al proletarului și al proletariatului), de unde efortul tuturor regimurilor înrolate să inventeze și să susțină o „nouă” literatură a realismului socialist, un scriitor ca Cezare Pavese era destinat să servească ca model și, mai mult, ca un factor modlizant. Contribuiau la acest rol două date, deopotrivă biografice și estetice: a fi comunist, chiar și în Occident, în Italia, spre exemplu, aceasta nu însemna să eviți, în scrierile proprii creative ori teoretice, probleme grace privind înainte de toate raportul dintre politică și cultură, între Putere și Artă. Era de ajuns, în acei ani de plumb într-un deceniu pe care un mare scriitor român, Marin Preda, l-a numit, cu o formulă ce-a devenit apoi un clișeu, „obsedantul decenkiu”, citând un nume precum cel al lui Pavese (ori ale lui Sartre, Camus, Breton, Calvino etc., fie spre a introduce un pic de claritate estetică în discursul oficial, fie spre a apăra valorile literaturii din trecut ori contemporane. La fel de adevărat e că Pavese nu a contat mult chiar în acel deceniu. Cum nici Sartre, Camus, nici măcar suprarealiștii, francezi ori români ce încarnau, potrivit „filosofiei politice a regimului deplina decadență a societății burgheze, așa zisele „resturi” ale cinei burgheziei care, în plusm trebuia să dispară definitiv de pe scena istoriei, În schimb a fost, acea perioadă de la începutul socialismului în țara mea extraneu cum era mentalului poporului, doar modelul marilor părinți ai marxismului, din păcate prost citiți și prost înțeles și aplicați, dar și „teoreticienii” sovietici precum, spre a face un singur exemplu, Stalin însuși, în postură de lingvist ori Jdanov, ca un fel de totul. Astfel că atunci când în perioada „dezghețului” la jumătatea anilor 60, au început să apară în librării scriitori și gânditori precum Camusm Sartre, Lucáks, Althusser, și ei foarte cenzurați și însoțiți mereu de introduceri, amendamente spre a pune anumite distanțe între gândirea adevărată și cititorii ce trebuiau să fie „educați” conform cu direcțiile politicii regimului, ceva de neașteptat, de nescontat, s-a întâmplat: mulți scriitori și critici au descoperit un fel de „alibi” spre a putea introduce în discursul lor literar un model de scriitură esopică. Ceea ce înseamnă, deci, o modalitate de mimetizare, la un superficial nivel al unei opere, discursul oficial, spre a putea lăsa liber, la un nivel superficial, al unei opere, adevărata gândire găsindu-și adevărata și propria expresie. A fost, pentru un numit moment, aceasta din urmă, unica soluție de a salvgarda autonomia literaturii.
Pare, poate, neverosimil că polemica Vittorini-Togliatti, deja aproape uitată în Italia, nu putea fi atunci nici măcar citată ori referită în România,
Cu ieșirile succesive ale romanelor și ale studiilor lii Pavese, nu întâmplător tocmai în primii ani ai dezghețului ideologic, tinerii scriitori au putut găsi în scriitorul italian, un model, mai ales de intelectual ce nu-și refuza să înfrunte lucrurile zise problematice, delicate: raportul literat-putere, adevărata libertate de a se exprima în agora, necesitatea continuității cu trecutul literar, în deceniul anterior, înmormântat cazual. Apoi, s-a întâmplat, chiar în magma discursului poetic și narativ, ceva nou ce a contribuit la a-și apropria , din partea scriitorilor români, pe Cesare Pavese ca pe un precursor, dar și ca „garanție de siguranță“, dat fiind că în acei ani, pe vreo pagină scrisă se putea merge în închisoare: dată fiind tradiția rurală a marii părți a culturii noastre, poeții și prozatorii ce vor constituti noua generație, eliberată de constrângerile proletcultiste, regăseau în opera lui Pavese un sprijin spre a relua maea poezie română interbelică, la umbra unui neo-expresionism redescoperit pe cont propriu. „Prozasticul” poeziilor lui Pavese, din primele, servea nu doar spre a da avânt propriilor reprezentări ale vieții de la țară, dar și spre a esopiza discursul poeticm recurând la vechile tehnici de retorică alegorică și aluzivă. Se putea citi, spre exemplu, în Ion Gheorghem poet-comunist, atunci, ca și azi, incomod totuși pentru regimul comunist și aproape uitat, din cauza opțiunilor sale de azi:
„Zvârlit cu fața-n iarbă, ca o gânganie blândă și mare, impilat de moarte, doarme țaraneste și zace de departe i se vad degetele de
la picioare, cum stă trântit în plasa lumii, de insectă rapace; cu gura-n pământ, parcă ucis în bătăi, prin orbite-i putrezesc pietrele ochilor frați; pe sfecla feței, livida, spălată să fie dată la oi, se coc tumorile vânătorilor, ca mugurii degerați.
Se-nfierbântă rupturile cărnii, de vână de bou; parcă i-au ros caii sâmburele gigantic al căpățânii, părul ca frunza de stevie-l bate vântul fără ecou -umflat de apele zoioase ale răului minciunii, pe brânci, parcă-ncercând să-și smulgă din răzor monstruosul tubercul al capului său de dihor.
In jur e numai vântul lingău și ipocrit, zvârlind în arbori năvodul razelor de soare -întins să se zvânte pe puntea unui vapor de pescuit, cu ochiurile încărcate de pești ștrangulați, de mortăciuni”…[1]
și așa restul acestui poem ce pare o povestire dură, sub influxul unui neo-expresionism prin care se căuta, chiar la mijlocul anilor ’60, de a reintroduce în circuitul normal al poeziei române marile nume cenzurate, precum, spre a da un exemplu ilustru, poetul-filosof Lucian Blaga.
Însă un exemplu și mai eclatant ar putea fi cel al unui poet român, un autor de drame, un critic și un traducător, norocos tradus la rându-i în Italia, dar nu numai, e Marin Sorescu. Ca unul care a lucrat cu el mai bine de zece ani, pot certifica o bună cunoaștere a operei pavesiane din partea sa. Mai mult, Sorescu era un admirator, constant, îmi spunea, încă din anii Șaizeci, al autorului „Meseriei de a trăi”. Inventator al unei poezii prozastice, și el, fără o influență directă a lui Pavese, dar plecând de la experiențele unor filoane avangardiste române, aceiași care, de la Cragiale și, poi, de la Urmuz, influențaseră direct pe Eugen Ionescu, Marin Sorescu a experimentat, în primele sale culegeri, un fel de pastiche originale: la început a paroditat tocmai poezia proletcultistă ce făcuse o bună școală în deceniul precedent. Pe urmă, prin găsirea propriului drum, a parodiat realul:
(La căpătâiul gigantului)
Gânditor și cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putință.
Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.
Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Fată de lucrurile care nu gândesc.
Sau chiar dacă, brutal,
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în fata lui
Plin de gânduri
Și cu mâinile la spate.
Ca mine acum
În fata monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Și care nu mă va ajunge
Niciodată.
(Drumul)
Iată în schimb o poezie ce interferează tradiția americană de care s-a vorbit, uneori cu o mai mare libertate și asupra creației lui Pavese. Aici modelul pavesian e chemat în cauză:
Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe
Într-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decât poeții,
Trebuie să mai fâlfâie pe undeva,
Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie.
Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul.
Care se pricepea de minune la deducții macabre :
Acel nenorocit cuvânt, ,,Nevermore”,
De la care i s-a tras, cred eu, și moartea.
Aș dori să redeschid dosarul corbului.
Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină
Peste acest nenorocit ,,Nevermore”.
Las fereastra deschisă și ușa deschisă,
Să se facă din plin curent cu toată America
Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.
Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună,
,,Edgar Allan Poe”țip chemând corbul,
Care de un secol vine la numele poetului, automat,
Automat ca țigara la cafea.
Și Corbul se arată generos, poate mai bătrân, dar la fel de misterios.
Sângele-mi înghețată în vine când îl privesc în ochi,
E chiar el, Corbul, Corbul lui Esgar Allan Poe !
Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor.
Până nu te întreb, nu te-am întrebat nimic,
Un singur lucru aș vrea să știu,
Numai tu ești în starea să-l spui,
Spune-mi pe șleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri.
Ce înseamnă acel nenorocit ,,Nevermore!?
În fond, acest ,,Niciodată”, intraductibil.
Pe care prin universități și laboratoare naivii
Încearcă să-l traducă electronic,
S-ar putea să fie o simplă onomatopee, o interjecție care ți-a scăpat întâmplător.
Văzând-l ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie
Cu un singur cuvânt, acest ,,Nevermore”.
Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.
Dar nu știu pe care să le iau de bune, nu e ușor.
Aveți încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate.
Spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închidă ușa
Și cu mîini tremurătoare zăvoresc ușa, la fereastră las să cadă oblonul sonor,
Spune-mi, te rog din suflet, spune-mi la ureche dacă ți-e teamă.
Are și un sens politic acest nenorocit ,,Nevermore”?
Atunci în cameră se făcu dintr-o dată beznă,
Corbul îți desfăcu aripile și sări să se uite în becul cel chior,
E o grevă la uzină electrică, îi spun, nu va dura un secol.
Corbule, să nu intrăm în panică ,,nevermore”.
De ce tresari ? Nu scârțiie decât gangsterii prin dulapuri cu chei
Să-ți fure cifrul lugubrului ,,Nevermore”.
Groaza însă mă cuprinse și pe mine, deopotrivă, abia reușesc să aprind o lumânare
De la scăpărările de geniu ale lui Poe, cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.
O țin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port și eu
O faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor !
Luminarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină
Asupra pasării care stă cu ghearele strânse, ca un drac în aureolă
Nu te speria, nu țin să-ți dau lecții de statuie a libertății,
Spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul, duh de-ai fi, croncănitor !
Tu ai zbura într-un cerc iluzoriu, corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moștenitor ?
Și la patima fericirii ce ne mistuie creierul
Poate ai tu un răspuns, altul, decât acel nenorocit ,,Nevermore”.
Niagara nu e formată din speranțe care cad prea de sus, orice s-ar spune.
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,
Într-un vacarm al orașelor, ca un ospiciu, bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume și societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor !
Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă să văd dincolo de al tău blestem ,,Nevermore”.
Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde luminam
Și în bezna asta cuvintele mele sună nu știu cum,
De ce taci ? Ți-ai impus să nu mai caști pliscul de teamă să nu te repeți ?
Sau e la mijloc o filozofie mai adâncă decât existențialismul
Care a venit și s-a dus de-atunci, îți spun în paranteză,
Ca și prohibiția. De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe !
Atunci corbul își ridică gheara de pe covorul prăfos,
Și-o duce la pliscul osos și îmbătrânit de rele.
Apropii lumânarea și văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu
Ținând-i strâns ciocul care filozofase atât de adânc.
Asta era, prietene, și cu o foarfecă la lumina luminării pâlpâitoare,
Tai belciugul de sfoară care prinsese mușchi și rugină
Pe pliscul închis al prietenului croncănitor,
Și deodată răsună în încăperea de hotel un refren cunoscut : ,,Nevermore”.
,,Nevermore”, începu corbul, pe nerăsuflate,
Dând din aripi și țopăind într-un picior,
,,Nevermore” în fața ușii, în fața oglinzii, a televizorului,
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”.
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzești lumea !
Știam de mult acest monoton ,,Nevermore”,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepția lui modernă,
Ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată poetului cu ochi sticloși
Și ce sens are acum intraductibil bizar ,,Nevermore” ?
Țopăia și cu aripile mi-a stins lumânarea,
Și-n întuneric eram singur sub ploaia de ,,Nevermore”.
Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare am dat de perete oblonul.
Ca o cobe, pasărea, sau dracul, s-a repezit afară, umplând cerul de ,,Nevermore”.
Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,
Să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor ?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăși gura de cobe ?
Părea pecetluită pentru totdeauna și aproape nimănui
Nu-i mai venea-n minte acel vag, nenorocit ,,Nevermore”.
Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americi.
Ca ochii scrâșniți ai lui Edgar Allan Poe, când, primul, interogase corbul croncănitor.
,,Totdeauna”, strig eu atunci, inspirat, să restabilesc echilibrul,
Iată, corbule, sau cobe, sensul adevărat, răscolitor !
,,Totdeauna”, au reluat atunci mii de sirene din Aleska în Bufallo, în cor.
Mississippi și Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,
Câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi cu geniu la fiecare picior.
Zis-a corbul refugiat și el ca un demon pe buza prăpăstiilor din lună,
Zis-a corbul, cu gheara la inima mea și-a lui Edgar Allan Poe,
Zis-a corbul așa : ,,Nevermore”.
Firește, cu Marin Sorescu, am recuperat deja, în Occident, ca și în România, poeticele anilor’40, cel puțin pe cele în cheie metafizică. Ironia, totuși nelipsită în Pavese, devine de-acum nu doar un mijloc subtil de suspensie a realului, dar tocmai vehiculul figural spre a schimba și compromite regulile logicii elementare, schimbând între ele funcțiile fantasticului și ale realului, ale inventio și ale fictio. Cu toate acestea, modelul de producere poetică, în semnificația valèryană a cuvântului, rămâne, după părerea mea, foarte asemănător la Pavese și la Sorescu. După această experiență, Marin Sorescu trece să aducă, în lumea poetică, cu ajutorul unei operații de re-producere (inconștient poate de marcă benjaminiană), universul magmatic al zonei rurale, a originii sale, situate pe colinele, nu foarte îndepărtate, dar nici apropiate de Carpați. Sunt acestea, realitățile – geografice, etnografice, folcloristice, magico-mistice – Langhele poetului român. Începând din 1971, când apare prima culegere a ciclului, cu titlul semnificativ în sine „La Lilieci”, intraductibilă într-o altă limbă întrucât funcționează ca un toponim, poetul român a publicat din el, până la moartea sa, șase cărți, ultima fiind postumă. Întreaga poetică a ciclului
[1] Le varianti in italiano delle poesie sono tratte dal libro „Nuovi poeti romeni”, a cura di Marco Cugno e Marin Mincu. Le traduzioni sono di Marco Cugno. Vallecchi Editore, Firenze, 1986.
