MICHELE FIANCO
Nato a Roma nel 1968.
Si occupa di comunicazione istituzionale e culturale.
Negli anni Novanta pubblica in diverse antologie e riviste come poeta e come critico.
Redattore della rivista di letteratura “Dàrsena” (Minimum Fax, 1994-1996), è presente nelle antologie Tutti Frutti (Le impronte degli uccelli, 1999) e La poesia di ricerca in Italia del Cirps, a cura di Francesco Muzzioli (2001).
È tra gli autori dell’Almanacco Odradek 2003 e 2007. Nel 2008 è presente nell’antologia Poesia a comizio, a cura di Marcello Carlino e Francesco Muzzioli (edizioni Empiria). Sempre nello stesso anno pubblica la raccolta Versi in via di liberazione (e un numero civico) per Le impronte degli uccelli. È del 2009 invece la plaquette The Best of… che raccoglie brani ‘esemplari’ dal 1990 ad oggi, con interventi critici di Carlo D’Amicis, Mario Lunetta, Francesco Muzzioli, Paolo Restuccia.. Nel 2011 esce invece Swing!, il suo primo romanzo (Polìmata Edizioni, ultra/corpi), Michele Fianco, ma non puoi fare come tutti gli altri?, raccolta di poesie e disegni, Pescara, Tracce edizioni, 2013.
Nel magma di una irrecusabile intimità
Sorprende e affascina, nella poesia dell’ancor giovane Michele Fianco, la presa di una discorsività ulteriormente salvata per mezzo di un’ironia che non esclude, anzi richiede il Sé: una specie di via libera del pensiero obliato – disarticolato al livello di una folgorante sensazione – nel magma di una irrecusabile intimità. La discorsività, assunta come dicevo, si ritrova nelle fibrillazioni del dire, gorgoglianti e nello stesso tempo ansiose, in successioni sincopate, segno di una sincerità che porta a conferire al lirismo una considerevole dose d’autenticità.
I suoi poemi circoscrivono forme e formule prese dallo spettacolo, nella ammirevole sintonia col sincretismo dell’arte plurale, in cui la teatralità rivendica sonorità musicali da sottofondo che non manca di un gusto del rock con ben chiare aperture al sociale.
Fuori dal salone, anzi dagli angoli di una biblioteca coabitata nel cerchio ristretto di incurabili libromani, la poesia va verso un pubblico più ampio, più eterogeneo e più dedicato al polimorfismo culturale; è canto, ma non leopardiano, bensì iscritto sulla linea post-novissima, concorrendo lo chiasso della strada, e senza ignorare il suono della confessione pura, qua e là, invece del tutto desacralizzata, con un laicismo che incombe l’impegno civico.
da versi in via di liberazione
viale mondo
viale mondo, centrale viale,
dove la via, via via, sale
che trovi un incontro, un incontro
che quell’incontro sei tu,
se dio vuole, ed era da andare,
sì, da lasciare accadere,
disparo anno pure se paro,
notte notturna di più
ti ho offerto un po’ tutto quello che c’era
in quest’angolo bar,
facile in fondo l’asciugo dei cieli,
la luce dei mari
e il fondo davvero, uno specchio
dove io nonché il viso mio
e tu, il viso uguale, di rara
armonia di momenti rari
ma non ora era il gioco
quello del dire, quello del fare
non è questa la strada che
dico, non ti ho mai detto questo
se non le vite dove vanno
a girare dentro e di più,
dentro di sé invece di andare
ma di andare all’amore,
tutto il bisogno, bisogno
mio, peccato di verità
un tocco toccato di fretta,
che potemmo ma di fretta
ma fino al vivo del vivo,
nel letto di un letto non basta
in testa di testa, di cuore
nel cuore e tu dammi retta
le parole per noi sono già state
scritte in ogni parola,
da sempre e per sempre con tutto l’io
che posso e che ho potuto
finora e con ora sul viale
del mondo, viale centrale
che arrivai in tempo, giusto in tempo,
per vederti salutare
(e fu forse anche una lacrima tua
ma dalla vita mia)
numero paternalistico 512
vieni, ti racconto che più vicino
ai cinquanta che ai venti
pare che tutto si riapra e si respiri
tutto nuovamente
se in corso di vita rinnovi te
e rinnovellato, andando,
vai incontro al mondo che
a braccia aperte abbraccia, così, correndo,
e ti racconto pure
che se ci credi infine ci riesci
a metterti alle spalle le scale
che le scale alle spalle
sono già fatte e aprirti all’amore
ora ti è quasi banale
tanto quanto per più meglio lavorare
il c’entro centrare,
poi potrei dirti,
possibile figlio mio, figlio adorabile,
che non ci sei per un appuntamento
mancato, che è vero
in parte e in parte questo mondo
ti è già stato dedicato,
spezzettato, esploso tutto per te
in mille lingue tradotto,
tradotto e abbandonato ma non importa,
l’angolo di sguardo
è quello che porta, che porta
avanti me e te, mica cosa,
e poi che non è tua madre che
non è voluta venire,
che non vuol restare e poi
i capricci non soffocare,
si sa, non sarebbe giusto,
come giusto non è accollare
la crisi mia all’ipocrisia,
alla barbarìa di questa via
senza via, di questo falso passo
senza piede e riede
alla porca mensa borghese,
che così è chi ci crede
e ti racconto che non è vero
dopoguerra di vita
questo, che stai e stai bene
in potenza se dimezzato
o anche deficiente che onore dai
nell’essere aiutato
ma non pensarti individuo
se non vuoi essere ammazzato,
vedrai, vedrai in faccia quelle facce,
le voci ascolterai
che nulla sapranno dirti,
né diranno ad alcuno mai
se vuoi fare fai ma che sei tu
e il tuo aiuto quello che serve
diranno invece se di sé
responsabilità ti danno,
tu non prendertene mai,
gioca sempre poi combina guai,
mi raccomando, non fare
tutti gli stessi errori miei,
mio esempio errato,
ironico, politicamente scorretto,
cercatore delle verità,
padre di un figlio mai stato,
vieni e ascolta, ora che sto più vicino
ai cinquanta che ai venti,
che sia giusto che il mondo, la vita,
il pensiero s’arroventi
è giusto come è giusto
che tu non sia mai nato, sappi,
possibile figlio mio,
incontro di lavoro mancato
(che se fossi nato saresti nato – ahimé –
nato imparato)
Da The Best of…
faccio tutto!
faccio tutto, facci caso,
pure se ho scritto per te tanto,
tenendoti il muso, sì,
ma almeno un milione di frasi intanto
ti ho detto e ti ho fatto
e cantato almeno decine di standard
anche se tutto vuoto è intorno,
già, come sempre era stato…
faccio tutto, faccio ancora,
che a imparare si sbaglia, sempre,
soprattutto imparando
una strada, una cosa, ecco, la vita
falla e sta zitto, tutta,
quella che viene, sì, faccio vita
ch’a impararla si sbaglia
ma non, però, di qualche attimo in giù…
faccio padre e madre, faccio io,
da un tempo che si perde,
e facendo di me, di me che –
che poi l’ho fatto di te,
l’ho fatto di tutti, d’ogni –
sbagliando – con chi poi ci è stato
e chi no, e non dire perché,
farei di tutto un perché…
perché il tempo è questo, ecco,
tempo faccio (ho fatto il mio)
tempo che non c’è, che non arriva,
non son questi i pianeti,
non è questa la storia,
la geografia, ma – vero! – faccio,
sì, anche qualcosa di più,
di più che ci ho perso la faccia…
faccio tutto, tutto in rincorsa,
un lavoro, un amore e stare,
e stare e aspettare, allora aspetto
a pensare ma il pensiero
non viene, non parte il concetto,
non parte più niente, certo,
non so cosa faccio per farmi campare,
non so spiegare…
faccio tutto, faccio scuola,
faccio luce nella tua vita
che vedi e rivedi e hai rivisto
e non hai mai capito mai,
sai, così inghiottita,
pensi di averla fatta tu la mossa,
credi, quando il tempo,
quando questa storia di storie muore…
ma alla fine, ultima ipotesi,
faccio sempre, mentre
merda fuori piove, sì,
ne piove tanta e non ti ripari
e alla fine non la senti più andando,
come tu,
ché alla fine, ultima ipotesi,
citòfoni mondo…
(ma strani i voli tuoi,
non cadono veramente mai!)
that’s amore!
cara chi…
dimenticavo: ingrasso,
e se non fosse per questo paese
(forse, italia) che ti caccia ogni momento,
da queste parti,
qui, da me, ci si starebbe,
non dico tutti, ma, sì, bene,
come il bene che ho voluto,
che ti ho voluto tanto e dare,
così, ma senza troppo scervellare…
immagina, oggi m’incontri e chiedi:
come stai? come sto? sto qui con l’anima,
qualche luce – solo – a base di pesce,
non voglio dirti il tempo era diverso,
che in questo tempo, tempo ufficiostàmpa,
te ne ingozzi, di parole, di niente…
è averne il gusto – e a questo punto sigla,
sigla di tutto, mi parte l’orchestra,
dal cuore, e non saprei più tornare…
cara chi…
riinizio, un’altra volta, a ballare,
per quanto si può fare,
io che, invecchiando, avrei cantato,
sembra, mi dicono, a me,
che non ricordo mica niente il mio futuro,
sembra poi…
che te lo fanno sembrare, da lì,
non da me, sì, da un angolo
assessorato, medievato, dato,
ma è il timin’ che conta,
l’attacco, il canto, appunto,
e tutti questi non ce l’hanno, punto.
Che bella, invece, la tua biografia lontana,
sì, marina,
la tua biografia santalucìa,
che la vedo, che ci vedo,
così, io, te e tutto il mondo a dire…
mi hai sparito, vita, via, via da me
che ti ho cercato tanto e poco, il giusto,
il giusto statistico, che non basta,
già, ma ora, alle cinque della vita,
no, non è un testamento – testamenti
ne son già sanguinati, vero, e tanti –
è amore, slancio, qualcosa da fare,
se poi, alla fine, ci si mette in mezzo,
e di traverso, un po’ di nostalgia…
cara chi…
avrai capito, né habitus primo
né natìo sarà,
questo, che ti rendo,
ma io son sempre io, come lo lasci
lo ritrovi, ormai sporco di tempo,
in un tempo che ti ruba:
il lavoro, l’orgoglio, l’intimità,
mi dici un incontro?
certo, ma un caffé
è troppo rapsodico, una cena ballabile
invece, che almeno una volta al mese
ricordo di te,
il tuo volto perfetto,
ma solo se io vengo da te,
qua non è dato, come ti ho detto,
mutilato il rispetto,
così, damblé, che nemmeno alla mèrica…
tipo, fai prosa, ché la vita è prosa
(la vie en prose, in effetti, non male)
o lavorare, ma farlo davvero,
è averne il senso, poi, di questo, il passo,
che, aspetta un attimo: chiudo agosto
e vengo, ma che brutto cielo intanto,
che, se io metto mano al mondo, giuro,
fa giorno tutto il giorno invece, faccio
un coso, sì, che ci posso giocare,
non una ruota da lasciarlo stare…
già, ma è tanta vita fa, cara chi,
è averne il gusto giusto di parlare…
Pièsse.
E a questo punto sigla, ma di tutto…
senza ritorno,
nessun rimpianto,
solo un saluto,
neanche il biglietto,
mi parte l’orchestra, guarda, da sotto…
Da Le oggettivamente belle
[raccolta inedita]
Le oggettivamente belle,
di cose, esistono.
Ma non questo era il caso.
Anche se, sì, ragiono
nei termini di te, ancora, quando…
E sragiono,
quindi, ora come allora.
Io non faccio parte
del piano, il tuo,
alto, luminoso, finemente
rifinito (e ristrutturato,
pare, e va bene).
Ma le oggettivamente molto belle,
cose,
oltre te – stai certa –
esistono (sì, molte cose).
éé
Io forse mi muovo troppo,
per te era un fatto
di Lisbona,
di Lisbona y Portugal, sì, certo,
un’idea da guardare,
guardare e non toccare,
ecco, un negozio di quelli
che, da non entrare.
Che ci provo a rimanere,
a rimanere appeso
al mondo, sì, ci provo:
ma il gioco non riesce.
La vita, la vita tutta
poi ti butta, via
e fuori strada
(ma forse io mi muovo troppo).
Sì, due anni in quindici chili
ho preso, vero,
ma penso a tutto pure,
ho tutto in testa,
in breve, medio e lungo tempo
messe in ordine
tutte cose, cose concrete,
tanto, molto,
che potrebbero
– non dico solo per me –
essere un piano, il piano,
di programmazione
sociale, economica e culturale,
già,
i prossimi anni
di intera una nazione:
sì, ma quale?
Ma son davvero cose belle,
ti assicuro, certo,
oggettivamente belle,
cose (ed esistono),
molto, molto oltre te.
Perché come il sole sei tu,
anzi di più,
è il sole proprio,
è il sole che è come tu,
è caldo sempre, si sa,
ma poi se ne va.
Ho più biografia io
di un pianeta, di un mondo,
di un’altra cosa
tipo me che ero con te.
Bagnato di luce, d’ombra
un ramo accettabile,
la vita che va, tutto qua.
Non come ora,
dove morire – sai, sì? –
è un gesto, il batterio
la regola, l’urgenza
il senso del fare.
E tutto questo così,
ma senza respiro,
senza me, senza tutto.
Le oggettivamente
belle, invece, di cose, esistono.
Tu no,
non c’è un mondo di te,
né l’acqua oramai.
MICHELE FIANCO
S-a născut la Roma, în 1968.
Se ocupă de comunicare instituţională şi culturală.
În anii ’90 publică în diverse antologii şi reviste ca poet şi critic.
Redactor al revistei de literatură „Dàrsena” (ed. Minimum Fax, 1994-1996), este prezent în antologiile Tutti Frutti (ed. La impronte degli uccelli, 1999) şi La poesia di ricerca in Italia (ed. Cirps, în îngrijirea lui Francesco Muzzioli, 2001).
Este printre autorii Almanacco Odradek din 2003 şi 2007.
În 2008 e prezent în antologia Poesia e comizio (Poezie şi mitingt), în îngrijirea lui Marcello Carlino şi a lui Francesco Muzzioli, ed. Empiria).
Tot în acelaşi an publică volumul Versi in via di liberazione e un numero civico („Versuri pe cale de eliberare şi un număr civic”, ed. Le impronte degli uccelli.
Din 2009 este placheta The Best of… care adună poezii ’exemplare’
din 1990 până azi, cu intervenţii critice de Carlo D’Amicis, Francesco Muzzioli, Paolo Restuccia.
Surprinde şi deopotrivă fascinează în poezia încă tânărului Michele Fianco asumarea unei discursivităţi salvate, ulterior, prin filtrul unei ironii ce nu exclude, dimpotrivă supralicitează sinele: un fel de cale liberă gândului uitat – dezarticulat, la nivelul unor senzaţii fulgurante – în magma unei intimităţi irecuzabile. Discursivitatea, asumată, cum spuneam, se regăseşte în fibrilaţiile spunerii, susurânde şi gâfâitoare în acelaşi timp, în succesiuni sincopate, semn al unei sincerităţi ce sfârşeşte prin a conferi lirismului o considerabilă doză de autenticitate.
Poemele sale circumscriu forme şi formule împrumutate spectacolului, în admirabilă sintonie cu sincretismul unei arte plurale, în care teatralitatea revendică sonorităţi muzicale de fundal nelipsit de un gust al unui rock cu strălimpezi aperturi spre social.
Scoasă din salon, ba chiar şi din cornicele unei biblioteci coabitate în cercul restrâns al unor libromani incurabili, poezia iese spre un public mai amplu, mai eterogen şi mai dedicat polimorfismului cultural; e cântec, însă nu leopardian, ci înscris pe linia post-novissimă, concurând zarva străzii, dar fără a ignora sunetul confesiunii pure, pe alocuri, în totul însă desacralizate, de un laicism ce incumbă angajamentul civic.
În magma unei nerecuzabile intimități
din „versuri în curs de eliberare”
cale lume
cale lume, regală cale,
pe unde drumul, drum-drum suie,
când dai peste-o-ntâlnire şi
întâlnirea aceea eşti tu,
de Domnul vrea, şi de umblat era,
da, să laşi ca iar să se întâmple,
impar an chiar dacă par,
noapte nocturnă în plus
ţi-am dăruit cam tot ce era
în barul ăsta din colţ,
într-o înseninare a cerurilor,
lumina mărilor
şi prundul fireşte, o oglindă
unde eu ca şi chipul meu
şi tu, acelaşi chip, de rară
armonie de clipe rare
dar nu atunci a fost jocul
cel al zicerii, cel al facerii
nu asta e calea de care-şi
zic, nicicând nu ţi-am spus asta
numai vieţile unde se duc
hălăduind înăuntru şi mai mult,
înăuntru lor în loc să meargă
însă să meargă la iubire,
toată trebuinţa, a mea
trebuinţă, păcat de adevăr,
o atingere grăbit atinsă,
ce-am putea însă grăbit
însă până în viul viului,
în patul unui pat nu-i de ajuns
în cap de cap, de inimă
în inimă şi tu-mi dai dreptate
cuvintele pentru noi au fost
deja scrise în fiece cuvânt,
din veci în veci cu întregul eu
ce pot şi-am putut
până-acum şi de-acum pe drumul
lumii, drum central
ce ajungi la timp, drept la timp,
spre a te vedea salutând
(şi-a fost poate şi o lacrimă a ta
însă din viaţa mea)
număr paternalistic 512
vino, îţi povestesc că mai aproape
de cincizeci decât de douăzeci
pare că totul se redeschide şi se respiră
totul din nou
dacă în cursul vieţii te ştergi
şi reînnoit, mergând,
mergi către lumea care
cu braţele deschise îmbrăţişează, aşa, alergând,
şi-ţi mai povestesc
că dacă crezi asta reuşeşti
să te menţii pe dosul scărilor
când scările din spate
sunt deja făcute şi să te deschizi iubirii
atunci îţi e aproape banal
cu cât mai mult să lucrezi mai bine,
acel eu contez contează,
pe urmă ţi-aş putea spune,
posibil fiu al meu, fiu adorabil,
că nu eşti aici pentru vreo întâlnire
ratată, că e adevărată
în parte şi în parte această lume
ţi-a fost deja dedicată,
fărâmiţată, explodată toată pentru tine
în o mie de limbi tradusă,
tradusă şi abandonată dar nu contează,
unghiul de privire
e cel ce poartă, ce poartă
dinaintea mea şi a ta, nimica toată,
şi pe urmă nu mama ta e cea
care n-a vrut să vii,
care nu vrea să rămâi şi pe urmă
capriciile nu sufocă,
se ştie, n-ar fi drept,
cum drept nu e nici
să asociezi criza mea ipocriziei,
barbariei acestei căi
fără cale, acestui fals pas
fără picioare şi revine
porcească cina burgheză,
că aşa e cine crede asta
şi-ţi povestesc că nu-i adevărat
un după-război de viaţă
acesta, când stai şi eşti bine
în putere deşi înjumătăţit
ori chiar nesuferit cum onorezi
faptul de a fi ajutat
însă nu te crede individ
de nu vrei să fii omorât,
vei vedea, vei vedea în faţă feţele acelea,
vei asculta glasurile
ce nimic nu vor şti să-ţi spună,
nici nu vor spune vreunuia că-i de folos
de vrei să faci fă dar când eşti tu
iar ajutorul tău cel ce-i de folos
vor spune însă dacă îţi dau
responsabilitate de la sine,
nu te lua la harţă cu aşa ceva,
joacă întruna pe urmă aranjează necazuri,
mă rog, nu face toate
greşelile mele,
exemplul meu eronat,
ironic, politic incorect,
căutător al adevărului,
tată al unui fiu ce n-a fost,
vino şi-ascultă, acum când sunt atât
mai de aproape de cincizeci decât de douăzeci,
că ar fi drept ca lumea, viaţa,
gândirea se încinge
e drept cum e drept
ca tu să nu te fi născut nicicând, să ştii,
posibil fiu al meu,
întâlnire a unei lucrări ratate
(că dacă te-ai fi născut te-ai fi născut. vai –
născut învăţat)
Din The Best of…
fac totul!
fac totul, fac caz,
deşi am scris pentru tine mult,
ţinându-ţi botul, da,
însă ce puţin un milion de vorbe de-acum
ţi-am zis şi ţi-am făcut
şi cântat cel puţin zeci de standarde
chiar dacă totul e gol înăuntru,
da, cum mereu fusese…
fac totul, încă mai fac,
căci a învăţa e greşit, mereu,
mai ales învăţând
o cale, un lucru, iată, viaţa
e-n eroare şi-i liniştită, întreagă,
cea care vine o fac viaţă
pe care învăţând-o greşim
dar, totuşi, nu de la anumită clipă în jos…
sunt tată şi mamă, sunt eu,
de la o vreme ce se pierde,
şi făcând din mine, din mine când –
când apoi am făcut-o din tine,
am făcut din toţi, din fiecare –
greşind – cu cine s-a nimerit
şi cu cine nu şi nu spune de ce,
aş face din totul un de ce ….
fiindcă timpul ăsta e, iată,
fac timp ( l-am făcut al meu)
timp ce nu există, ce nu soseşte,
nu astea sunt planetele,
nu asta e istoria,
geografia, ci – adevărat! – fac,
da, chiar şi ceva mai mult,
mai mult decât să-mi fi pierdut chipul…
fac totul, totul cu elan,
o treabă, o iubire şi să stau,
să stau şi să aştept, atunci aştept
să gândesc însă gândul
nu vine, nu se iveşte conceptul,
nu se mai iveşte nimic, fireşte,
nu ştiu ce să fac să devin cumătru,
nu ştiu să explic…
fac totul, fac şcoală,
fac lumină în viaţa ta
ce-o vezi şi revezi şi-ai revăzut
şi nicicând n-ai înţeles,
ştii, aşa înhăţată,
gândeşti că tu vei făcut mişcarea,
crezi, când timpul,
când istoria asta de istorii de stinge…
însă la sfârşit, ultima ipoteză,
mereu fac, în timp ce
plouă cu rahat afară, da,
atâta plouă şi tu te adăposteşti
şi la sfârşit nu-l mai simţi mergând,
ca tine,
încât la sfârşit, ultimă ipoteză,
zbârnâi lume la interfon…
(însă ciudate zborurile tale,
nicicând nu se prăbuşesc!)
that’s amore!
scumpo ce…
uitam: mă-ngraş,
şi de n-ar fi pentru ţara asta
(poate, italia) ce te-alungă-n fiece clipă,
prin aceste părţi,
aici, la mine, s-ar putea sta,
nu zic toţi, dar, sigur, bine,
precum binele ce l-am voit,
ce ţi l-am voit atâta să ţi-l dăruiesc,
aşa, dar fără prea multă bătaie de cap…
închipuie-ţi, azi mă-ntâlneşti şi mă-ntrebi,
ce mai faci? ce mai fac? sunt aici cu sufletul,
ceva lumină – singur – pe bază de peşte,
nu vreau să-ţi spun timpul altfel era,
că în timpul acesta, timp de cap limpede,
te îndopi cu el, cu cuvinte, cu nimic…
înseamnă să-i prinzi gustul – şi la acest punct sigla,
preludiu pentru tot, îmi începe orchestra,
din inimă, şi n-aş mai şti să mă întorc…
scumpo ce…
reîncep, încă o dată, să dansez,
atât cât se poate,
eu care, îmbătrânind, aş fi cântat,
pare, mi se spune, mie,
că nu-mi amintesc deloc viitorul meu,
pare apoi …
că ţi-l fac să pară, de-acolo,
nu de la mine, da, dintr-un colţişor
funcţionar, învechit, dăruit,
dar un ţârâit e ce contează,
atacul, cântul, întocmai,
şi toţi ăştia nu-l deţin, punct.
Ce splendidă, însă, biografia ta îndepărtată.
da, marina,
biografia ta santalucia,
pe care-o văd, ce-o văd acolo,
astfel, eu, tu şi lumea întreagă vorbind…
mi-ai dispărut, viaţă, departe de mine
ce-atâta şi prea puţin ţi-am vânat justeţea,
justeţea statistică ce nu-i de ajuns,
da, însă acum, la orele cinci ale vieţii,
nu, nu-i un testament – testamente
s-au tot însângerat, desigur, şi-atâtea –
iubire, elan, ceva e de făcut,
dacă pe urmă ne punem la mijloc,
şi de-a curmezişul, un pic de nostalgie…
scumpo ce…
vei fi-nţeles, nici habitus întâiul
nici baştină nu va fi,
ceea ce-ţi fac,
însă eu sunt mereu eu, cum îl laşi
aşa-l găseşti, de-acum murdar de vreme,
într-o vreme ce-ţi fură:
munca, orgoliul, intimitatea,
îmi dai o-ntâlnire?
sigur, însă o cafea
e prea rapsodică, o cină dansantă
mai curând, ca măcar o dată pe lună
să-mi amintesc de tine,
chipul tău perfect,
dar numai dacă vin la tine,
aici nu-i sortit, aşa cum ţi-am zis,
mutilat respectul,
astfel, damblé, cum nici măcar la america
tipule, fă proză, că viaţa e proză
(la vie en prose, de fapt, nu-i rău)
ori munceşte, dar fă-o cu-adevărat,
şi să-i dai un sens, pe urmă, din ăsta, pasul,
care, aşteaptă o clipă, termin cu august
şi vin, dar ce urât cer de-acuma,
că, dacă pun mâna pe lume, jur,
se face ziua toată ziua, fac un
lucruşor, da, cu care se poate juca,
nu o roată de lepădat…
da, dar e atâta viaţă în urmă, scumpo ce,
în a-i prinde dreptul gust de a vorbi….
Pièce…
Iar la acest punct sigla, dar de tot…
fără întoarcere,
niciun regret,
un salut numai,
nici măcar biletul,
îmi porneşte orchestra, priveşte, dedesubut…
Din Obiectiv frumoase
(povestire inedită)
Obiectiv frumoase,
lucruri există.
Dar nu asta era problema.
Chiar dacă, da, socotesc
în termeni de tine, încă, atunci când…
Şi bat câmpii,
deci, acum ca atunci.
Eu nu fac parte
din plan, al tău,
înalt, luminos, cu fineţe
cizelat (şi restructurat,
pare şi-i bine).
Însă obiectiv prea frumoase,
lucruri,
în afara ta – fii sigură –
există (da, multe lucruri).
Eu poate mă mişc prea mult,
pentru tine era un fapt
de Lisabonă,
de Lisabonă y Portugal, da, fireşte,
o idee de-a privi,
de-a privi şi-a nu atinge,
iată, un comerţ din acelea
care, de neintrat.
Că încerc să rămân acolo,
să rămân agăţat
de lume, da, încerc:
dar jocul nu iese.
Viaţa, viaţa toată
pe urmă te leapădă, departe
şi pe alături
(dar poate că eu mă mişc prea mult)
Da, doi ani vreo cincisprezece chile
am luat, aşa e,
dar mă gândesc totuşi la toate,
am totul în cap,
pe termen scurt, mediu şi lung
puse în ordine
toate lucrurile, lucruri concrete,
prea mult, mult,
ce-ar putea
– n-o zic doar pentru mine –
existând un plan, planul,
de programare
socială, economică şi culturală,
da,
următorii ani
ai unei întregi naţiuni:
da, dar care?
Însă sunt de-a dreptul lucruri frumoase,
te asigur, fireşte,
obiectiv frumoase,
lucruri (şi există),
mult, mult în afara ta.
Fiindcă tu asemeni soarelui eşti,
ba chiar mai mult,
eşti chiar soarele,
eşti soarele ce ca tine e,
e mereu cald, se ştie,
dar apoi se cară.
Am mai multă biografie eu
decât o planetă, decât o lume,
decât al unui alt lucru
ca mine când cu tine eram.
Scăldat de lumină, de umbră
un ram acceptabil,
viaţă ce se duce, asta e.
Nu ca acum,
unde a muri – ştii, da? –
e un gest, bacteria
regula, urgenţa
sensul lui a face.
Şi toate astea aşa,
dar fără răsuflare,
fără mine, fără tot.
Obiectiv frumoase,
însă, lucruri există.
Tu, nu,
nu există o lume de tine,
nici apa de-acum.
