Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La bustina di Minerva”, în 3 ianuarie 2014.
Dragul meu nepoţel,
n-aş vrea ca scrisoarea aceasta a mea de Crăciun să sune prea a la De Amicis şi să expună sfaturi de felul iubirilor pentru semenii noştri, pentru patrie, pentru lume şi alte lucruri asemănătoare. Nu le da ascultare şi, când va veni momentul să le pui în practică (tu adult iar eu mai mult decât trecut) sistemul de valori va fi atât de schimbat încât probabil recomandările mele se vor dovedi datate.
Prin urmare, aş vrea să mă opresc asupra unei singure recomandări pe care vei fi gata s-o pui în practică încă de-acum, în timp ce navighezi pe iPad-ul tău, nici nu voi comite greşeala de a-ţi spune s-o desconsideri, nu atât fiindcă aş părea un bunic ramolit, ci fiindcă o fac şi eu. Cel mult pot să-ţi recomanda, dacă din întâmplare îţi cad sub ochi sute de seite-uri porno ce-ţi arată relaţie dintre două fiinţe umane ori dintre o fiinţă umană şi un animal, în mii de feluri, încearcă să nu crezi că sexul ar fi acela, printre altele destul de monoton, fiindcă e vorba de o punere în scenă spre a te constrânge să nu ieşi din casă şi să priveşti în faţă adevăratele fete. Plec de la principiul că eşti heterosexual, altminteri adaptează recomandările mele cazului tău propriu: dar priveşte fetele, la şcoală ori unde te duci la joacă, fiindcă e mai bine să le vezi pe cele adevărate decât pe cele virtuale şi într-o zi îţi vor dărui satisfacţii mult mai mari decât cele on line. Crede pe cel ce are experienţă mai mare decât tine (iar dacă ai fi privit sexul numai la computer tatăl tău nu s-ar fi născut şi eu cine ştie pe unde ai fi, mai degrabă n-ai exista deloc.
Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc, ci despre o maladie care a lovit generaţia ta şi chiar şi pe cea a copiilor mai mari decât tine, care poate merg la Universitate: pierderea memoriei.
E adevărat că dacă te apucă dorinţa să afli cine a fost Carol Cel Mare sau unde se află KUala Lumpur nu trebuie decât să apeşi o tastă şi Intrnetul ţi-o spune pe loc. Fă-o când e nevoie, dar după ce ai făcut-o caută să-ţi aminteşti de ceea ce ai aflat pentru a nu fi obligat s-o cauţi a doua oară dacă din întâmplare ai avea o nevoie imperioasă, poate chiar pentru o lucrare la şcoală. Riscul este că, fiindcă gândeşti că în orice clipă ţi-o va spune computerul tău, tu pierzi astfel gustul de a o băga la cap. Ar fi într-un fel ca şi când, după ce ai învăţat că spre a merge din strada Cutare în strada Cutarae, există autobuzul ori metroul ce îţi permit să te deplasezi fără trudă (ceea ce e extrem de comod şi fă-o ori de câte ori eşti grăbit) tu gândeşti că astfel nu mai simţi nevoia să te mişti. Dar dacă nu te mişti destul devii apoi „diferit abil”, aşa cum se spune azi spre a numi pe cel ce e constrâns să se mişte cu scaunul cu rotile. Bine, ştiu că faci sport şi, deci, ştii să-ţi mişti trupul, dar să ne întoarcem la creierul tău.
Memoria e un muşchi precum cele ale picioarelor, dacă nu-l foloseşti se atrofiază şi tu devii (din punct de vedere mintal) diferit abil şi adică (s-o spunem pe şleau) un idiot. Şi mai mult decât atât, aşa cum pentru toţi există riscul ca atunci când devenim bătrâni să ne îmbolnăvim de Alzheimer, unul din modurile spre a evita acest neplăcut incident e de a ne pune mereu la lucru memoria.
Aşadar, iată dieta mea. În fiece dimineaţă învaţă câteva versuri, o poezie scurtă ori, aşa cum ne-au pus pe noi s-o facem, „Iapa Bălţată” ori „Sâmbătă-n sat”. Şi poate te întreci cu prietenii spre a vedea cine îşi aminteşte mai bine. Dacă nu-ţi place poezia, fă-o cu echipele de fotbal, dar fii atent că nu trebuie să ştii cine sunt jucătorii Romei de azi, ci şi cei ale altor echipe şi poate ale unor echipe din trecut (închipuie-ţi că eu îmi amintesc echipa de la Torino când avionul lor se prăbuşise la Superga cu toţi jucătorii la bord: Bacigalupo, Ballarin, Maroso etc.). Fă întreceri de memorie, chiar pe cărţile pe care le-ai citit (cine era la bordul vasului Hispaniola în căutarea insulei comorilor? Lord Trelawney, căpitanul Smollet, doctorul Livesy, long John Silver, Jim…). Vezi dacă prietenii tăi îşi vor aminti cine erau servitorii celor treu muşchetari şi al lui D’Artagnan (Grimaud, Bazon, Mousqueton şi Planchet)… Şi dacă nu vei voi să citeşti „Cei trei muşchetari” (deşi nu vei şti cât vei fi pierdut), fă-o, ce ştiu eu, cu una din poveştile pe care le-ai citit.
Pare un joc (şi este un joc), dar vei vedea cum capul tău se va popula cu personaje, poveşti, amintiri de tot felul. Tu te vei întreba de ce computerele se numeau cândva creiere electronice: şi de ce au fost concepute pe modelul creierului tău (al nostru), însă creierul nostru are mai mult conexiuni decât un computer, e un fel de computer care te poartă înapoi şi care creşte şi devine mai robust prin exerciţiu, în vreme de computerul pe care-l ţii pe masă şi cu cât îl foloseşti mai mult cu atât pierde din viteză şi după câţiva ani trebuie să-l schimbi. În schimb, creierul tău poate azi să durere până la nouăzeci de ani şi la nouăzeci de ani (dacă îl vei ţinut în exerciţiu) îţi va aminti mai multe lucruri decât cele pe care ţi le aminteşti acum. Şi gratis.
Există apoi memoria istorică, aceea care nu priveşte faptele vieţii tale şi lucrurile pe care le-ai citit, ci ceea ce s-a întâmplat mai înainte ca tu să te naşti.
