PAOLO GUZZI
Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma e a Parigi. Poeta, traduttore, critico teatrale, francesista. E’ autore dei seguenti libri di poesie: Consumo pro capite, 1972, Moduli di trasformazione, 1980, Continuum, 1985, Magazzini generali n.5 (una plaquette con Antonio Spagnuolo), 1987, Dizionario inverso, 1991 (pref. di Lamberto Pignotti), Ecografie (pref. di Claudio Rendina), 1999, 2003, Arcani Archetipi, Fermenti-Album, 2006, 2007.
È presente in molte antologie, poetiche e di narrazioni, da quelle di Fabio Doplicher a quelle di Mario Lunetta, di Lamberto Pignotti, di Francesco Muzzioli (telematica) sino all’Almanacco di scritture antagoniste di Lunetta, Muzzioli, Sproccati (ed. Odradek) 2003 e nell’antologia Poesia a comizio di Muzzioli e Alfredo Carlino, Empirìa, 2008.
I sensi come vettori poetici del reale
Come afferrare il reale, così evanescente nella sua sfidante ed irritante pretesa di organicità? E possa entrare una simile operazione nel compito e nell’atto costitutivo della poesia? Il corpo umano, con la sua miseria non mancata di una aura divina, risente l’umiltà di un contatto con tutto ciò lo circonda e lo circoscrive, accusando la nostra cieca fiducia e, quindi, colpevole, nella onniscienza della Ragione.
Spezzato, disperso in scaglie donde ci provoca una irritante incongruenza, il reale ci getta il guanto e ci affronta i sensi, gli unici attrezzi rimasti nel nostro patrimonio corporale in grado di cogliere ciò che altrimenti sfugge al nostro potenziale intellettivo.
E proprio qui va ritrovando la poesia, così come ci dimostra Paolo Guzzi, tramite un’operazione di “archeologia” antropologica, una inedita e fortunata via d’uscita dallo stato di usage (come direbbe Derridà) dove l’ha portata un lungo percorso di retoricume.
I sensi si diventano dentro un processo di forgia quasi osmotico, delle antenne adatte a cogliere dalla evanescenza dell’immediato, non qualche informazione, non degli eventi, ma sensazioni, lasciando al lettore il piacere di scoprirsi, in questo dato prodigioso, il proprio codice di decifrazione di una semantica poetica fornita alla sensualità come espressione della liberata appercezione del mondo.
unghia/tatto
Tocco l’occhio, lucido e fisso,
tocco i capelli, corti, lisci
tocco il viso, ossuto e assente,
tocco le labbra, gonfie e salienti,
tocco il naso piccolo e dritto,
tocco il collo robusto e torto
tocco le spalle, curve e piatte,
tocco le braccia lunghe e deboli,
tocco le mani, gonfie e bianche,
sono io nello schermo, o chi,
che fa quello che vorrei,
sono io o è lui, come me,
che fa quello che vorrei,
ma sono io che lo faccio,
o è lui,
provo davvero a guardare la mia unghia,
oscura lunula triste,
il dito che si allunga, orientabile,
tracciando un origami di luce
sulla schermo:
si oscura per un attimo: si sconnette
poi riprende la luce, in un cenno,
ecco l’ospite d’onore, ecco il passaggio:
paroliere di turno, si parla addosso,
chiama la partner, nel parlato confuso
il passante si ferma, lo invita
alla partecipazione straordinaria:
vanno insieme, in partenza:
parola chiave? Futuro.
***
occhio
La luce prova la sceneggiata,
lo schermo panoramico esalta le forme:
invita a quest’opera- rock lo specchio
in cui entrare, Alice contemporanea,
ologramma di vibrazioni,
gioca al video – game, rimbalza nell’aria inesistente,
vola in libera caduta, si rialza dallo specchio
d’acqua, translucido videodipendente,
Silvano, che ci racconti?
Avventure e difetti del videotelefono,
disordine dello SMS,
la luce entra nell’occhio passando
attraverso la cornea, la congiuntiva s’infiamma,
l’interno delle palpebre, lo strato medio
con l’iride dai mille colori:
l’occhio guarda se stesso, guarda l’orbita,
vede lampi e scintille e un buio sospetto,
un buio che taglia la luce, crea una linea oscura,
confine tra due realtà lampeggianti:
un sensitivo s’innervosisce nel nervo,
un nerbo frusta la visione,
macule e mosche volanti, si festeggia nel locale,
tanti auguri per il compleanno,
la luce è veloce, più veloce dell’occhio
che non sa trattenere l’impulso.
Siamo tutti contenti, tu sei contento?
***
orecchio
Da ragazzina pensavi di fare l’attrice?
Sì, ma ero innamorata anche di Bach:
poi ho fatto l’attrice e poi l’amore.
I suoni fanno vibrare il mio timpano,
vibrazioni si trasmettono agli ossicini:
il mio nervo acustico a volte si stanca
di trasmettere suoni al cervello:
straordinari prodotti restano presso il padiglione,
le parole si confondono, arrivano
con qualche mescolanza e crasi
e vagano a lungo nella mente e ricevo
anagrammi e sintagmi, frammenti di suoni,
parole spezzate e singhiozzi, anche dolci suoni
che, nel cammino, si trasformano
in gracchianti melopee, noiose immagini,
allora invento di avere sentito parole mai dette,
mai ascoltate, con vibrazioni sonore inusate,
invento suoni per non sentire inutili accenni,
a volte si arrestano nei labirinti,
negli spazi vuoti presto riempìti, gocce di sillabe,
piccole cascate di avverbi e di baci,
che schioccano, croccanti e scemi
tentando il nervo uditivo.
***
naso
Oh Suskind! Quale follia giusta ti assale!
Volteggia sui profumi Baudelaire – dandy.
I più si lasciano cullare dalla musica:
ma l’intenso odore si attenua, se a lungo lo aspiri:
è meglio isolare quello che ami e odorare poco,
di tanto in tanto. Quando vivremo la seconda vita,
o mille altre insieme e contemporaneamente,
l’imitazione del reale sarà perfetta,
sarà reale l’invenzione, l’immaginazione
creerà milioni di vite in una soltanto,
fascino antico, da cui nasce il viaggio,
l’arte, il teatro, la scrittura.
Allora non servirà più scrivere,
questa lunga pazienza dolorosa e bella,
l’antica fatica sarà leggiera,
sarai tu a vivere altre vite: ti libererai
dal peso, il lordo peso umanissimo,
niente imitazione ma essenza, volo
nelle trame dello spazio cibernetico,
luce e suoni, come nel sogno, ma senza sognare.
Preferisci il profumo delle erbe di Provenza,
l’odore aspro del ginepro e del rosmarino,
le visive fluenze e flatulenze di un profumo indiano che fuma:
Oh Suskind, che odori il corpo umano
e ne cogli le diversità
negli odori diversi in cui è immerso.
Chi vincerà le elezioni?
Riconoscerai l’odore della madre,
quello della donna che ami,
Mi piace mantenermi attivo,
(per dimostrazioni e prova vicino a casa tua).
gusto
corpuscoli gustativi dappertutto,
sulla lingua e nella bocca,
ma anche nella gola e giù nello stomaco,
ingoi il sesso e il suo sapore,
l’ostrica e la cozza, spaghetti allo scoglio,
quante bocche puoi avere in second life,
quante i tuoi avatar: mangia e non ingrassi,
dimentica, dimentica nel sapore, un istante,
dimentica nel sapore un istante,
un istante, un istante, un istante (stand by)
l’incessante cupezza del dolore:
dimentica la pole-position mancata,
dimentica la play girl, nel play back
ripeti l’azione, il momento, rinnova
identica sensazione, puoi farlo,
identica situazione, puoi averla,
niente al caso, il caso sei tu,
puoi diventare quello che vuoi,
che volevi essere un tempo.
*
PAOLO GUZZI
Născut la Roma, în 1940.
Trăieşte la Roma şi la Paris. Poet, traducător, critic teatral. Este autor a următoarelor cărţi de poezie: Consumo pro capite, 1972, Moduli di trasformazione, 1980, Continuum, 1985, Magazzini generali n.5 (una plaquette con Antonio Spagnuolo), 1987, Dizionario inverso, 1991, cu o prefaţă de Lamberto Pignotti), Ecografie, cu o prefaţă de Claudio Rendina), 1999, 2003, Arcani Archetipi, Fermenti-Album, 2006 ,2007.
Este prezent în multe antologii, poetice şi de proză, de la cele realizate de Fabio Doplicher la cele ale lui Mario Lunetta, Lamberto Pignotti, Francesco Muzzioli (telematică) până la Almanacco di scritture antagoniste a lui Mario Lunetta, Francesco Muzzioli, Sandro Sproccati (ed. Odradek, din 2003), ca şi în antologia Poezia la miting a lui Muzzioli şi Alfredo Carlino. ed. Empiria, 2008.
Simţurile ca vectori poetici ai realului
Cum să înhaţi realul, atât de evanescent în pretenţia sa sfidătoare şi iritantă de organicitate? Şi poate intra o asemenea operaţie în sarcina şi în actul constitutiv al poeziei? Corpul uman, cu mizeria sa nelipsită de aură divină, resimte umilinţa unui contact cu tot ceea ce-l înconjoară şi-l circumscrie, acuzând încrederea noastră oarbă şi, deci, vinovată, în omniscienţa Raţiunii. Fărâmiţat, risipit în cioburi din care ne provoacă o incongruenţă iritantă, realul ne aruncă mănuşa şi ne înfruntă simţurile, singurele unelte ce ne-au mai rămas în zestrea noastră corporală capabile să culeagă ceea ce altminteri scapă potenţialului nostru intelectiv.
Şi aici poezia îşi găseşte, aşa cum demonstrează Paolo Guzzi, printr-o operaţie de „arheologie” de extracţie antropologică, o inedită şi norocoasă cale de ieşire din starea de usage (cum ar spune Derridà) la care a condus-o un lung parcurs de retorism îmbălsămat.
Simţurile devin, într-un proces de forjare quasi-osmotică, antene menite să culeagă din evanescenţa imediatului, nu informaţii, nu evenimente, ci senzaţii, lăsând cititorului plăcerea de a-şi descoperi, în acest dat ofertant, propriul cod de descifrare a unei semantici poetici livrate senzualităţii ca expresie a liberei apercepţii a lumii.
unghie/ pipăit
Ating ochiul, lucid şi fix,
ating părul, scurt, lins
ating faţa, osoasă şi absentă,
ating buzele, umflate şi înălţate,
ating nasul, mic şi drept,
ating gâtul robust şi strâmb
ating umărul, aplecat şi plat,
ating braţele lungi şi slăbite,
ating mâinile, umflate şi albe,
eu sunt pe ecran sau cine,
care face ceea eu aş vrea,
sunt eu sau el e, asemenea mie,
ce face ceea eu aş vrea,
însă eu sunt cel ce face asta,
sau el este,
încerc cu adevărat să-mi privesc unghia,
lunulă obscură tristă,
degetul ce se-alungeşte, pe orizontală,
trasând mâzgăleli de lumină
pe ecran:
se întunecă pe moment: se deconectează
pe urmă se reaprinde, într-un punct,
iată oaspetele de onoare, iată pasajul:
palavragiu de serviciu, se năpusteşte,
cheamă partenerul, în vorbăria confuză
trecătorul se opreşte, îl invită
la manifestarea extraordinară:
pornesc împreună, la start:
cuvânt-cheie? Viitor.
*
ochi
Lumina probează reprezentaţia,
ecranul panoramic exaltă formele:
invită la această operă-rock oglinda
de intrat, Alice contemporană,
hologramă de vibraţii.
se distrează cu video-game, se bâţâie-n aerul inexistent,
zboară în cădere liberă, se-nalţă iarăşi din oglinda
de apă, translucid videodependent,
Silvano, ce ne istoriseşti?
Aventuri şi defecte ale videotelefonului,
dezordine a SMS-urilor,
lumina intră în ochi trecând
prin cornee conjunctivita se-nvăpăiază,
lăuntrul genelor, stratul mijlociu
cu irisul în mii de culori
ochiul se priveşte pe sine, priveşte orbita,
vede străluciri şi scântei şi o beznă suspectă,
o beznă ce taie lumina, creează o linie obscură,
hotar între două realităţi fumegătoare:
un senzitiv se înăspreşte în nerv,
o cravaşă biciuieşte viziunea,
macule şi moschee zburătoare, se chefuieşte în local,
mulţi ani trăiască cine să trăiască
lumina e iute, mai iute ca ochiul
ce nu poate să-şi ţină impulsul.
Cu toţii suntem mulţumiţi, tu nu?
***
ureche
De copilă gândeai să te faci actriţă?
Da, dar eram îndrăgostită şi de Bach:
apoi m-am făcut actriţă şi pe urmă dragoste.
Sunetele îmi fac timpanul să vibreze,
vibraţiile se transmit oscioarelor:
uneori nervul meu acustic oboseşte
să mai transmită creierului vibraţii;
formidabile produse rămân în pavilionul urechii,
cuvintele se zăpăcesc, ajung cu
oarecare amestec şi crază
şi hălăduiesc îndelungat prin minte şi primesc
anagrame şi sintagme, fărâme de sunete,
cuvinte sparte şi hohote, ca şi dulci sunete
care, pe drum, se transformă
în orăcăite melopee, supărătoare imagini,
atunci născocesc c-aş fi auzit cuvinte nicicând spuse,
nicicând auzite, cu vibraţii sonore nefolosite,
născocesc sunete spre-a nu auzi semne inutile,
câteodată se opresc în labirinturi,
în spaţiile goale grăbit reumplute, picuri de silabe,
mici cascade de adverbe şi de săruturi,
ce plescăie, crocante şi nătângi
ispitind nervul auditiv.
**
nas
Ah Suskind! Ce nebunie dreaptă te-asaltă!
Fâlfâie pe aromele Baudelaire – dandy.
Cei mai mulţi se lasă amăgiţi de muzică:
însă mirosul tare se potoleşte, dacă-l aspiri prea mult:
e mai bine să izolezi ceea ce iubeşti şi să miroşi mai puţin,
din când în când. Când vom trăi a doua viaţă,
ori o mie altele împreună şi în acelaşi timp,
imitarea realului va fi perfectă,
reală va fi invenţia, imaginaţia
va crea milioane de vieţi într-una singură,
vrajă străveche, din care se iveşte călătoria,
arta, teatrul, scrisul.
Prin urmare nu va mai fi de folos să scrii,
răbdarea asta dureros de lungă şi frumoasă,
străvechea trudă va fi lejeră,
tu vei fi cel ce trăieşte alte vieţi: te vei elibera
de povară, mizera povară prea omenească,
nici gând imitaţie, ci esenţă, zbor
în pânzele spaţiului cibernetic,
lumină şi sunete, ca în vis, dar făr-a visa.
Preferi aroma buruienilor din Provence,
mireasma aspră a ienupărului şi rozmarinului,
viile curgeri şi aburii aromei indianului ce fumează:
Ah Suskind, ce adulmeci trupul omenesc
şi îi culegi felurimile
în aromele felurite în care-i cufundat.
Cine va câştiga alegerile?
Vei recunoaşte aroma mamei,
cea a femeii pe care-o iubeşti.
Îmi place să mă menţin activ,
(prin demonstraţii şi probă pe lângă casa ta).
gust
corpusculi gustativi pretutindeni,
pe limbă şi în gură,
dar şi în gât şi jos în stomac,
înghiţi sexul şi gustul său,
urzica şi scoica, spaghetele pe stâncă,
câte guri poţi avea în second life,
câte avataruri ale tale: mănâncă şi să ne te-ngraşi,
uită, uită în savoare, o clipă,
uită în savoare o clipă,
o clipă, o clipă, o clipă (stand by)
nestăpânita întunecime a durerii:
uiţi play girl-ul, în play back
repetă acţiunea, momentul, reînnoieşte
identică senzaţie, o poţi face,
identica senzaţie, o poţi avea,
nimic din întâmplare, întâmplarea eşti tu,
poţi deveni ceea ce vrei,
ce voiai să fii cândva.
