La Steaua EMINESCU
George Popescu
Dintr-un principiu crescut în umbra unei nefericite experienţe, nutresc destule reticenţe faţă de acele spectacole încropite spre a cinsti date istorice ori memoria unor mari personalităţi ale trecutului. Două ar fi motivele mai consistente: lipsa de măsură convertită într-o retorică îmbălsămată şi o tonalitate hei-rupistă, ambele debitoare unei tradiţii germinate în retortele propagandelor totalitariste. Victime sigure ale unor astfel de spectacole pseudo-artistice devin, se înţelege, nu doar nobile teme ideatice (iubirea, patria, istoria, pacea etc.), ci şi acele nume de rezonanţă ce constituie patrimoniul de valori ale culturii naţionale; Eminescu, cu predilecţie.
În ce-l priveşte, el a anticipat, cu geniala-i intuiţie, oripilanta întâmplare, când în întâia din mirabilele sale Scrisori, şi-o imagina cu o premoniţie tulburătoare: Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el…Iar asta, după ce va fi anticipat, în aceeaşi tonalitate de pur şi dens vizionarism, difidenţa cu gust de chiolhan al detractorilor surveniţi accidentali în postumitatea sa, subjugaţi, aceştia din urmă, de patima de a-i contabiliza Toate micile mizerii unui suflet chinuit…
*
Rare sunt, din nefericire, momentele de autentică omagiere a poetului ivit (cât de miraculos, nu vom putea şti cu adevărat niciodată) nu din spuma mării, cum s-ar fi visat, ci din chemările pădurene ale Ipoteştilor moldavi.
Un astfel de moment l-am trăit, fix în 15 Ianuarie anul curent, în ziua naşterii sale şi – inspirată legiuire – deopotrivă a culturii româneşti, în sala I.D. Sîrbu a Teatrului Marin Sorescu din Craiova şi datorată unui pătimaş (de ani, de-o viaţă!) cititor şi interpret al versurilor sale care este actorul şi omul de teatru Emil Boroghină.
Cunoscându-i îndeaproape împătimirea pe care timpul ireparabil departe de a fi răvăşit-o i-a potenţat-o şi distilat-o până la cele mai tari esenţe, mi-am abandonat toate reticenţele mai sus invocate şi, în sala plină până la refuz îndurând o linişte aproape siderală – eminesciană, aşadar! -, am retrăit, cu acuitatea eternei redescoperiri, magia geniului Poetului.
Recitându-l pe Eminescu…La steaua care-a răsărit… e genericul ales de Emil Boroghină. Un generic cu dublă semnificaţie: să inducă la re-citirea operei sale poetice şi să propună un traseu, prin codrul polimorf al versurilor sale, cât se poate se emblematic în perspectiva decelării unui mesaj unificator, pornind de la percepţia cadrului natural trecând spre cel erotic şi cel social vânând însă, admirabil, acel salt nu mai puţin miraculos în vaierul cosmic care-l face pe Eminescu unul dintre rarii poeţi ai lumii – alături de Dante şi Shakespeare, fără a-i uita pe Homer şi Vergiliu – a cărora imaginaţie concurează cu marile descoperiri ale ştiinţei actuale, ba îndrăznesc să afirm chiar şi cu sofisticatele instrumente de ultime oră de la NASA.
Iată, cât se poate de succint, denunţat la crud, sentimentul pe care l-am trăit, preţ de mai bine de un ceas, în sala de teatru în care părea să se simtă chiar şi foşnetul frunzişurilor veştede ale codrilor de odinioară. Stăpân pe dicţia cu care a fost înzestrat şi pe care şi-a şlefuit-o prin ani de exerciţii în care artistul s-a lăsat cu noroc filtrat de pătimaşul cititor şi iubitor de carte şi de cărţi, Emil Boroghină nu şi-a rezervat, din recuzita teatrală, decât o extrem de economicoasă şi adecvată servantă sonoră şi, mai ales, un joc al luminii de o simplitate captivantă: sobru, vertical în mijlocul unei scene mai elementare ca rariştea pădureană, ţinând în mâini ca pe un talisman un obiect închipuind o carte, vreme de peste un ceas, el a traversat, prin schimbări tonale marcate de grăitoare cezuri, lumea eminesciană, punând, parcă, semnele esenţiale ale unei semantici poetice încă atât de vii şi încă atât de departe de a fi fost descifrată şi decriptată în toate ascunsele-i înţelesuri şi eresuri.
Un spectacol-omagiu cât o provocare: de întoarcere la Poezie. Şi nu mai puţin la Poet. Ca una dintre puţine revanşe ale spiritului în faţa turpitudinilor Materiei. Şi revanşă, în acelaşi timp, a aceluiaşi spirit în faţa unui prezent mustind de insidii.
