Mondotexte
Omuşorul jucăuş…
De patru zile, pieţele din marile oraşe ale ţării se umplu, seară de seară, de zeci de mii de protestatari: o întâmplare sosită, paradoxal, în plină iarnă şi scurt timp după ce românii şi-au petrecut, în tihnă, dar şi jigniţi în propria lor intimitate de sărăcia care-i macină cu tot mai mare neînduplecare, sărbătorile creştine.
Prinsă pe picior greşit, Puterea portocalie, după câteva zile de muţenie, şi-a trimis în eter câteva otrăvite săgeţi, camuflate în apelative incalificabile atribuite protestatarilor, de la „inculţi”, „nevrotici”, „anarhişti”, „ţărani”, până la „derbedei”, „bătăuşi” şi chiar „viermi”. Lăsând deoparte rezonanţa, în istoria mai veche ori mai recentă de la noi şi de prin unele state africane cu dictaturi mai mult ori mai puţin senile, a unor astfel de calificări, comportamentul din aceste zile al Puterii băsesciene devine mai grăitor decât orice altceva pentru întreg procesul de deraiere al acestui regim de la minime standarde democratice.
Întâi de toate, totul a pornit de la nesăbuinţa lui Traian Băsescu însuşi, una printre atâtea altele, de a interveni în aceeaşi notă de mahalagiu ajuns, întâmplător, pe post de staroste şi confundând Ţara cu maidanul, într-o dispută publică în care cel „vânat” de el era unul dintre puţinii profesionişti pierduţi în smârcul politizat al instituţiilor statului. Ce a urmat, pare aiuritor de similar cu evenimentele din urmă cu douăzeci şi unu de ani când, la Timişoara, tot în jurul unei persoane, de altă etnie, se dădea semnalul exploziei mămăligii ce avea să intre în dicţionarul mediatic şi istoriografic mondial.
Fireşte, spiritele sunt, acum, încinse mult peste temperaturile care să îngăduie judecăţi definitive; vremea analizelor e încă departe. Ceea ce însă cu destulă uşurinţă se poate de pe acum eticheta, avansa şi, eventual, detaşa în fie şi doar indicii ale unei stări de lucruri impozante este că, revoltele din aceste zile reprezintă reacţie pe cât de precisă pe atât de justificată la cel puţin două dintre atributele pe care actuala Putere şi le-a asumat şi le-a validat în ultimii doi ani: o aroganţă frizând deseori nesimţirea, pe calapodul lui Băsescu, dispreţul faţă de elementare cerinţe ale cetăţenilor.
Primul, aroganţa, e afişată din chiar momentul în care Băsescu s-a reinstalat la Cotroceni: ieşind victorios, la limită, ca un înecat, cu largul concurs al adversarului său, pierzând orice busolă a bunului simţ, şi-a început secundul mandat răpciugos şi răzbunător, întocmai unui şef de clan scăpat dintr-o tentativă demolatoare. Nu-mi iese din minte gestul său, la o paradă de ziua naţională, la Arcul de Triumf, când, dând mâna cu unele dintre jivinele-i apropiate, a întors spatele foştilor săi predecesori.
Cel de-al doilea atribut, dispreţul, s-a divizat între atacul pretins liberal împotriva statului adjectivat asistenţial, ornat nu o dată cu calificări jignitoare la adresa propriilor cetăţeni, şi incriminarea oricui – politician ori jurnalist, om de afaceri ori bancher – care a îndrăznit să-i pună la îndoială priceperea, de nu cumva genialitatea. Incapabil de dialog, cum s-a dovedit, poate şi fiindcă pentru el dialogul altceva nu pare a fi decât bârfa agrementată cu chicoteli proprie flăcăilor ieşiţi pe maidan, a rămas doar cu ordinele dictate nu mai puţin chicotind a lor săi, transformaţi şi trataţi, în majoritatea lor, ca nişte pigmei obedienţi şi biete instrumente de manevră. Emil Boc, puberul ardelean sosit ingenuu, în politichia dâmboviţeană, e un exemplu numai bun pentru posibile viitoare proiecte de cercetare de psihologie socială.
Şi, iată, deposedat, cum mă simt, de capacitatea de a pune diagnosticul final acestei febre ce-a încolţit contaminatoare în toată ţara, mă mulţumesc să aşez, sub sigla omuleţul de la Cotroceni pe care am auzit-o în gura unei tinere profesoare de sport prezentă luni seara în Piaţa Universităţii din Bucureşti, „rădăcina” primară a exploziei maladive. Căruia, omuleţului, adică, i-aş mai adăuga un cuvinţel, uzând de atributul pe care el însuşi l-a invocat cel mai mult: dar nu „jucător”, ci jucăuş. Fiindcă aşa pare să sfârşească. De nu cumva mult mai rău.
