Jurnal brazilian
joi 31 august 2005
Cu studentul lui Marco, Weveron întâlnire în Rio, plecând de la Niteroi, de la Marco de-acasă, după ce l-a avertizat pe şoferul autobuzului că trebuie să mă lase la capăt de linie, apoi, cum acesta a oprit cu mult mai înainte, pe un lung bulevard prevăzut cu zeci de staţii, m-am trezit în imposibilitatea de a-l mai întâlni pe tânărul student de culoare.
Cum aveam să aflu abia seara, Marco intrase în panică acasă, aflând de la Wevoron prin celular că nu ajunsesem. O rătăcire în Rio era aproape sinonimă cu moartea, oricum un grav accident.
Cu un calm neverosimil, m-am decis: am descoperit repede terasa pe care stătusem cu o seară înainte cu Marco, am comandat o cafea şi am consumat-o liniştit contemplând puhoiul de persoane care hălăduiau pe strada altminteri exclusiv pietonală. Cam într-un sfert de cea zăresc în mulţime pe micuţul meu ghid, cu disperarea în ochi privind în toate părţile, în căutarea, fireşte, a mea. Ne cunoscusem în dimineaţa anterioară când am făcut cu el şi cu cei cca 15 colegi ai săi de grupă un curs de italiană în care le-am vorbit despre cultura, limba, civilizaţia românească, trecând de la Ovidiu la Dracula, la Mioriţa şi Meşterul Manole până, desigur, la Ceauşescu.
I-am făcut cu mâna şi atunci mi-am dat seama că, zărindu-mă, la rându-i, mai să facă un şoc. M-a îmbrăţişat cu emoţie şi stupoarea unei descoperiri, întreaga zi nereuşind să-şi depăşească perplexitatea, dublată de o bucurie rară.
Cu el, apoi, am colindat partea centrală a metropolei, de la Palatul imperial la uluitoarea catedrală nouă, inaugurată de însuşi Papa Paul al II-lea, nu cu mult timp înainte, în care trona Fecioara Neagră.
De la el am aflat detalii despre celebrele favele pe care le văzusem, ca nişte ciorchini, cu sutele, pe vârfurile şi în hăurile muntoase la întoarcerea cu Marco şi Constanca din Rio în Niteroi. Weveron provenea dintr-o astfel de favelă, pe care o părăsise, din cauza sărăciei (era dintr-o familie cu 13 copii), cu doar câţiva ani mai înainte. Evident, ştiam câte ceva despre această lume pe dos, ştiam că nimeni străin nu putea pătrunde într-o favelă, fără riscuri majore: fusesem avertizat că dacă sunt atacat trebuie să mă supun, mai precis să las jos geanta, portofel, ceas şi orice alt obiect, cu gesturi precise şi calme, fiindcă orice mişcare greşită mă poate costa viaţa.
Am mâncat într-un restaurant foarte aglomerat cu ghidul meu ocazional şi am regăsit acelaşi obicei din sud, de la Assis, adică plătind doar 5 reali pentru o „burtă”: plăteai la o casă şi puteai să pui pe tavă absolut ce şi cât voiai, cât te ţinea burta; mi s-a explicat iarăşi că astfel de practici erau foarte avantajoase, pentru clienţi şi mai ales pentru patroni, fiindcă funcţiona principiul cantităţii: mai multă marfă vândută, mai mulţi bani şi, oricât ar părea de straniu, nimeni nu poate mânca mai mult decât îi încape stomacul.
Cât despre favele, îmi aduc aminte de cele două scrieri ale lui Pasolini, Gerarchia şi acel poem tocmai despre o favelă, ca loc al sărăciei şi al revoltei, punct de plecare pentru o revoluţie totală, aşa cum o gândea „comunistul” Pasolini prin anii săi tumultuoşi şi plin, anii de dinaintea revoltelor şaizecioptiste.
