Din „Jurnal italian”
O amintire
14 februarie 2021
Când uiţi să trăieşti, sfârşeşti prin a trăi ca să uiţi. Straniu. N-am fost niciodată în stare să ţin un jurnal. Deşi mi-am propus în repetate rânduri. Ca atunci, la Perugia, în camera aceea rece şi neprimitoare din casa străveche a unei bătrâne, veche şi ea, pe care, după ce ne-am certat două zile la rând, am sfârşit prin a ne accepta. Ba poate prin a ne iubi. Trăia de peste cincizeci de ani din închirierea celor cinci camere de la etajul al treilea al acelui Palazzo de trei veacuri. Soţul îi murise demult. Avea un băiat, bărbat în toată firea, tehnician arhitect, dar era mai mult plecat. Ca atunci, în Germania, de unde îi mai dădea câte un telefon la două-trei săptămâni. Şi mai avea o nepoată de la o soră, dispărută şi aceasta din urmă demult, care trăia într-o localitate suburbană a Perugiei şi pe care se ducea s-o viziteze în fiecare duminică dimineaţă. Se întorcea seara târziu. Mă rugase s-o aştept. Punea cafetiera pe aragazul cu trei ochiuri, din micuţa bucătărie ce se afla, împreună cu un minuscul hol de intrare şi cu alte două camere, de pe aripa cealaltă a celor cinci camere pe care le închiria de când sosise aici, la numai 18 ani, în familia soţului ei. Pe urmă, încă îmbrăcată de sărbătoare, ca bunicile noastre de acasă cândva, scotea pachetul de ţigări greceşti pe care mi-l dăruia, aşa, fără să bag de seamă, fumând două-trei-patru-cinci din ele în timpul conversaţiei noastre, de obicei, lungi, până spre două-trei de noapte. Ce găsise la mine ca să merit toate aceste mărturisiri? De parcă mă aşteptase dintotdeauna, odată pornită era de neoprit: primii ani cu bărbatul ei, aproape analfabet ca şi ea, într-o familie numeroasă, gălăgioasă, căutată de neşanse şi de nefericiri de tot felul. Şi ea stingheră acolo, printre ei, nepricepând nimic, nedecisă, inaptă să se adapteze. Venise din mica localitate unde-i trăia acum nepoata. Şi care pe atunci era încă la oarecare distanţă de oraş. Un sat. Apoi, copilul. Apoi, de timpuriu, moartea soţului ei, la scurt timp după ce dispăruseră, în doar câțiva ani, toţi ceilalţi membri ai familiei numeroase. Exact când crezuse că sosise în sfârşit şi pentru ei vremea să se bucure de viaţă.
Vorbea repezit, dar oprindu-se din când în când – capito? – spre a se asigura că pricepeam amestecul acela al ei absolut unic de italiană, parlato şi de dialect perugin, peste care trona danful oricărui analfabet ce nu mai avea nevoie de naţionalitate. Sigur că înţelegeam. Nimic pompos, nimic extraordinar, întâmplări banale, gesturi, morţi şi foarte puţine naşteri, apoi aşteptări. Aşteptarea nu are limbaj. E tăcere. O înţelegeam şi pentru, a doua oară la Perugia, la doi ani distanţă, aproape mă obişnuisem cu felul de a vorbi al acestor italieni centrali, orgolioşi, dar incredibil de gentili: vorbeau precum maramureşenii de la noi, cu rotacisme, fără a pune terminaţia la infinitul verbelor, dar într-un fel repezit, olteneşte. Asta mi se părea ciudat. Mi-a cerut perechea de pantaloni de velur pe care o cumpărasem de la Mercato, o bagatelă, 15 mii de lire, dar foarte, foarte lungi: Dammeli!, apoi, i-a măsurat pe piciorul drept, după ce m-a pus să mă ridic de pe scaun, acolo în bucătărie şi, odată puse cafelele în cele două ceşti de un albastru întunecat, ne-am mutat, cu ele cu tot, în camera unde se afla televizorul, o canapea şi o maşină de cusut de vârsta babei. I-a aranjat în câteva minute. Însă nu putea să-mi scape faptul că îi tot muta dintr-o mână în alta, îi întindea cu un gest de tandreţe pe o parte şi pe alta, când pe un crac, când pe celălalt. Era un fel al ei de a-mi amâna retragerea. Asta m-a determinat să-i spun altă dată, poate chiar în seara următoare că n-avea rost să se mai prefacă, vom sta de vorbă cât pofteşte, îmi place să ascult şi, în plus, cum deja îşi dăduse seama, că doar de-asta ne-am ciondănit prima oară, eram un noctambul, nu puteam adormi decât spre dimineaţă. Şi nu dormeam niciodată mai mult de patru ceasuri. “Ma lei è proprio un sonnambulo, sa? Quando dorme davvero? E come può? Come può accadè questa cosa quà?”. Ne certasem din cauza becului chior din camera mea, pe care încercasem să-l înlocuiesc cu unul cumpărat din oraş, dar nu reuşeam fiindcă nu se potrivea. Atunci, a refuzat să mă ajute. Seara mi-a adus totuşi o veioză cu un fir lung, lung, ce înconjura toată camera, pe trei din cei patru pereţi. Mai târziu mi-a destăinuit ca un copil care a făcut o boacănă că totul fusese premeditat. Lustrele erau special concepute spre a nu permite orice tip de becuri. Curentul costa şi cu mulţi din muşterii ei sosiţi de prin toate coclaurile lumii trebuia să fii vigilent, cei mai mulţi uitau lumina aprinsă.
Biata bătrânică, uite că n-am uitat-o după atâţia ani. Mi-a scris de două ori şi nu i-am răspuns. Îi spusesem că nu-mi plac scrisorile. La despărţire, a plâns. Cu discreţie. “Sai, a spus, tu sei proprio una persona intelligente. Ho avuto qui, da me, anche altri, ritornati poi nelle loro terre come ministri, diplomati, ma anche un presidente, in Cameruno. Mi ha scritto, certo, come presidente, una sola volta. Mi avvertiva che fosse stato possibile di andare sù qui, in Italia, e prommeteva di farmi una visita… Invece, no. Niente…”. Pe urmă, mi-a dat o plasă voluminoasă cu pachete de hrană pentru drum. De ce mi-a venit în minte tocmai acum? Nu ştiu…
