Poem cu Marin Sorescu
21 februarie 2014
Autor George Popescu
A trecut aproape neobservat acest ultim 19 februarie, ziua – ipotetică şi ea – a naşterii lui Marin Sorescu. Mi-am amintit când mi-a destăinuit – în felul acela al său şugubăţ – că, în realitate, venise pe lume pe 29 ale lunii (într-un an impar) şi că, dint-o comoditate birocratică, la Primăria din Bulzeşti l-au înregistrat pe 19, unde rămăsese un loc liber în registru.
Şi fiindcă amintirea sa nu-mi dă pace, am regăsit ieri, de ziua mea, aceste versuri răzleţe, ocazionale, scrise într-un sfârşit de noiembrie, dată a plecării sale dintre noi, pe la Pescara, în Italia, pe unde hălăduiam pe urmele unui confrate de-al lui şi de-al meu, Gabriele D’Annunzio, mult mai norocos, în viaţă şi în postumitate, decât noi. Versurile le-am scris atunci pentru uz propriu: o terapie împotriva uitării şi ca probă de verificare a identităţii care te încearcă atunci când te trezeşti departe de casă. Le propun aici sub semnul preţuirii niciodată stinse faţă de marele cărturar care mi-a marcat într-un mod ireversibil destinul.
Pe traiectoria unei linii drepte nu se poate întâmpla nimic
dacă, printr-un hazard cine ştie de cine închipuit,
nu trece cumva pe ea un poet târându-şi greoi
valiza burduşită cu opera sa
pe care nimeni în acel moment nu dă vreun ban.
Fireşte, nu există linii drepte decât pe tablele
profesorilor de specialitate.
Pentru cine nu ştie încă o linie dreaptă n-are nicio justificare în realitate,
unica ei realitate este punctul de pornire
şi gândul celui ce-o trasează.
În rest, totul e doar o proiecţie, aproape o fantasmagorie.
Am fost odată la Bulzeşti trimis mai curând de zeiţa Fatuma
să-l caut pe Marin Sorescu şi fiindcă plecase demult de-acolo
l-am găsit peste tot.
Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu.
Deşi ne-am întâlnit de sute de ori.
Mi-a spus odată când el ştia ca se va muta din lumea asta,
era iarnă, ne-am întâlnit pe Mihai Viteazul, între Elena Cuza
Şi Carol I.
Amândoi, bolnavi. Suferinţa însă nu ne privea.
Aproape că nu era a noastră. Pe a mea, el o ştia.
Eu ştiam ceva, dar nu voiam să cred. El ştia ceva mai mult
Despre suferinţa mea şi mi-a spus, îmbrăţişându-mă, în stilul acela
Al său bulzeştean ţipând la mine: „Nu merită, nu merită, nu se merită,
Ai grijă de tine, nu-i nimic mai preţios decât Viaţa!”.
Apoi, am început să am îndoieli, mai multe decât oricând.
Marin Sorescu ştia ceea eu abia dacă intuisem.
Ce ştia el era greu, aproape imposibil de spus în cuvinte.
Şi cu toate acestea a spus-o: în versuri, de o simplitate care ascundea
mereu adâncimea gândului. Sau a adevărului despre fiinţa
ce se zbate înăuntrul cuvintelor, despre micile întâmplări
ale vieţii de fiecare zi ca atunci când te trezeşti dimineaţa
şi dai peste o vrăbiuţă iscodind şi ea în plopul din faţa ferestrei
tainele unei lumi în derivă.
Pescara, 2010
