Poeme în mărime naturală, de Patrel Berceanu
(apărut la în cotidianul „Înainte”, din 19 ian. 1984, p.2)
Cel de-al doilea volum de versuri al lui Patrel Berceanu (Poeme în mărime naturală, Editura Scrisul românesc, 1983) propune cititorului un univers divers, asumat sub semnul unei fantezii debordante, cu o libertate de expresie pe care numai ironismul rafinat o cenzurează. Ironist și fantezist, acestea ar putea fi mărcile critice, repede formulate, ale lui Patrel Berceanu din această carte ce probează deopotrivă un plin interior, un examen al intrării în maturitate: „cum ne e gândul la secoli / când viața e un veșmânt prea larg,/ pentru noi…”
Univers divers, spuneam, tutelat de un suflu al inteligenței, cu sintagme interogative subsumând convenționalul, refuzând oricum reprezentările de circumstanță.
Primul ciclu al cărții, intitulat nu fără oarecare ostentație Veșminte pentru întomnare, ne apare ca o încercare de restaurare a realului, de recuperare a lui prin asumarea de „tăieturi” în carnea onticului: de aici, spiritul polemic prin excelență al ciclului și al cărții în totalitatea ei. Refuzul metaforei extatice, a stereotipiilor livrescului marchează sentimentul de comuniune cu lucrurile și, drept urmare, Patrel Berceanu se așază deliberat, intuindu-și cu siguranță intimele ispite, sub semnul instructiv al lecției, încă vii, a poeziei suprarealiste. Dacă „între grămezile de cărți te simți la strâmtoare / acolo-i singurătatea mai amară…”, poetul solicită ieșirea din largile zări, acolo unde „iarba se mulțumește și cu atât: e-n stare să / crească și pe o biblie proaspăt ruginită…”
Ici-colo, expresia înglobează paradoxul, unele versuri au forma unor sentințe („nu-i lipsesc ochii / îi lipsesc lacrimile” – Portretul unui secol) alteori tehnica contrapunctică dă seamă de virtuozitate a gândirii poetice sprijinite pe sentimentul caducității: „parabola florii nu e mireasma / dar colivia desigur dă idee exactă de zbor / astfel desfid pe acela ce caută sens / acestei dimineți de vis și candoare / eu știu câte se pot întâmpla / într-o singură clipă de neatenție a veacului” (Parabola florii nu e mireasma).
Stilul cvasi-”reportericesc” divulgă tentația unei concreteți a imaginii, peisajul este „cinematografiat” subtil, cu rafinament și metafore dense, abil distribuite în spațiul poemului (Tropical colour TV „Gânduri”); literatura, ea însăși, e obiect al ironiei invocația apucă, mai totdeauna, drumul realului, „un fel de natură”, poetul acceptă dialogul – polemic – cu expresiile consacrate, cu literaturizarea („Dacă-i de gâtuit vreo elocvență / n-o căutați în cărți, ci în natură”); poezia țintește accesul la lucruri: „câteva sute de cărți ronțăie pe nerăsuflate / în speranța că așa lucrurile or să se vadă mai bine // Într-adevăr am citit cărți să văd lumea mai bine…”
Uneori lirismul uită presiunile ironiei și capătă reflexe de cristal pur („dacă în noaptea asta roua / izbește nemiloasă-n dungă / clopotele lumii / binevenită fie/ : la fel clopotele Lumii izbindu-se de-o păpădie,/ are cutremurarea plopilor / când vântul nu vă caută / pricină…”
Poemul „Cum să astupi o zare?” e o artă poetică, simptomatică pentru ceea ce numeam mai înainte refuzul ordinii livrești și opțiunea în favoarea naturii: „Dacă speranța n-ar avea ceva / din nebunia candorii / cine-ar mai coborî în galeriile vremii / să vindece norii? // Caraghioase bandaje cuvintele / cum să astupi cu ele întreagă o zare / De unde nori de unde suflet / să speli copacii pe picioare?”.
În fapt, chiar titlul acestei cărți, Poeme în mărime naturală, divulgă intenția poetului de a conferi lirismului o dimensiune ontică, opțiune deci prin cunoașterea imediată, prin contact, prin asumare a realului. Ispita reificării e pretutindeni aici, iar cuvântul capătă funcții insurecționale, Patrel Berceanu cultivând calamburul, dând cu tifla formulelor consacrate și, în general, speriat de dimensiunea Bibliotecii, „săpându-i, metaforic vorbind, mormântul, subminând-o din interior. Univers, pe alocuri clovnesc, multe versuri iau forma unor veritabile „replici” de… scenă (Monolog oarecum danez), alteori (Cântecul scenografului) e ironizat și „descompus, prin modalitatea „peisajului decupat piesă cu piesă”, lirismul tradițional, în postura (sau impostura) sa e numit, nu fără un plus de plasticitate, „pășunism”.
Poezie arțăgoasă, cu metafore pliindu-se pe peisaje din care țipă lucruri lăcătuite în solitudine, cu apostrofări ale miturilor căzute-n rugină, ale unor „monștri sacri” (Cutărică-Dante – spune undeva poetul!), este ceea ce ne oferă Patrel Berceanu în acest al doilea volum al său, o carte incitantă la lectură, valorificând plenar virtuțile și talentul unuia dintre poeții importanți ai tinerei generații.
George Popescu
