Cântec de trecut muntele
în amintirea lui Patrel Berceanu
ajunsesem unde nu trebuia:
pe drumul pe care apucasem
într-o dimineață știrbă de iulie
la capătul unde ar fi trebuit să stea felinarul
se arăta privirilor noastre întrebătoare
un munte cât toate zilele…
ai oprit motoarele, am coborât stingheriți
– nenorocul înflorea pentru noi:
și din stufărișul în care toporul
își făcuse din plin datoria
pasărea cu pașaport oltean
ne-a vorbit atunci despre pribegie
cu o incoerență de cristal.
ce-i de făcut – ai întrebat într-un registru
de Lear tăind ceața în felii subțiri de deriziune
să escaladăm muntele nu era
cea mai bună soluție:
treizeci de ani bântuisem în căutarea
unor comori imposibile
flerul tău obosise. eu –
nu-l avusesem niciodată.
Să ocolim muntele – ar fi fost
un test un pariu un șantaj al destinului
nostru de ignari vânători de vânt
într-un târziu, de pe partea cealaltă
a acelui versant fără nume
de-acolo de unde dojana lui Dumnezeu
se prelingea spre noi ca o rugăciune obosită
ne-a ajuns cuvântul străinului:
și atunci, sufocați de lacrimile
acelei dimineți fără dinți,
ne-am trezit pe umeri cu mântuirea
ce te-a aspirat dincolo de muntele
încremenit acolo ca un pod subțire și delicat
la capătul căruia eu încă mai stau
cu aceeași cruzime în priviri
în timp ce pasărea își înfulecă
trilurile iscoditoare de sfade.
mai 2010
