Între Hestia şi Hermes
Premise istorico-teoretice
Oricât ar părea de paradoxal, conceptul de spaţiu public nu se bucură nici azi de o definiţie convergentă, urmare, probabil, a ignorării sale de către lucrările cu caracter enciclopedic. O explicaţie a acestei lipse ar fi aceea a pătrunderii conceptului destul de recent în atenţia cercetătorilor. Caracterul paradoxal ar consista, într-o logică simplă, deductivă, în presupoziţia că spaţiul public e strâns legat de acela de democraţie; Ralf Gustav Dahrendorf, care i-a acordat, în ultimul deceniu, un interes particular, îl proiecta ca pe un atribut esenţial al democraţiei, atunci când sublinia că ea, democraţia, revendică „un spaţiu public care să fie apt să medieze interese şi opinii ale oamenilor cu procesul decizional al instituţiilor politice ori să le medieze în cadrul instituţiilor politice”. El definea situaţia ideală a unei democraţii funcţionale ca fiind reprezentată de un spaţiu public constituit din oameni liberi, din indivizi ce se întâlnesc, nu (doar, am adăuga noi) în piaţa grevelor şi a revoltelor, nu, deci, în stradă, ci pe piaţa schimburilor comerciale. Dahrendorf asimila acest tip ideal de spaţiu public exerciţiul referendumului din cantoanele elveţiene, convins însă că un atare tip nu s-a verificat cu adevărat şi integral nici în marile societăţi democratice.
Istoric vorbind, aşa cum interpretează Habermas, totuşi Kant e cel care a promovat noţiunea, definind-o, chiar dacă nu şi explicit, ca fiind sfera intermediară ce s-a constituit istoric în perioada iluministă între societatea civilă şi Stat; pe scurt, ar fi vorba de locul accesibil tuturor cetăţenilor în care un public se reuneşte spre a formula o opinie publică; schimbul discursiv de poziţii raţionale în legătură cu probleme de interes general conducând, fireşte, la formularea şi coagularea unei opinii publice; şi care ar funcţiona ca un instrument, absolut util la dispoziţia cetăţenilor, de presiune şi de opoziţie la puterea Statului. Habermas notează, anticipând slăbiciunile, ivite din direcţia caracterului fatalmente utopic, ideal, întrucât iluminist, al spaţiului public, că naşterea Statului asistenţial a contribuit la denaturarea mecanismului de concertare democratică.
Ar trebui, apoi, luate în calcul complexitatea pe care caracterul de masă (al democraţiei) şi emergenţa sistemului media le incumbă conceptului: printre consecinţe novatoare s-ar număra extensiunea, omnipotenţa informaţiei, a sondajelor şi marketingului, precum şi a actului de comunicare ca atare. Iar cu aceasta, spaţiul public depăşeşte limitele unui topos istoric constituit marcat de o modernitate ce şi-a pierdut aproape iremediabil orice pretenţie benignă şi se simbolizează, asumând atributul unui fel de loco dolenti, sfârşind – e doar o ipoteză, cu toate riscurile presupuse – într-un fel de idola, la plural, de nălucă, de simulacru ce ne bântuie azi obsedant; malignitatea, câtă este, intră pe statul de plată al manipulării, instrumentalizării, vinovate ori nu, puse în act de Statul ce nu renunţă la pretenţiile sale asistenţiale, deductibile din funcţia de dirijor absolut al acelor res publiche, la urma urmei, care, la urma urmei, îl preced. Un alt corolar al complexităţii provine din caracterul voluntar al spaţiului public: el nu se decretează – avertizează acelaşi Habermas –, precum alegerile, se instituie în timp şi i se constată existenţa. Sau lipsa. El intră în dimensiunea voinţei. Simbolizează o realitate, a unei democraţii în acţiune, ori simbolizează actul de refuz, de opoziţie, a unor informaţii, opinii, interes şi ideologii; constituie legătura politică între milioane de cetăţeni anonimi, conferindu-le sentimentul participării la actul politic.
Cum uşor se poate deduce, toate aceste relativităţi explică un anume divorţ între graba (deseori ţâfnoasă!) cu care actorii-protagonişti ai Statului asistenţial (paternalist) intră şi revin în scenă „decretându-i” existenţa, şi respingerea sa de către acei (alţi) actori reprezentând opinia publică in statu nascendi care-i constată inconsistenţa ori, după caz, incongruenţa. O realitate ce s-a putut verifica în toţi anii post-nouăzecişti de la noi: decretarea democraţiei n-a însemnat şi funcţionarea ei efectivă; lipsa actului volitiv a frustrat spaţiul public (ca şi democraţia pe care ar fi urmat s-o valideze şi s-o potenţeze) de un caracter aşa-zicând organic, consubstanţial; tare vocaţionale au interferat cu absenţa unui minim exerciţiu pe scena publică deraind deseori în reprezentări caricaturale şi, uneori, chiar în „spectacole” clovneşti (mineriadele s-ar putea preta la incitante analize de caz în acest sens!); prestaţia actorilor, de o parte şi de alta, s-a demonstrat a fi, ea însăşi, un soi de grimasă mimetică, antamând tipologii de discursuri acoperind întreaga gamă a deceptibilului şi a tragi-comicului, de la refluxurilecaţavenciene până la imundele (nu doar „gramatical”) ditirambe ceauşiste.
Inutil a aminti – mai ales celor care, în ianuarie 1990, au confiscat scena publică prin simpla accedere din planul secund al vechiului regim la pupitrul de comandă al unei societăţi formal decretate decedate când, în realitate, i se inoculase doar o moarte clinică – faptul că nu e suficient să institui libertatea de opinie, de expresie ori să conferi, formal, o dimensiune publică actelor de decizie spre a avea o democraţie şi, în consecinţă, şi un spaţiu public. În fond, mai important ni se pare a aminti faptul că el, spaţiul public, a devenit în Europa obiect de consens abia începând cu anii ’80; şi că, de prin anii ’30 şi până pe la mijlocul anilor ’80, el s-a aflat, masiv şi definitoriu, sub impulsul marxismului, al războiului rece, şi al luptei ideologiilor, considerat un concept de … dreapta (sic!); el opunea democraţia „formală” burgheză …democraţiei „reale”, socialiste ori nu; în definitiv, în vacarmul luptei ideologice (variantă ultimă şi nu mai puţin perversă a luptei de clasă), spaţiul public era ocultat din vocabularul discursului public. Predilecţi erau vocabule (cu pretenţii de concepte valide şi validate) precum putere, conflict, contradicţie, exploatare, alienare, luptă de clasă, ideologie. Se ignora, chiar şi din perspectiva intelectualităţii avertizate (şi ne referim aici atât la „noii” filosofi şi la „noile” filosofii ieşiţi din cenuşa lui ’68, dar şi la unii protagonişti „de stânga”, ce-şi reziliaseră „contractele” cu ideologiile socialiste ori comuniste, mai ales după Budapesta ’56), cerinţa esenţială a prezenţei, în dimensiunea spaţiului public autentic, a unor indivizi autonomi, nu doar faţă de Putere (condiţie sine qua non) ci şi faţă de partide, de oricare partide ori grupuri de interes.
Spaţiul public disimulat şi discursul suspendat
În regimurile totalitare spaţiul public e prohibit. El este substituit de o „scenă” anume instituită şi comandată, potrivit cu cele mai riguroase norme ale unei mise-en-abîme, urmărind două finalităţi ce intră de facto în structura regimului şi anume exercitarea unei probe de Putere: există, de regulă, un Actant unic, model al Inchizitorului ori, în reprezentarea orwelliană, al Fratelui Cel Mare, fie acesta Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Ceauşescu, Tito sau Honecker, actant, aşadar, al unui discurs Unic, reţetat, reflex al unei Gândiri Unice, ce se adresează, nu unui Public, ci unei mase amorfe percepute „global”, ca gloată, căreia, prin program, trebuie să i se inculce nu idei, ci comenzi, ordine, „direcţii” (sau „directive”, spre a ne păstra în chiar limitele lexicului leninist-jdanovist, importat şi universalizat la scară planetară în perioada imediat postbelică); limba de lemn altceva nu este decât reflexul (şi panaceul) discursiv al acestui fals, caricat, întrucât decretat (sic!) „spaţiu public”, în care am putea rechema, cu distincţiile de rigoare, un anumit tip de discurs psihiatric dedus din aplicaţia unui freudanism după ureche. Nu vom insista asupra structurilor discursive de acest gen, deja supuse unor lungi şi nu întotdeauna convingătoare analize. Ceea ce ne interesează aici este încercarea de determinarea a spaţiului public în acest tip de societate; ori, mai exact, definirea locului gol pe care l-a lăsat interdicţia spaţiului public.
Este evident că, în limitele abordării noastre, spaţiul public nu există. Cu toate acestea, urmare a imensei frustrări exercitate de un regim totalitar, individul, fie şi văduvit de autonomie, îşi caută, măcar defulatoriu, un loc de refugiu care să-i conserve ceea ce a mai rămas din dreptul său la …opinie. Iar acest loc de refugiu e diseminat, pluralizat, extins, deseori accidental, în forme şi maniere pe cât de diverse pe atât de singulare şi, uneori, nelipsite de un gust al hilarităţii: cârciuma, sufrageria, ca topos închis, cu nelipsita cafea, nechezol, surogat ori, de ce nu, produs autentic ca „dar” al unei tranzacţii nu o dată interpretabilă ca semn opoziţional la regim, stadionul (loc deschis, precum codrul medieval al haiduciei noastre), lacul transformat în toposul unei profesiuni de nevoie – valenţe sportive dar mai ales cale de fugă, de ieşire şi, deci, de apărare – etc. etc.
Însă, dacă spaţiul acesta, la urma urmei, atât de ne-public, acuză o diversitate şi o particularitate ce trimit mai curând la un sistem simbolic de prohibiţii, discursul care intră în el e puternic caracterizat de disimulare; e, s-a spus, esopic prin excelenţă (nu întâmplător „genul” exercitat cu predilecţie interferează bancul, snoava, gluma, poanta, toate însă anexând o stilistică ce funcţionează exclusiv în regim metaforic: a spune ceva prin altceva). E un discurs subteran, bazat în mare parte pe o convenţie, pe un contract, în virtutea cărora s-a adoptat tacit un cod ce funcţionează impecabil; nu există pericolul invocat de Wittgenstein în imaginea sa cu zidarii pe o schelă de construcţie, anume acela de a risca incomprehensiunea şi consecinţele practice ale acesteia, dacă logica lexicală ar fi încălcată (a cere, de sus, de pe schelă, o cărămidă şi a primi altceva!), întrucât, am subliniat, codul a fost schimbat în mod tacit iar acanţii comunicării au intrat în jocul substituirilor lexicale până într-atât încât, uzând apelative de genul El sau Ea, deja să „descifreze” pe loc identitatea ascunsă, respectiv Ceauşescu ori Ceauşeasca. Şi despre tipologiile discursive de acest fel se poate discuta şi scrie mult. Mai important ni se pare însă a detecta în ce măsură şi în cel manieră ele au continuat – ori mai continuă încă şi la aproape cincisprezece ani după ce li s-a decretat, nu decesul, ci oportunitatea – să funcţioneze.
Cum anticipam mai înainte, discursul Unic şi-a avut partea sa de continuitate: de o parte, reluat de actori rămaşi prizonierii săi din decenii de exercitare voluntară ori fortuită, la unii, pe exemplul lui Messieux Jourdain, fără ca măcar s-o ştie, pe de altă parte, la alţii prin simplu mimetism, captivi, cum erau – şi cum mai sunt – ai unicului tip de discurs pe care l-au auzit, l-au aplaudat ori chiar l-au făcut.
Fiind vorba de un anume discurs public, exercitat într-un anume spaţiu public, cu asumate funcţii politice, rectè partinice, ne interesează mai puţin aici analizarea sa din perspectiva unei gramatici discursive ori a unei etici responsabile, în sensul benjaminian al conceptului. În fond, el presupune un examen, cu activarea vectorilor de validare publică şi, prin urmare, prin grilele unui întreg proces de persuasiune. Faptul că, efectuat în limitele unui spaţiul public încă nestructurat, discursul acesta a produs şi mai produce consecinţe nefaste, grave chiar, pentru funcţionarea democraţiei noastre e deja un sofism. Mai interesant ni se pare însă a focaliza intervenţia noastră pe un sub-spaţiu public şi pe discursul său, respectiv acela mass-mediatic. În acest sens, o trecere rapidă în revistă a aspectelor celor mai dureroase capătă atributul urgenţei.
Discursul public(istic) sau cârciuma de la tv
Liberalizarea sistemului mass-mediatic în România, cu toate dificultăţile şi avatarurile ştiute, a urmat aceeaşi dramatică odisee ca şi sistemul democratic, cu toate componentele sale intrinseci, de la libertatea de expresie la, spre a spune astfel, liberul …avort. Decretarea lor n-a fost suficientă spre a le pune la treabă. La fel, apariţia posturilor tv, radio şi a publicaţiilor de tot felul n-a condus, din păcate, nici la constituirea spaţiului public veritabil: şi nu avem în vedere doar spinoasele probleme ale jocurilor de culise, ori ale clanurilor, acţionând în regim de cabală. Ne referim mai ales la impedanţa discursului public(istic) incluzând deopotrivă calitatea sa, dar şi poziţionarea în raport cu imperativul unei autonomii de gândire.
Şi aici, ca şi pe scena politică, s-a întâmplat că locul rămas vacant de demisionarii vechiului regim ori de cei convertiţi dintre ei, să fie repede locuit, agresat, de indivizi nu doar lipsiţi de mai sus invocata autonomie de gândire, ci, pe de o parte lipsiţi de acea instrucţie pe care acelaşi Dahrendorf o considera ca fiind componenta cea mai de preţ a unei democraţii funcţionale, iar, pe de altă parte, aserviţi, respectiv, lucru încă şi mai grav, dinainte aserviţi: Puterii, sau, mai exact spus, unei Puteri, fie aceasta cea de la guvernare ori reprezentând grupuri de interese. Lipsa de instrucţie – ca şi, mai ales, de o instrucţie adecvată, profesională – a perturbat din start sistemul mediatic: consecinţa imediată şi cea mai curentă a fost aceea a unei improvizaţii sfârşind în „modele” de simulacre (vezi critica franceză de resort) mai mult decât mediocre (dacă putem accepta că simulacrele telematice poartă, la profesionişti, însemnul, fie el înşelător, al unui model!); o alta, în cazul unor actori cu ceva vocaţie, s-a manifestat pe direcţia unui mimetism grosier al modelelor occidentale.
De aici, a rezultat spectacolul de iarmaroc generalizat, de clacă improvizată, de cârciumă mutată la tv, ca şi instaurarea unui discurs omogenizat, standardizat excesiv, cu o stilistică aproximativă ori chiar răpusă de un agramatism sordid. Într-un fel, media au urmat cursul „politicului”, iar discursul său pe cel al celuilalt. Şi astfel, ne-am trezit că, pe aceeaşi scenă ce rămăsese pentru o clipă goală, au apărut „formatori” de opinie fără să se verificat în vreun fel ori altul ca atare. Şi, la fel, ne-am trezit cu tipologii de cititori, tele-spectatori etc. croiţi rapid, pe structuri accidentale şi, în mare parte, greşite, drept eşantioane de consumatori ai actului public discursiv.
Ce-i de făcut? Unicul remediu, într-o democraţie funcţională, rămâne acela ca, antrenând, în acelaşi spaţiu public încă fragil, multiple resorturi instituţionale, dar mai ales componente ale societăţii civile, să aşteptăm cu speranţă metamorfozele necesare. Fiindcă, dacă spaţiul public nu este neapărat piaţa înjurăturilor ori locul în care protestezi spre a mai primi o slujbă, ci acela în care ideile se confruntă spre a se resorbi într-un program apt să susţină democraţia, atunci trebuie invocat consensul ca ofertă salvatoare şi ca şansă de progres. Şansa ar putea fi, se spune frecvent, „europenizarea”. Însă nu-i de ajuns. Ea serveşte numai ca o presiune exterioară ce s-a dovedit, din păcate, mai puternică decât resorturile interne. Singurele victorioase la paliere mai profunde. Şi pe termen lung.
