Libromanul de serviciu
Înscenarea metalingvistică a onticului
Anti-modernist, cum s-a spus, Dan Bogdan Hanu rămâne, indiscutabil, şi în ultima sa apariţie editorială[i], continuând linia din Portret în cuţit, însă, conservând parcă dintr-un imbold disociativ pregnant de zarvele post-moderniste, el nu se dispensează de un vizionarism spectral ce sfârşeşte prin a conferi discursului un plus de organicitate. Resortul constructiv – semn, tot ce se poate, şi al formaţiei sale ne-filologice – e mai curând un mod de a concepe poemul (şi poeticitatea, în genere) într-o linie ce porneşte de la Poe şi trece prin Pound şi, mai ales, prin Eliot: un gust al „geometricului”, într-o particulară lectură a axiomelor barbiene, iar nu al lirismului acestuia; întreg eşafodajul arhitectural sesizat de Al. Cistelecan aici se găseşte, în intuirea nevoii de a inserta, în chiar construirea poemului, aserţiunea eliotiană a corelativului obiectiv. Nimic însă, aşa cum notam şi în legătură cu precedenta sa carte, din vreo tentaţie metafizică: orice ispită transcendentală, în sensul în care simplul uz al cuvântului e un act de translaţie, e disimulată specular, ca şi când, în oglindă, viziunea redistribuie avatarurile realului în serii aperceptive pentru care contează de-acum doar imersiunea lor în orizontul lectorului; iar un proces de resemantizare nu mai relaţionează cu nimic din afară, ci se autoprocesează ca atare.
Travaliul acestui poet nu merge, totuşi, spre o tensionare a extremelor. Tensiunea e mai curând un efect al descrierii, prin inventarierea detaliilor, însă fără o miză pe fragmentarismul de care uzează, programatic, noile poetice înscrise în apertura postmodernismelor. Există, indiscutabil, un ferment generator de emoţie, un declic al neliniştii, însă discursul nu impune deliberat angoasa ca iter al aveturii poetice; acel „male di vivere” montalian e filtrat, la Hanu, mai degrabă la nivelul mecanismului de producere a discursului decât ca un resort indus de o reprezentare ideatică a lumii. Autorul nu decretează, ci înregistrează; el e un decriptor, descrierea, cum spuneam, e miza prin excelenţă a acestui discurs şi astfel, cred, ar trebui înţeles şi jocul modestiei de care face uz şi care, la rându-i, joc fiind totuşi, se transformă într-un modus operandi la nivelul producerii discursului. Regăsesc în toate aceste constatări motivul pentru care îl situam, în intervenţia mea la Portret în cuţit, pe Dan Bogdan Hanu în prelungirea post-textualismului: există şi în acest volum suficiente probe, chiar dincolo de aluziile para-lingvistice (şi chiar „para-literare” / „para-poetice”, rectè exact acel joc al sustragerii „modeste” din perspectiva unui orgoliu auctorial cu morbul originalităţii): „…hai acum e momentul. / (aici ar fi locul să se recunoască – după un căscat mai logic decât o / propoziţie de Wittgenstein – că şi poemul acesta e slab, / că iarăşi se vorbeşte despre lucruri care nu există…”; “dacă le priveşti îndelung, poţi să scrii un poem,…”; „după ierni lungi de curăţire şi recluziune, / poemul, sleit de caruselul prelucrărilor şi interogatoriilor, / avea să fie aruncat în stradă, / ca o ciosvârtă peste gardurile câtorva generaţii / de colecţionari ai paşilor pierduţi prin ghetourile poeticii, / hermeneuţi se vor fi repezit atunci să-l sfârtece, / însă dinţii lor ascuţiţi, fini, dedaţi la cărnuri / moi, fragede, suculente, înmiresmate, de nerecunoscut / sub groasele valuri de mirodenii, / vor fi dat peste o bucată mai aţoasă şi tare / decât talpa cerşetorului, minoritar, străin…” etc.
Decupate, nu fără riscul unei dereglări a semanticii de adâncime a unui discurs poetic ce-şi asociază, aproape programatic, o organicitate în deplin acord cu fluenţa dicţiunii lirice ca atare, multe din enunţurile mai sus citate divulgă, de nu inducţii de natură poietică, atunci măcar „noduri” susceptibile, în limbajul mai vechi al semioticii literare italiene, să „enucleeze” toposul liric; universul lui Hanu e perceput magmatic, însă, în dispreţul oricăror posibile elanuri metafizice, nu-i animat de nici un ferment germinativ, căci „aproape tot ceea ce se vede este mor, / iar despre ceea ce este mort, numai de bine”, cum sună motto-ul avertisment al unui poem ce mi se pare ilustrativ pentru miza cea mai profundă a cărţii (Poemul care ar putea fi înţeles [doar dacă cerul s-ar deschide, clipind uşor şi des]). „Tehnica” poetică se divulgă aici, poate în linia mirceaivănesciană, însă numai la nivelul unei grile ironice, nimic mai mult, tocmai prin angajarea descripţionismului ca operator producător al poeticităţii: prin urmare, spre a relua un citat anterior din acelaşi poem, după ce, ca într-un fel de mise-en-abîme în registrul narativ, prin aglutinate defazări ale unui insinuant spaţiu exegetic al poemului, actantul liric se anunţă drept functor al unui descripţionism menit să acopere, cotidianamante, deriziunile unui an, asemenea unei busole indicând defazările excursului existenţialului: „… vor fi dat peste o bucată mai aţoasă şi tare / decât talpa cerşetorului, minoritar, străin, / tocmai acolo unde se născuse şi, mai presus de orice, rămăsese / în criză, cârja altui început, când se hotărâse să mărturisească / cum a trecut prin toate cele trei sute şaizeci şi cinci de versuri / (pe care altădată le numise camere de tortură) / ale poemului / (căruia unii obişnuiesc, nu fără acoperire, să-i spună an, / după cum alţii, mai credincioşi, îl botezaseră busolă….”
Vizionarismul e, la acest poet ce-şi face asociază „oglinzile” drept vectori ai unui act de contemplare a ontosului în baza unui monolog ce devine chiar miezul artei sake poetice ţintind spre un discurs solipsistic, o tentativă de autentificare a ontosului la nivelul cuvântului; poetul e, astfel, un fel de instrument al reactivării lestului unei memorii din care nu s-a stins de tot gustul nostalgiei; căci „comanda”, preluată de nostalgie, care „nu mai muşcă de niciunde”, „le va îngheţa zâmbetul ca şi când visul li s-ar fi oprit / şi ei ar fi mers mai departe încă o vreme, / precum corpul după tăierea capului şi până la urmă / lovindu-mă în lipsa ecoului de amintiri voi repeta ( sânt eu sau este oare amintirea mea?…”
„epiderma de cuvinte” indică tocmai limita, autoimpusă a oricărei poetici ce se recunoaşte învinsă dinaintea mai vechii pretenţii din plin orgoliu „modernist” al „esenţelor”, al profunzimilor imposibil de atins, fiindcă, în noul examen al funcţiei poeticului nu mai rămâne, ca pariu deplin asumat, decât determinarea „suprafeţelor”, ca unică sarcină de a „a face vizibilul; cuvântul (şi poetic) nu (mai) exorcizează, ci „arată”, „face vizibilul”, iar operaţia se încarcă de-acum cu o misiune agonală (căci o poetică arată a „moarte în oglinzi”. Molipsirea de clarviziune trimite la un fel de operaţie palimpsestică: răzuirea, pe superficiile realului, cu finalitatea de a face să apară semnele viului, altă formă de ontologizare a realului transformat de-acum în miza însăşi a oricărui efort de textualizare poetică. Actul poetic capătă dimensiunea unei operaţii arheologice („scriind ca şi cum ar fi lovit cu cazmaua / crusta unui timpan calcifiat / se apropria şi străzile îi erau nervi strangulaţi / între vertebrele inflamate de neprevăzute sarcini / chiar şi puroiul sub cruusta rănii pulsează mai domol / decât oraşul sub armura textului scris de Eu / iar amprenta fractală a norilor de deasupra / era text / peste tot rămâneau doar mamrile bălţi ale textului …”.
Cu Cartea invaziilor, Dan Bogdan Hanu, îşi continuă aventura sa singulară în direcţia asumării unui topos particular, deferit poeticităţii prin ocolirea oricăror mimetisme ale unui post-modernism ce se resimte tot mai mult de automatisme pândite de spectrul unei mode intrate într-un fel de coralitate malignă.
[i] Cartea invaziilor, Buc., Editura Vinea, 2004.
