Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: la fede della Parola
Strane, a volte mirabili cose possono intervenire in una sola vita: verso la fine degli anni Novanta, ho ricevuto per posta un grosso libro di poesie firmate David Maria Turoldo. Non so nemmeno ora la circostanza in cui l’autore avrebbe preso qualche notizie su di me e tantomeno l’indirizzo; non conta di niente la casuistica in questa “storia”, anche se non mancata di una dose di curiosità. Ciò ce conta resta il fatto – che oggi lo risento con un amaro gusto – che io abbia letto allora alcune poesie del libro con una fretta e con una facilità che non le meritavano di niente.
Riscoprendo di recente alcune delle sue poesie in vari siti dell’internet il ricordo di quella lontana vicenda si è fatto non solo più amaro, ma si è riacceso in me il dovere di cercare quel libro e di scegliere alcune delle sue liriche facendole tradotte in romeno. E non come un obbligo oppure un compenso, ma con la ferma coscienza di avere di fronte un grande poeta e, insieme, un grande Uomo: uno di quei pochi oggi più di ieri che, oltre la vocazione sacerdotale e la accurata vocazione poetica, ha vissuto con una costante fedeltà, e certo anche fede, nel valore del Uomo e della sua dignità, nella libertà della propria scelta e inevitabilmente coll’impegno totale per il Bene e per la Speranza nella necessità destinale del miglioramento del mondo: suo e nostro.
Testimoniano questo la sua vita di un bambino nato, nel 1916, in una povera famiglia di un paesino friulano, Coderno, poi il totale impegno nella Resistenza italiana antifascista e antinazista, il coraggio di assumere in scritto e negli vari dibattiti religiosi dentro la Chiesa Cattolica, con passaggi a volte dolenti, poi come frate in un convento in Sotto il Monte, dove ha istituito un Centro Studi, presso il quale attualmente alcuni confratelli studiosi stanno organizzando la sua vasta produzione letteraria e saggistica.
La sua scelta, mai di natura partitica, ha avuto come parola d’ordine il comando evangelico “essere nel mondo senza essere del mondo”, come un “essere nel sistema senza essere del sistema”. Sempre aperto al dialogo, si è confrontato, in vita e in opera, con la disposizione uguale al rifiuto, ma anche al diritto di dire la sua dell’altro: avversario o anche amico.
Si è sempre considerato al servizio della Parola, del Verbo. Su di lui ha scritto il grande poeta e amico suo, Andrea Zanzotto che “Turoldo ha percepito dunque da sempre la centralità della parola…e l’ha percepita proprio come una delle sedi più alte in cui la parola (che cristianesimo è il Verbo, “era ed è presso Dio”) verifica se stessa e il mondo”. Passione per l’uomo e passione per Dio sono distintive note del suo profilo umano e culturale, dove il suo profilo particolare ritrovabile nella coincidenza e inscindibilità tra vita ed opera, tra vocazione alla parola e testimonianza della parola”, come scrisse una volta un altro importante poeta e suo amico, Giovanni Giudici.
Un sacerdot-poet, un poet-sacerdot: credința în Cuvânt
Ciudate, uneori mirabile, lucruri pot interveni într-o singură viață: spre sfârșitul anilor Nouăzeci, am primit prin poștă o voluminoasă carte de poezii semnate David Maria Turoldo. Nu știu nici măcar acum circumstanța în care autorul va fi luat vreo informație despre mine și cu atât mai puțin adresa; nu importă deloc cazuistica în această „poveste”, chiar dacă nelipsită de o doză de curiozitate. Ceea ce importă rămâne faptul – pe care azi îl resimt cu un amar gust – că am citit atunci unele poezii din carte cu o grabă și cu o ușurință pe care nu le meritau absolut deloc.
Redescoperind recent unele din poeziile sale în varii seite-uri de pe internet amintirea acelei îndepărtate întâmplări a devenit nu numai și mai amară, ci s-a reaprins în mine trebuința de a căuta acea carte și de a alege unele poezii ale sale traducându-le în română. Și nu ca o obligație ori ca o compensare, ci cu conștiința fermă de a avea dinainte-mi un mare poet și, totodată, un mare OM: unul dintre aceia puțini azi mai mult decât ieri care, dincolo de vocația sacerdotală și de prea prețioasa sa vocație poetică, a trăit cu o constantă fidelitate, și firește și credință, față de valoarea Omului și a demnității sale, față de libertatea propriei alegeri și inevitabil cu angajarea totală pentru Bine și pentru Speranță în necesitatea destinală a ameliorării lumii: a sa și a noastră.
Stau mărturie viața sa de copil născut, în 1916, într-o familie săracă dintr-un sat friulan, Coderno, apoi totala angajare în Rezistența Italiană antifascistă și antinazistă, curajul de a asuma în scris și în varii dezbateri religioase în cadrul Bisericii Catolice, cu pasaje uneori dureroase, apoi călugăr într-o mănăstire din Sotto il Monte, unde a instituit un Centru de Studii la care actualmente unii confrați ai săi studioși organizează vasta sa producție literară și critică.
Alegerea sa, nicicând de natură partinică, a avut drept cuvânt de ordine porunca evanghelică „a fi în lume fără a fi al lumii”, ca un „a fi în sistem fără a fi al sistemului”. Mereu deschis dialogului s-a confruntat, în viață și în operă, cu dispoziția egală cu refuzul, dar și cu dreptul de a accepta ca a sa opinia celuilalt: adversar și prieten.
S-a considerat mereu în serviciul Cuvântului, al Verbului. Despre el a scris marele poet și prieten al său Andrea Zanzotto că „Turoldo a perceput așadar mereu centralitatea cuvântului…și a perceput-o tocmai ca unul din sediile cele mai înalte în care cuvântul (cum creștinismul e Verbul, „era și e la Dumnezeu”) se verifică pe el însuși și lumea”.
Pasiune pentru om și pasiune pentru Dumnezeu sunt note distinctive între viață și operă, între vocație față de cuvânt și mărturie a cuvântului”, cum a scris cândva un alt important poet și prieten al său, Giovanni Giudici.
Da “Io non ho mani“,
MEMORIA
È la memoria una distesa
di campi assopiti
e i ricordi in essa
chiomati di nebbia e di sole.
Respira
una pianura
rotta solo
dagli eguali ciuffi di sterpi:
in essa
unico albero verde
la mia serenità.
Din vol. „Eu nu am mâini”
MEMORIA
Memoria e o întindere
de câmpuri ațipite
și amintirile în ea
înfrunzite de ceață și de soare.
Respiră
o pajiște
sfâșiată doar
de nemișcate smocuri de mărăcini:
în ea
unic arbor verde
seninătatea mea.
O GIORNI MIEI…
Solo a sera m’è dato
assistere alla deposizione
della luce, quando
la vita, ormai
senza rimedio, è perduta.
Mio convoglio funebre
di ogni notte: emigrazione
di sensi, accorgimenti
delle ore tradite, intanto
che lo spirito è rapito
sotto l’acutissimo arco
dell’esistenza: l’accompagna
una musica di indicibile
silenzio.
Invece dovere
ogni mattina risorgere
sognare sempre
impossibili itinerari.
O ZILE ALE MELE…
Numai seara mi-e dat
să asist la depoziția
luminii, atunci când
viața, de-acum
fără remediu, pierdută e.
Convoiul meu funebru
din fiece noapte: înstrăinare
de simțuri, abilități
ale orelor trădate, în timp
ce spiritul e jefuit
sub prea neînduplecatul arc
al existenței: îl acompaniază
o muzică de o nespusă
tăcere
Însă trebuie
în fiece dimineață să învie
să viseze mereu
imposibile itinerarii.
EU NU AM MÂINI
Eu nu am mâini
care să-mi mângâie chipul,
(năprasnică e sarcina
acestor cuvinte
ce nu cunosc iubiri)
nu știu duioșiile
părăsirilor voastre:
am dorit să fiu
paznic
al singurătății voastre:
sunt
salvatorul
unor ceasuri pierdute.
POVERA CHE DORME ENTRO I GIORNALI
C’è una povera in via Ciovasso
che non può più camminare,
e dorme entro i giornali
nessuno di quelli che stanno
di sopra
ha tempo di scendere e salutare.
Per lei è di troppo
un po’ di scatole per guanciale
e stare
nel cuore di Milano.
SĂRMANA CE DOARME PRINTRE ZIARE
E o sărmană pe strada Ciovasso
ce nu mai poate umbla
și doarme printre ziare
niciunul dintre cei ce stau
deasupra
nu-și fac timp să coboare și să salute.
Pentru ea e prea mult
puține cutii ca perne
și să stea
în inima Milanului.
VII DIN NOI
Trăiești din noi.
Ești
Adevărul ce nu gândește.
Un Dumnezeu ce suferă
În inima omului.
VIVI DI NOI
Vivi di noi.
Sei
La verità che non ragiona.
Un Dio che pena
Nel cuore dell’uomo.
Da “Udii una voce”
Non per me il pulito verso.
Uno scabro sasso la parola
nelle mie mani.
Intanto che gli effetti dissepolti
marciscono come foglie staccate
dalla pianta..
Questi i miei giorni vuoti di pudore,
i miei canti senza note
la verità senza amore.
Parole, inerti macerie,
brandelli d’esistenze
disamorate, panorama
del mio paese
ove neppure il gesto
sacrificale più rompe
la immota somiglianza dei giorni,
né le vesti sante coprono
la nudità degli istinti.
E i poeti non hanno più canti
Non un messaggio di gioia,
nessuno una speranza.
Din vol. „Am auzit un glas”
Nu pentru mine limpezitul vers.
O zgrunțuroasă piatră
în mâinile mele.
În timp ce urmările dezgropate
putrezesc ca frunzele desprinse
de plantă.
Aceste zile ale mele goale de pudoare,
cânturile mele fără note
adevărul fără iubire.
Cuvinte, inerte prăbușiri,,
fărâme de existențe
fără iubire, panorama
țării mele
unde nici gestul
sacrificial nu mai frânge
inerta asemănare a zilelor,
nici veșmintele sacre nu acoperă
goliciunea instinctelor.
Iar poeții nu mai au cânturi
Nu un mesaj de bucurie,
niciunul vreo speranță.
Da “Gli occhi miei lo vedranno”
ITINERARI
Liberata l’anima ritorna
agli angoli delle strade
oggi percorse, a ritrovare i brani.
Lì un gomitolo d’uomo
posato sulle grucce,
e là una donna offriva al suo nato
il petto senza latte.
Nella soffitta d’albergo
una creatura indecifrabile:
dal buio occhi uguali
al cerchio fosforescente d’una sveglia
a segnare ore immobili.
E io a domandare alle pietre agli astri
al silenzio: chi ha veduto Cristo?
Din „Ochii mei îl vor vedea”
ITINERARII
Eliberat sufletul revine
în ungherele străzilor
azi străbătute, spre a regăsi resturi.
Acolo un cot de om
sprijinit pe cruci,
și acolo o femeie dăruia noului născut
pieptul fără lapte.
Pe tavanul hotelului
o făptură indescifrabilă:
din beznă ochi identici
cu cercul fosforescent al unui deșteptător
marcând ceasurile imobile.
Și eu interogând pietrele aștrii
tăcerea: cine l-a văzut pe Iisus?
DIO NON VIENE ALL’APPUNTAMENTO
Ma quando declina questo
giorno senza tramonto?
All’incontro cercato
nessuno giunge.
E le pietre bevono
Il sangue di questo cuore
Ancora per miracolo vivo.
DUMNEZEU NU VINE LA ÎNTÂLNIRE
Dar când apune această
zi fără amurg?
La întâlnirea căutată
nimeni n-ajunge.
Și pietrele beau
Sângele acestei inimi
Încă printr-o minune vie.
ASCOLTA IL NOSTRO GRIDO, O GIOBBE
Ma ora a noi avanzano
Solo l’inverno e la notte
E senza scampo sono le nostre vite
In queste città maledette.
La morte siede sugli usci delle case
o con gli zoccoli di cavallo va per le strade
in stridori di migliaia di trombe;
o volteggia trionfante
sul capo in risa di corvi a stormo.
Invece fiorito è il deserto, popolata
di uccelli e di alberi la tua solitudine.
Angeli danzano al canto nuovo.
ASCULTĂ STRIGĂTUL NOSTRU AH, IOV
Însă acum spre noi înaintează
Doar iarna și noaptea
Și fără scăpare ne sunt viețile
În aceste orașe blestemate.
Moartea stă pe la ușile caselor
ori cu copite de cal umblă pe drumuri
în țârâituri de mii de trompete:
sau se rotește triumfătoare
pe capul în vânzoleală de corbi în stol.
Însă înflorit e deșertul, populată
de păsări și de arbori singurătatea ta.
Îngeri dănțuiesc la cântul nou.
ALLORA RIDERO’ DELLA SUA DELUSIONE
Armata di falce verrà
pronta a ingaggiar battaglia.
Altri forse avranno un gesto
di pietà:
fonde pensavano
fossero le radici.
E certo non sapevano
che celavo una continua
attesa d’andarmene.
ATUNCI VOI RÂDE DE NECAZUL TĂU
Armată de coase va veni
gata să înceapă bătălia.
Alții poate vor face gestul
de milă:
fuduli gândeau
că ar fi rădăcini.
Și sigur nu știau
că ascundea o continu
așteptare de a se duce.
Da “Nel segno del Tau”
È TEMPO, AMICO
Certo per me, amico, è tempo
di appendere la cetra
in contemplazione
e silenzio.
Il cielo è troppo alto
e vasto
perché risuoni di questi
solitari sospiri.
Tempo è di unire le voci,
di fonderle insieme
e lasciare che la grazia canti
e ci salvi la Bellezza.
Come un tempo cantavano le foreste
tra salmo e salmo
dai maestori cori
e il brillio delle vetrate
e le absidi in fiamme.
E i fiumi battevano le mani
al Suo apparire dalle cupole
lungo i raggi obliqui della sera;
e angeli volavano sulle case
e per le campagne e i deserti
riprendevano a fiorire.
Oppure si udiva fra le pause
scricchiolare la luce nell’orto, quando
pareva che un usignolo cantasse
“Filii et Filiae”, a Pasqua.
Din „În semnul lui Tau”
SOSIT-A TIMPUL, PRIETENE
Desigur pentru mine, prietene, e timpul
de a atârna triera
în contemplare
și tăcere.
Cerul e prea înalt
și vast
ca să răsune de aceste
solitare suspine.
Timp e de a uni glasurile,
de a întemeia împreună
și a lăsa ca grația să cânte
și să ne salveze Frumusețea.
Precum cândva cântau pădurile
de la psalm la psalm
de măiestrite coruri
și scânteierea vitraliilor
și absidele în flăcări.
Și fluviile băteau mâinile
la apariția Sa din cupole
de-a lungul razelor razante pe case
și pe câmpii și deșerturile
reîncepeau să-nflorească.
Ori se auzea între răgazuri
scârțiind lumina în grădină de
părea că o privighetoare ar cânta
„Filii et Filiae”, la Paște.
E NON CHIEDERE NULLA
Ora invece la terra
si fa sempre più orrenda:
il tempo è malato
i fanciulli non giocano più
le ragazze non hanno
più occhi
che splendono a sera.
E anche gli amori
non si cantano più,
le speranze non hanno più voce,
i morti doppiamente morti
al freddo di queste liturgie:
ognuno torna alla sua casa
sempre più solo.
Tempo è di tornare poveri
per ritrovare il sapore del pane,
per reggere alla luce del sole
per varcare sereni la notte
e cantare la sete della cerva.
E la gente, l’umile gente
abbia ancora chi l’ascolta,
e trovino udienza le preghiere.
E non chiedere nulla.
ȘI NU CERE NIMIC
Acum însă pământul
devine tot mai deșănțat:
timpul e bolnav
copiii nu se mai joacă
fetițele nu mai au
ochi
să strălucească seara.
Și nici iubirile
nu se mai cântă,
speranțele nu mai au glas,
morții dublează morți
la frigul acestor liturghii:
fiecare se-ntoarce
mereu singur la casa sa.
E timp de a reveni sărmani
spre a regăsi gustul pâinii,
spre a ne îndrepta la lumina soarelui
spre a depăși senini noaptea
și a cânta setea ciutei.
Și lumea, umila lume
încă să aibă cine s-o asculte
și să găsească audiența rugăciunilor.
Și să nu ceară nimic.
Da “Ritorniamo ai giorni del rischio”, 1985
Siamo composti con brani di morti
uguali a città
rifatte da macerie di secoli.
Allora al comune bivacco eravamo
tutti disperati e volevamo
morire per sentirci più vivi.
Non questo certo era l’augurio!
La nuova parola è stata uccisa
Dal piombo sulle bocche squarciate.
Una mediazione invocavano morendo
tra l’avvenimento grande e la sorte di ognuno,
l’avvento attendevano dell’uomo umile.
Ma noi rimpiangemmo le vecchie catene
come il popolo ambiva nel deserto
l’ossequio al re per le sicure ghiande:
non vogliamo il rischio di essere liberi,
il peso di dover decidere da noi
e l’amore di farci poveri.
Da sotterra urlano i morti
e per le strade vanno
come nell’ora dell’agonia di Cristo.
Per le strade vagano i fratelli
senza casa, liberi
d’ogni ragione d’essere morti.
La notte è simile al giorno
Il bene al male s’eguaglia,
spoglio quale una pianura d’inverno.
Din „Să ne întoarcem la zilele riscului”, 1985
Suntem făcuți din bucăți de morți
ca și orașele
refăcute din ruine de veacuri.
Pe atunci la cantonamentul obișnuit eram
cu toții disperați și voiam
să murim spre a ne simți vii.
Nu aceasta era desigur urarea!
Cuvântul nou a fost ucis
De plumbul pe gurile sfâșiate.
.
O învoire invocau murind
între marea întâmplare și soarta fiecăruia,
așteptau sosirea omului nevoiaș.
Însă noi am regreta vechile lanțuri
precum poporul râvnea în deșert
respectul față de rege pentru sigurele ghinde:
nu vrem riscul de a fi liberi,
povara de a trebui să decidem noi
și ca iubirea să ne facă săraci.
De sub pământ urlă morții
și pe drumuri umblă
ca în ceasul agoniei lui Iisus.
Pe drumuri hălăduiesc frații
fără casă, eliberați
de orice motiv de a fi morți.
Noaptea e asemenea zilei
Binele cu răul se-nsoțește,
dezbrăcat ca o câmpie iarna.
Era aperta solo al tuo occhio
quella Notte oscura:
e dunque perché non li uccidesti
avanti che uccidessero?
I grandi deliravano
In parate e uniformi
E noi non capivamo.
Aquile e svàstiche
e canti di morte
salmi e canti e benedizioni
di reggimenti col teschio
sui berretti neri
sulle camice nere
sui gagliardetti neri..
E discorsi fin o all’urlo
accanito delle folle d’Europa,
della saggia e civilissima
e cristiana Europa.
Così abbiamo tutti cantato
almeno una volta
i canti della morte.
L’inizio è sempre uguale:
“Nostra è la Ragione”! E poi,
l’esaltazione degli eroi.
Poi le medaglie
e le corone e i monumenti
e i momenti del silenzio
all’Altare della Patria.
Dio, cosa costano gli eroi!
Torniamo ai giorni del rischio,
quando tu salutavi a sera
senza essere certo mai
di rivedere l’amico al mattino.
E i passi della ronda nazista
dal selciato ti facevano eco
dentro il cervello, nel nero
silenzio della notte.
Torniamo a sperare
come primavera torna
ogni anno a fiorire.
E i bimbi nascano ancora,
profezia e segno
che Dio non s’è pentito.
Torniamo a credere
pur se le voci dai pergami
persuadono a fatica
e altro vento spira
di più raffinata barbarie.
Torniamo all’amore,
pur se anche del familiare
il dubbio ti morde,
e solitudine pare invalicabile…
Era deschisă doar ochiului tău
acea Noapte obscură:
și atunci de ce nu i-ai ucis
înainte să se ucidă?
Cei mari delirau
În parade și uniforme
Și noi nu înțelegeam.
Acvile și svastici
și cântece de moarte
psalmi și cânturi și binecuvântări
de regimente cu craniul
pe beretele negre
pe cămășile negre
pe fanioanele negre.
Și discursuri până spre urlet
rânjit al nebunelor din Europa,
al înțeleptei și civilizatei
și creștinei Europe.
Așa am cântat cu toții
cel puțin o dată
cântecele morții.
Începutul e mereu același:
„A noastră e Rațiunea”! Și apoi,
exaltarea eroilor.
Apoi medaliile
și coroanele și monumentele
și momentele tăcerii
la Altarul Patriei.
Doamne, cât costă eroii!
Să revenim la zilele riscului,
când tu salutai seara
fără să fii nicicând sigur
că vei revedea prietenul dimineața.
Și pașii raidului nazist
din pavaj ți se făceau ecou
în creier, în neagra
tăcere a nopții.
Să revenim la a spera
cum primăvara revine
în fiece an să-nflorească.
Și copiii încă se nasc,
profeția și semnul
că Dumnezeu s-a căit.
Să revenim a crede
chiar dacă vocile din pergamente
cu greu conving
și alt vânt bate
de o mai rafinată barbarie.
Să revenim la iubire,
chiar dacă și familiara
îndoială te mușcă,
și singurătatea pare de netrecut…
Mio papa, padre del mondo, Giovanni,
ho visto le tue parole frangersi
sulle gemme delle mitrie
come luce dei fari
sul prisma dei paracarri:
Hitler e la Gestapo sono eterni,
ora le vedo quelle tue parole
gemme sull’arena.
Tatăl meu, tată al lumii, Ioan,
a văzut cuvintele tale rupându-se
pe fibrele mitralierelor
ca lumină a farurilor
pe prisma bornelor:
Hitler și Gestapoul sunt veșnice,
acum văd acele cuvinte ale tale
muguri pe nisip.
Da “Il grande male“, Mondadori, 1987
Da “Il grande male”, Mondadori, 1987
Ancora un’alba sul mondo:
altra luce, un giorno
mai vissuto da nessuno,
ancora qualcuno è nato:
con occhi e mani
e sorride.
Tutto deve ancora avvenire
nella pienezza:
storia è profezia
sempre imperfetta.
Guerra è appena il male in superficie
il grande Male è prima,
il grande Male
è Amore-del-nulla.
E i torturati
in grumi neri
inutilmente
urlano.
Perdona le chiese, i preti
prima fra tutti:
dei filosofi non cancellare il nome
dalla tua anagrafe.
Per favore, non rubatemi
la mia serenità.
E la gioia che nessun tempio
ti contiene,
o nessuna chiesa
t’incatena:
Cristo sparpagliato
per tutta la terra,
Dio vestito di umanità:
Cristo sei nell’ultimo di tutti
come nel più vero tabernacolo:
Cristo dei pubblicani,
delle osterie dei postriboli,
il tuo nome è colui
che-fiorisce-sotto-il-sole.
Solo parole, o papa:
parole, e di contro
la irreparabile morte
della Parola.
Le chiese, un frastuono
gli uomini sempre
più soli
e inutili.
E il cielo è vuoto:
Dio ancor più che morto
assente!
Din „Marele rău”, Mondadori, 1987
Încă niște zori peste lume:
altă lumină, o zi
nicicând văzută de nimeni,
încă cineva s-a născut:
cu ochi și mâini
și surâde.
Totul trebuie încă să se întâmple
în plinătate:
istorie și profeție
mereu imperfectă.
Război e abia răul la suprafață
marele Rău e mai înainte,
marele Rău
e Iubirea-de-nimic.
Și cei torturați
în cheaguri negre
fără rost
urlă.
Iartă bisericile, preoții
înainte de toate:
la filosofi nu șterge numele
din registrul numelui tău.
Vă rog, nu-mi furați
seninătatea.
Și bucuria ce nici un templu
nu te conține,
ori nicio biserică
nu te înlănțuie:
Hristos împrăștiat
pe tot pământul,
Dumnezeu vestit de omenire:
Hristos ești ultimul dintre toți
ca în cel mai adevărat sanctuar:
Hristos al publicanilor,
al cârciumilor al bordelelor,
numele tău e acela
ce-nflorește-sub-soare.
Doar cuvinte, o, tată:
cuvinte și contra
ireparabila moarte
a Cuvântului.
Bisericile, un vacarm
oamenii tot
mai singuri
și inutili.
Și cerul e gol:
Dumnezeu încă mai mult decât mort
absent!
Da Canti ultimi, Garzanti, 1991
Non so quando spunterà l’alba
non so quando potrò
camminare per le vie del tuo paradiso
non so quando i sensi
finiranno di gemere
e il cuore sopporterà la luce.
E la mente (oh, la mente!)
già ubriaca, sarà
finalmente calma
e lucida:
e potrò vederti in volto
senza arrossire.
Din „Ultimele cânturi”, Garzanti, 1991
Nu știu când vor țâșni zorii
nu știu când voi putea
să umblu pe căile paradisului tău
nu știu când simțurile
vor înceta să geamă
și inima va suporta lumina.
Și mintea (oh, mintea)
deja beată, va fi
în sfârșit liniștită
și limpede:
și voi putea să te văd la chip
fără să roșesc.
Ieri all’ora nona mi dissero:
il Drago è certo, insediato nel centro
del ventre come un re sul suo trono.
E calmo risposi: bene! Mettiamoci
in orbita: prendiamo finalmente
la giusta misura davanti alle cose;
e con serenità facciamo l’elenco:
e l’elenco è veramente breve.
Appena udibile, nel silenzio,
il fruscio delle nostre passioncelle
del quotidiano, uguale
a un crepitare di foglie
sull’erba disseccata.
Ieri la ora nouă m-au zis:
Balaurul e sigur, înscăunat înăuntru în centrul
vintrelor ca un rege pe tronul său.
Și calm am răspuns: bine! Să ne punem
pe orbită: să luăm în sfârșit
dreapta măsură în fața lucrurilor;
și cu seninătate să facem alegerea:
și alegerea e cu-adevărat scurtă.
Abia auzită, la fel ca
o foșnire de frunze
pe iarba uscată.
Ti sento, Verbo, risuonare dalle punte dei rami
dagli aghi dei pini dall’assordante
silenzio della grande pineta
– cattedrale che più ami – appena
velata di nebbia come
da diffusa nube d’incenso il tempio.
Subito muore il rumore dei passi
come sordi rintocchi:
segni di vita o di morte?
Non è tutto un vivere e insieme
un morire? Ciò che più conta
non è questo, non è questo:
conta solo che siamo eterni,
che dureremo, che sopravviveremo…
Non so come, non so dove, ma tutto
perdurerà: di vita in vita
e ancora da morte a vita
come onde sulle balze
di un fiume senza fine.
Morte necessaria come la vita,
morte come interstizio
tra le vocali e le consonanti del Verbo,
morte, impulso a sempre nuove forme.
Te simt, Verbule, răsunând de pe vârfurilor ramurilor
din acele pinilor din asurzitoare
tăcere a marii păduri de pini
– catedrală ce mult o iubești – abia
vălurită de ceață ca
de un risipit nor de tămâie templul.
Neașteptat moare zgomotul pașilor
ca surde bătăi de clopot:
semne de viață ori de moarte?
Nu e totul o trăire și deopotrivă
o murire? Ceea ce contează mai mult
nu e asta, nu e asta:
contează doar că suntem veșnici,
că vom dura, că vom supraviețui…
Nu știu cum, nu știu unde, însă totul
va continua: din viață în viață
și încă din moarte în viață
ca valuri pe stâncile
unui fluviu fără sfârșit.
Moarte necesară ca viața,
moarte ca interstițiu
între vocalele și consoanele Verbului,
moarte, impuls cu mereu noi forme.
La sentenza che ora tu sai
nulla di nuovo aggiunge a quanto
già doveva esserti noto da sempre:
tutto è scritto. Di nuovo
è appena un fatto di calendario.
Eppure è l’evento che tutto muta
e di altra natura
si fanno le cose e i giorni.
Subito senti il tempo franarti
tra le mani: l’ultimo
tempo, quando
non vedrai più questi colori
e il sole, né con gli amici
ti troverai a sera…
Dunque, per quanto ancora?
La sentenza che ora tu sai
nulla di nuovo aggiunge a quanto
già doveva esserti noto da sempre:
tutto è scritto. Di nuovo
è appena un fatto di calendario.
Eppure è l’evento che tutto muta
e di altra natura
si fanno le cose e i giorni.
Subito senti il tempo franarti
tra le mani: l’ultimo
tempo, quando
non vedrai più questi colori
e il sole, né con gli amici
ti troverai a sera…
Dunque, per quanto ancora?
Sentința ce acum tu o știi
nimic nou nu ajunge la cât deja
trebuia să fi cunoscut mereu:
totul e scris. Din nou
e cumva un fapt de calendar.
Și totuși e întâmplarea ce totul schimbă
și din altă natură
se fac lucrurile și zilele.
Imediat simți timpul prăbușindu-ți-se
între mâini: ultimul
timp, când
nu vei mai vedea aceste culori
și soarele, nici cu prietenii
nu te vei mai regăsi seara…
Prin urmare, pentru cât încă?
Tu e lui,
null’altro.
Lui
il Tu senza risposte.
Amici, mi sento
un tino bollente
di mosto dopo
felice vendemmia:
in attesa del travaso.
Già potata è la vite
per nuova primavera.
Tu și el,
în altul.
El
și Tu fără răspunsuri.
Prieteni, mă simt
un cazan fierbând
de must după
fericita culegere a viei:
în așteptare pritocirii.
Deja tăiată e via
pentru noua primăvară.
Anima mia, non pensare
male di Lui: gli è impossibile
fare altro.
E; vedrai;
il Male non vincerà.
Suflet al meu, nu gândi
rău despre El: îi e cu neputință
să facă altceva.
Și vei vedea; vei vedea;
Răul nu va învinge.
