Flavio Ermini
La rupe delle ali e il cielo disabitato
s’incarna in molteplici forme quanto all’apparenza è familiare
lungo questa china distruttiva che determina l’accadere
senza che nelle tenebre siano costretti i nascenti a valicare
la valle pietrosa entro la quale le stesse creature animali
espulse dall’alto dei cieli nel loro insistente decadere
trovano con il tempo dimora al riparo della rupe e delle ali
Râpa aripilor și cerul nelocuit
se întrupează în multiple forme pe cât în aparență e familiară
de-a lungul acestui povârniș distructiv ce determină să se întâmple
fără ca în tenebre să fie constrânse cei ce se nasc să trece peste
valea pietroasă în care aceleași făpturi animalice
zvârlite din înaltul cerurilor în insistenta lor decădere
găsesc cu timpul locaș la adăpostul râpei și al aripilor
diviene la propria negazione e in pari tempo se stesso
l’essere mortale divorato in alto dalle ombre
quale efflorescenza cresciuta su poca terra e nell’esitazione
allorché sul bordo di un precipizio arretra con sgomento
strettamente connesso com’è all’opaco fondo preumano
da cui si erge l’essere che di carne e fragile argilla è fatto
devine propria negare și în același timp ea însuși
ființa muritoare devorată în înalt de umbrele
ca fluorescență crescută pe puțin pământ și în șovăire
pe când pe marginea unei prăpăstii se retrage cu spaimă
strâns legată cum e de opacul adânc preomenesc
din care se ridică ființa ce din carne și fragilă argilă e făcută
L’ingannevole terraferma e il regno intermedio
sotto uno spazio definito da stelle inerti e tenebre
prelude all’incontro con la morte l’atto di cadere
secondo il silenzioso modo di muoversi e di agire del padre
alle soglie di un deserto tra le cui dune il figlio mai
si sarebbe spinto se ciò non gli avesse consentito
di farsi più vicino alla casa imponente da espugnare
Înșelător pământ și regat intermediar
sub un spațiu definit de stele inerte și hăuri
înstăpânește la întâlnirea cu moartea actul căderii
în liniștitorul mod de a se mișca și acționa al tatălui
pe pragurile unui deșert între ale cărui dune fiul nicicând
n-ar fi împins dacă nu i-ar fi fost îngăduit
de a se apropia de măreața casă spre a fi alungat
profondamente lacerata da un dolore senza rimedio
è in espansione la materia e svela che c’è il deserto
dopo questo regno intermedio e notte fonda sul divenire
dov’è soppressa ogni nozione di assoluto per l’uomo
che si volge ciecamente alle forze che fondano l’inizialità
per negarsi con vana ostinazione all’angusto mondo che lo limita
adânc mistuită de o durere fără leac
e în expansiune materia și dezvăluie ce există deșertul
după acest regat intermediar și noapte adâncă pe devenirea
unde suprimată e orice noțiune de absolut pentru omul
ce se învârte orbește spre forțele ce întemeiază începerea
spre a se nega cu vană încăpățânare la îngusta lume ce-l mărginește
Il fortilizio da presidiare e la valle divisa
combatte la sua estrema battaglia l’orda d’oro del figlio
nel suo implacabile avanzare sotto lo spazio inerte del cielo
quale avamposto dell’ingannevole apparenza che ci attornia
pur consistendo in una lotta contro la morte l’invasione
cui oppongono i vecchi resistenza nel fortilizio da presidiare
Fortăreață de vegheat și valea divizată
combate extrema sa bătălie ceata de aur a fiului
în implacabila sa avansare sub spațiul inert al cerului
ca avanpost al înșelătoarei aparențe ce ne înconjoară
fie și consistând într-o luptă contra morții la invazia
căreia opun rezistență bătrânii în fortăreață de vegheat
non l’interezza è all’origine di queste mutilate apparizioni
ma un grido sottratto ai viventi quando viene loro impresso
all’impietoso sorgere del sole il marchio dell’obbedienza
anche se altro non fanno che sfuggire all’esilio
votate come sono all’illusione di condividere con i caduti
la verità che la donna con il cesto dei fusi annuncia
percorrendo a ritroso una tenue curva in collisione
con l’orizzonte che tra cielo e mare si configura
e con dolore fa pensare a molti uomini in catene
nu întregirea e la originea acestor mutilate apariții
însă un strigăt sustras celor vii când lor le e întipărit
la măreață răsărire a soarelui semnul obedienței
fie și dacă altceva nu fac decât să scape în exil
consacrate cum sunt iluziei de a conviețui cu cei căzuți
adevărul că femeia cu coșul cu fuse vestește
parcurgând de-a-ndărătelea o slabă curbă în coliziune
cu orizontul ce între cer și mare se alcătuiește
și cu durere cade pe gânduri la mulți bărbați în lanțuri
La terra contigua alla dispersione e la forma segreta delle ceneri
davanti al vuoto arretra la figura genitrice
consapevole del proprio inarrestabile impoverimento
trascinando con sé la vittima designata
nell’impazienza di compiere il gesto sacrificale
idoneo sulla terra a inaugurare il giardino insepolto
in questa insensata contesa in atto tra i vecchissimi
Pământul de-alături în risipire și forma tainică a cenușilor
în fața golului se retrage figura născătoarei
conștientă de propria sărăcire de neoprit
târând cu sine victima desemnată
în nerăbdarea de a împlini gestul sacrificial
apt pe pământ să inaugureze grădina înmormântată
în acest nesimțit litigiu în act între cei prea bătrâni
nel carattere incerto di una sembianza ignota e singolare
propria dell’entroterra dove l’essere umano grida per il terrore
è una realtà conosciuta e uniforme la compostezza dei morti
pur se operata sulla linea di faglia mandata in frantumi dai viventi
în caracterul incert al unui chip neștiut și singular
propriu interlandului unde ființa umană strigă cu teroare
e o realitate cunoscută și egală modestiei morților
chiar dacă produsă pe linia de falie făcută țăndări de cei vii
da Il giardino conteso L`essere e l`ingannevole apparire, Moretti&Vitali, 2016
din vol. Grădina disputată Ființa și înșelătoarea ivire, Moretti&Vitali, 2016
Destinati a perdersi nel tumulto di una metamorfosi
assumono la mancanza come definizione le ferite
rendendo intollerabili le ceneri ai testimoni
quale esito della nostra inevitabile consunzione
nel declino dell’uomo verso la rupe dell’onda
indistinguibile dalle rovine del palazzo di fuoco
mentre tanto vicino alle foglie si fa lo sguardo
da trattenere illusoriamente una gioia fugace
asumă lipsa drept definiție rănile
făcând intolerabile cenușile la martori
ce rezultat al inevitabilei voastre uzură
în declinul omului spre râpa valului
de nedistins de ruina palatului de foc
pe când atât de aproape de frunze ajunge privirea
de întreținut iluzoriu o bucurie grăbită
al moto incerto del sangue verso la sua dissipazione
si oppone il sangue che bagna costantemente il cuore
nel mistero del mutamento cui ogni vivente è sottoposto
quando testimonia il prodursi di una lingua
in base alla quale i mortali statuiscono di parlare
pur essendo destinati a perdersi nel tumulto
di una metamorfosi che mai si rivela così compiuta
da essere con una certa precisione misurata
la nesigura mișcare a sângelui spre risipirea sa
se opune sângele ce împroașcă necontenit inima
în taina schimbării la care orice trăitor e supus
când atestă producerea unei limbi
în baza căreia muritorii legiferează de a vorbi
deși fiind destinați să se piardă în tumultul
unei metamorfoze ce nicicând nu se va arăta împlinită
ca să fie cu o anume precizie măsurată
dà senso e forma al nostro esserci questo errare
sulle terre via via emerse tra le pietre d’onda
alla ricerca di un rifugio contro le illusioni
cui l’umana avventura induce nell’oscillazione
tra presenza e assenza in una sorta di estinzione
che appare incessante davanti alla dimora
della quale riconosciamo il vero fondamento
unicamente negli strati periferici del vuoto
*
dă sens și formă ființei noastre acest a greși
pe terenuri încet încet ivite printre pietre de val
în căutarea unui refugiu contra iluziilor
căreia aventura umană induce în extincția
ce apare neîncetat dinaintea vetrei
căreia îi recunoaștem temelia
negreșit în straturile periferice ale golului
La caverna delle pietre cave
non c’è via d’uscita per il vivente aperto al mondo
né c’è salvezza di fronte alla condizione di vuoto interiore
cui è destinato per incessantemente soccombere
proprio come accade agli immemori che diventa
ciò che sono ritraendosi in un ingannevole apparire
nu-i cale de ieșire pentru cel viu deschis spre lume
nu există salvare în fața condiției de gol interior
căruia îi e destinat neîncetat să se prăbușească
întocmai cum se întâmplă celor ingrați când devine
ceea ce sunt retrăgându-se într-o înșelătoare apariție
La strada che fiancheggia il vuoto
viaggia l’uomo sugli oscuri sentieri lungo i quali i viventi
intraprendono l’ultimo pellegrinaggio alla ricerca di un varco
che li riporti dotati come sono di parola nell’indistinto
quali principali testimoni dello sgomento che genera il tempo
quando si accumula insensato nel portarci alla morte
colindă omul pe obscure poteci pe care cei vii
cutează ultimul pelerinaj în căutarea unui pasaj
care să le readucă dăruiți cum sunt cu cuvânt în indistinct
ca principali martori ai spaimei ce naște timpul
când se adună nesimțirea în a ne duce la moarte
da Flavio Ermini, Edeniche, Moretti & Vitali, 2019
din Flavio Ermini, Edenice, Moretti&Vitali, 2019
