George Popescu
Padrinhas Paulista – o localitate integral italiană (II)
Numele de „padrinhas”, îmi explică unul dintre veteranii localităţii, un bătrân („sono intanto vecchio, proprio un vecchione…”, îmi mărturiseşte într-o italiană cu un accent puternic dialectal), provine de la piedra („piatră”) folosită în construcţie şi ca ornament ce se găseşte din belşug în zonă. Bătrânul îmi spune că provine dintr-o familie din regiunea Lazio, prin coincidenţă, este chiar orăşelul natal al lui Nello; a plecat în 1949 de-acasă, după ce întreaga casă şi bunurile din ea fuseseră distruse de un bombardament american,; tatăl său avusese căruţă şi cai cu care reuşea, nu fără dificultăţi, să-şi întreţină familia, relativ numeroasă. Au plecat doi dintre cei cinci copii, la vârsta adolescenţei (fratele cel mare luptase în război, cu gradul de sergent, era mai mare, avea deja doi copii, acum ei înşişi pensionari). Puţini însă dintre ei se cunoşteau înaintea sosirii, iar primii ani în Brazilia au fost realmente cumpliţi: „Am fost trataţi ca sclavi” – îmi explică un alt bătrân, mai „stilat”, cu pixul la buzunarul din piept al cămăşii şi cu o geantă pe bicicleta cu care sosise; îmi dau seama că a fost – şi poate mai este încă – un fel de funcţionar al primăriei. Am sosit pe ţărmul oceanului, într-un port, după o lună de mers cu un vapor de animale, flămânzi şi obosiţi, am fost luaţi în primire de o comisie specială, apoi prezentaţi marilor stăpâni de pământuri. Aveau nevoie de forţă de muncă şi ne alegeau după cum li se părea că suntem puternici şi, de regulă, fără familie, fără copii. Întâi, ne foloseau la muncile de câmp, lucram şi 16 ore pe zi, aproape pe nimic, eram mulţumiţi că ne câştigam hrana. Apoi, ne-au adus aici, unde era o imensă pădure subtropicală, cu copaci de sute de ani, imenşi; urma să eliberăm terenurile pentru a fi cultivate cu trestie de zahăr şi arbori de cafea. Am făcut-o câţiva ani buni, apoi a apărut o lege în Brazilia care ne dădea dreptul la câteva hectare de pământ de familie şi aşa am decis să ne înfiinţăm propria localitate, respectând întreaga legislaţie braziliană. Am muncit, apoi, înmiit, dar cu plăcere fiindcă ştiam că o făceam pentru noi…”
Şi aşa, oamenii şi-au pus terenurile la un loc, au în fiinţat o cooperativă agricolă, şi-au construit singuri pluguri, sape, seceri şi tot ce le mai trebuia, apoi şi-au cumpărat tractoare, şi- au făcut moară şi, încet-încet au început să prospere. Meseria de constructori o aveau în sânge, aşa că şi-au făcut singuri primele case, frumoase, arătoase, cum încă se mai păstrează, şi-au cumpărat mii de oi, încropindu-şi gospodării de fală, creându-şi un renume ce le-a adus recunoaşterea localităţii ca oraş şi, mai ales, ca unul dintre cele mai prospere de talia sa din întreaga federaţie.
Dar lucrul cel mai şocant şi mai fascinant e faptul că, în cei cincizeci de ani de istorie, pe care i-au sărbătorit în 2002, nu numai că şi-au uitat rădăcinile, ci şi-au conservat întâia naţionalitate cu un admirabil orgoliu. Acum au un grup folcloric „Fratelli D’Italia” (în paranteză fie spus, trebuie amintit că sintagma a circulat, ca imn compus şi cântat de italieni pentru românii ce-şi făureau Marea Unire din 1918, ca semn de recunoaştere a frăţiei de romanitate şi de latinitate!), un altul de dansuri populare ce se cheamă „Figli D’Italia”, fără însă a neglija tradiţiile folclorice braziliene. Localitatea dispune de spital, de două bănci, de restaurante şi pizzerii, de două muzee, un memorial al imigrantului, biserica Sf. Donato (patronul localităţii) şi multe alte dependinţe, şcoli şi grădiniţe, toate extrem de moderne şi de curate, îngrijite cu sârguinţa gospodarului care ştie că sunt ale sale şi că de ele vor beneficia copiii şi nepoţii săi, chiar dacă aceştia din urmă par să-şi fi pierdut cu totul rădăcinile italiene.
Toată istoria aceasta – a unei comunităţi italiene situate în sud-estul Braziliei, la cca 500 km de Sao Paolo – cu ai cărei locuitori m-am întreţinut aproape o zi mi se pare semnificativă şi de actualitate pentru posibile alte istorii, de data aceasta, ale sutelor de mii, de nu cumva milioane, de români ce au luat calea pribegiei şi a exilului voluntar în căutarea unei vieţi mai bune şi mai blânde pentru ei şi, mai ales, pentru copiii lor. Veştile sosite zilele trecute prin media despre români trataţi ca sclavi în sudul Italiei îmi apar, astfel, parcă replici – cu tot absurdul şi nechibzuinţa pe care le emană – ale păţaniilor conaţionalilor „vechililor” de acum din Calabria ori din Sicilia. E adevărat, neasumată, istoria ne obligă mereu s-o retrăim.
august 2006
