Quadrantide
I
Finita è la bufera
e regna profondo
il silenzio sulla città.
II
Quanto bianchi sono I tetti,
quanti i ricami di fiocchi,
caduchi cristalli sul vetro!
III
S’è rischiarata la volta celeste,
svanite le ultime tracce di rosa.
Sfreccia, improvvisa epifania,
tra il ramo più alto dell’acero
e la punta dell’olmo risecco,
una quadrantide,
ardente meteora invernale.
IV
E la scia che filo d’oro pare
scompare nel maestoso San Lorenzo
di gelo scintillante
per la Luna, sua amante.
V
È la scia che insieme cercammo
sdraiati sull’erba tra pampini giovani
del vigneto e vecchi tronchi d’ulivo
la notte di San Lorenzo.
È la scia che rinnova
il lungo bacio e il pegno giurato
-Sarò con te quando, da me lontano,
vedrai apparire tra gli astri
di nuovo una perseide -.
V
Come mi sei vicina in questa vigilia
di epifania del Creatore fatto uomo.
Con il trapunto di innumeri stelle
che sembrano punti svanenti,
ammicchi per l’occhio, nello spazio
e sono enormi ma vicine appaiono,
tanto vicine che le tocco, le palpebre
abbassate, con la punta dell’indice.
VI
Quadrantidi, Perseidi, Esperidi,
non mitiche ninfe, ma brillamenti
di polvere di stelle
che il moto riduce a fiamma.
V’annienta l’umano con il suo presente
e in illusione, in dolce illusione
vi trasforma se ama.
Filippo Salvatore
Quadrantidă
I
Sfârșită e furtuna
și domnește adânc
tăcerea peste oraș.
II
Ce albe sunt acoperișurile
Câte broderii de fulgi,
căzute cristale pe sticlă!
III
S-a limpezit bolta cerească,
evaporate ultimele urme de roză.
Iuțește, neașteptata epifanie,
între ramul cel mai înalt din arțar
și vârful ulmului uscat,
o quadrantidă,
aprins meteor iernatic.
IV
Și pârtia ce un fir de aur pare
dispărând în falnicul San Lorenzo
cu ger strălucitor
pentru Luna iubita sa.
V
Și pârtia ce împreună am căutat-o
întinși pe iarbă dintre tinerii lujeri
ai viei și bătrâne trunchiuri de măslin,
noaptea la San Lorenzo.
E pârtia ce reînnoiește
lungul braț și gajul promis
– Voi fi cu tine când, departe de mine,
vei vedea apărând printre aștrii
din nou o perseidă pe cer -.
VI
Cât de aproape-mi iești în această veghe
de epifanie a Creatorului făcut om.
Cu țesutul de nenumărate stele
ce par puncte sfrijite,
blânde pentru ochi, în spațiu
și sunt imense dar aproape apar,
atât de aproape că te ating, pleoapele
lăsate, cu vârful degetului.
VI
Quadrantide, Perside, Esperide,
nu mitice nimfe, ci străluciti
de pulbere de stele
care mișcarea o prefac în flamă.
Nimicește omenescul cu prezentul său
și în iluzie, în dulcea iluzie
o transformă de o iubește.
