FRANCESCO MUZZIOLI
Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Lettere presso l’Università “La Sapienza” di Roma, nel 1971, con una tesi sulla Poesia sperimentale italiana. Nella stessa Università lavora dal 1971 presso il Dipartimento di Italianistica: per un lungo periodo ha svolto attività didattica nell’ambito della Letteratura italiana moderna e contemporanea, più di recente nell’insegnamento della Teoria della letteratura.
La sua ricerca si è sviluppata su un duplice livello: da un lato sulla discussione e sul confronto delle posizioni teoriche, con attenzione al dibattito metodologico e, nell’ultimo periodo, alle questioni della postmodernità e della nuova comunicazione; da un altro lato, sugli sviluppi della letteratura in corso e su un riesame del Novecento letterario puntato ad identificare e valorizzare le punte di avanguardia, di sperimentalismo, di scrittura alternativa.
All’attività del critico si affianca anche l’interesse mai sopito per la poesia, cui ha dedicato notevoli raccolte quali Kilokoa, Salerno-Roma, Oedipus, 2002, Materiale comune, con sei tavole di Achile Pacei, Roma, Fermenti, 1999, Alla corte del corto, in cui l’elemento satirico e politico plasma l’immagine di una poesia “militante”.
È autore di numerosi volumi di critica: monografie su Pasolini, Éluard, Malerba; ricostruzioni della fortuna critica su Saba e Michelstaedter; e soprattutto studi a largo raggio sulle avanguardie italiane degli anni Sessanta e sulla letteratura italiana del primo Novecento in collaborazione con Marcello Carlino, insieme al quale è stato anche autore di interessanti laboratori di critica e poesia nell’ambito dell’attività accademica del Dipartimento di Italianistica a Spettacolo presso La Sapienza di Roma. Ha pubblicato, di recente, anche un saggio rivalutante della neoavangardia italiana dal titolo „Il gruppo ‘63. Istruzioni per la lettura, ed. Odratek, 2013.
La poesia come l’arto fantasma della società
Ciò che percuote innanzi tutto nell’intero lavoro letterario di Francesco Muzzioli è l’assoluta disgiunzione operata fra la pratica della scrittura poetica e di quella saggistica (critica militante, in linea de principio), pur ristrutturate, in extremis, da un uguale slancio analitico: la deroga da qualsiasi Regola istituzionalizzata e contro ogni Ordine pre-imposto e pregiudicante. Di fronte alla sua opera, disarmante e incitante per l’attraversare a passo, con un’inabituale disinvoltura, un’intera cartografia generica (dalla dotta trattatistica allo studio monografico applicato e, anche, al saggio e alla recensione in presa diretta con il prodotto editoriale appena stampato), produttivo mi pare, nei confronti del poeta, l’interrogarsi sull’atto scattante, quella molla inauguratrice non tanto di senso, bensì soprattutto di una semplice investigazione della realtà alla portata di mano.
Una possibile chiave portante verso l’apprensione del suo atto poetante (quel far poetico specifico al linguaggio metaletterario italiano) potrebbe essere quello che disegnerei con il gusto per lo sperimento e per lo sperimentale; in effetti, il sottratto basso, e in qualche senso anche “volgare” (“popolare”, quindi), effetto di un de-caduto del mondo nel regno dell’insalubre ontologicamente dato, impone e identifica un vero e proprio modus operandi con l’intento destabilizzante: un’istigazione a qualcos’altro in tutto nuovo, secondato ovvere fondato/ su un’opposizione continua, costante ed empia rispetto a tutto ciò che comporre e solidifica come establishment nella Tradizione poetica e non solo.
Qualsiasi avventura innovativa con aplomb sperimentale parte – o dovrebbe farlo – dall’accettazione, come provocatoria, la scissione, non meno ontologica, tra Soggetto e Oggetto. In questo si gioca, a mio parere, la vera scommessa – non tanto delle avanguardie che, risuscitate ogni volta con degli antefatti prefissoidi tipo neo-, post- ecc., quanto alla sperimentazione, nel più proprio significato del termine: la discesa, dantesco-infernale, nella zona ancor in-forme, magari in via di liquefazione, in liquida, del reale dove il reale va sostituito dall’irreale trionfante, nel puro atto della scrittura, e anche in forme concorrente al quotidiano ri-condizionato.
CONTRAPPUNTO
(un montaggio da Walter Benjamin)
persino i più ottusi non possono non avvertire quanto siano
più vicine all’essenziale, se si vuole al miracolo, certe presta-
zioni fisiche
certe prestazioni fisiche e non i fenomeni dell-
l’interiorità, che talvolta sono soltanto la banale forma feno-
menica che tali innervazioni possiedono agli occhi dell’idea-
lista
si tratta di un inventario familiare alla nostra fantasia, si
tratta, in fondo, di un consumo inventario onirico
la vera pace
tra i popoli dovrà venire sancita in un grande circo
i matema-
tici e i downs, i maestri del pensiero astratto e della physis
astratta
questa pace, sancita in un grande circo, sarebbe an-
che una pace nel segno regno animale, che si sarebbe
assunto il patronato dell’umanità
l’uomo è un ospite del
regno animale
i numeri che fanno sono il loro modo di intrat-
tenere e distrarre il fratello più giovane, poiché non riesco-
no a tirarne fuori qualcosa di meglio
negli intervalli il pubbli-
co si accalca al buffet, poiché niente mette più appetito
Dal Kilkoa, versi economici Oedipus edizioni, 2002
L’ORIGINE DEL LINGUAGGIO
(leggendo Lucrezio)
i suoni della lingua i nomi delle cose il bisogno lì espresse
(nessun animale li inventò) e come avrebbe potuto uno
da solo imporsi ai molti e una volta assoggettati costringerli
a imparare i nomi di ogni cosa (ma neppure (pensarlo)
dove gli sarebbe venuta la prima potestà di volerlo
e saperlo (e poterlo) fare (se non) se anche altri
non avessero usato gli stessi suoni tra loro non sarebbe
loro venuta neanche la nozione della loro utilità (che
nacque dall’essere sociale, allora: è questo) come
vediamo i bambini spinti al gesto dall’infanzia della
lingua (spinti dal bisogno, che il linguaggio s’impara
dimostrache c’è un prima del linguaggio) che puntandole
col dito le cose indicano presenti (non tutto è linguaggio:
se tutto fosse linguaggio il linguaggio non ci sarebbe) e
infatti ciascuno sente ciò che può fare delle proprie forze
[…]
(un bisogno che nasca dirompe lor strumento
(all’animale)
(non c’è strumento che non sia deformato dall’uso)
(uno strumento impazzito continua a funzionare
oltre la sua stretta funzione)
(il senso è sempre strategia)
(ci sono sempre due lingue perché la situazione è
divisa da un conflitto)
(l’oscillazione dell’ambiguità è essa stessa un gesto)
(l’ideologia non è falsa; è egemonica)
(ad ogni egemonia si può opporre una contraegemonia)
(l’utopia è un sogno: ma è sempre meglio di un
sonno senza sogni)
(la critica del testo non è la stessa cosa della critica del testo)
(parlo da un centro che è di fuori)
(quando il linguaggio diventa importante, si chiudono
i canali al linguaggio problematico)
(la poesia è privilegiata dal solo fatto di essere
autocritica)
(e puah-sia!)
(se qualcosa esiste, si rifrange , non si rispecchia)
(l’unica espressione è quella di un disagio)
(imprimere movimento a tutte le parole: una
parola! questa stessa frase è un po’ statica)
(le tre possibilità d’azione: deformare, svuotare, irrompere)
(lo straniamento è indispensabile, l’attività lo implica)
(non c’è un procedimento valido, ma solo una
situazione cui far fronte)
(la poesia è fatta da tutti: ma io non ne ho colpa)
(per parlare all’alienato)
(non ci resta altro da fare che la modernità radicale)
L’ANATOMIA DELLA FORMA-MONDO
(a John Donne, preso sul serio)
era impossibile che
così isolato com’era
potesse capirci qualcosa;
eppure mettiamola così:
perfino in una foresta degli antipodi
lo raggiunse la notizia
(tuttavia
qui si comincia dal dopo
dallo scampato pericolo)
Quando quella forma di valore si elevò, inneggiata
da tutti coloro che sapevano di averne una, per
quanto nessuno sia certo di averla, poiché può
perdersi in ogni momento, e non può che dirsi
ospitata, come se fosse pur sempre un’anima
altrui, ma si elevò, non volendo far troppo attendere
la sua ripresa, perché il mondo non languisse
nel gran terremoto, quando in un generale
lavacro di lacrime si versò il sange che era anche
il suo, in un contraccolpo che aveva destato una
dubbia perplessità, se con ciò il mondo subisse
una perdita o un guadagno, perché salendo
avrebbe fatto la salvezza di pochi, ma scendendo
la rovina di tutti e quindi tutti devono sacrificarsi
per lei, la grande consunzione si cambiò in una
febbre, e il mondo ebbe accessi convulsi, prima
pianse, poi gioì e siccome le febbri sono medicine,
una volta passate non solo finiscono le apprensioni
ma ci si sente più forti, così il mondo malato credette
adesso di stare bene mentre era solo in agonia, che
avrebbe preferito fare a meno del sole o dell’uomo stesso
fuorché della sua elevazione, quella ferita fu profonda,
ma è ancor più desolante che tu abbia perduto
il senso e la memoria, e se era penoso allora udirti
piangere non sarebbe stato più tranquillizzante
se fossi diventato muto, e poiché tu non eri altro che lei,
eri come rimasto senza nome, dimenticando quello che
avevi avuto, perché solo il nome di lei ti definiva
in quanto suo possessore, ti da forma e struttura
finché era in alto, ma quando si abbassò, e talmente
che le misure sembravano del tutto terminate,
sembrava che completamente ci mancasse, e al genere umano,
sentendo la scomparsa di un forte valore equivalente a legge,
pareva che il cemento che lo tiene insieme e agglutina
per così dire, fosse ormai sciolto e allentato, e
per quanto ritenesse bestemmia dire che non c’era più speranza
o debolezza confessare il momento di panico,
faceva o soliti discorsi, tuttavia con l’anima pressoché dipartita,
e sebbene nessuno sapesse come portare soccorso al mondo malato,
anzi morto, anzi putrefatto, dacché colei che era il tuo
intrinseco balsamo, e il tuo preservativo, si abbassava sempre
più nel suo indice, tanto che tu pensavi di non poter mai più vivere
oh mondo, io, non potendo far niente per migliorare la situazione,
ne approfittai per vedere di individuare la tua Anatomia,
la tua crisi è il caro prezzo per capire quanto sei mortale,
o corrotto in ogni tua parte, ed è inutile ribattere che,
se il mondo stesso per intero è morto, non c’è modo di
scoprire i suoi mali, perché non ci sarebbe nessuno vivo
per fargli l’autopsia, perché una qualche specie di mondo
ancora rimane, benché colei che lo animava e lo sostanziava
sia caduta, tuttavia in questa estrema notte che parrebbe eterna,
resta un barlume, una tenue e debole facoltà riempie lo spazio
abbandonato dal suo valore, una sorta di crepuscolo della memoria
di ciò che c’era prima e che, liberato dal cadavere del vecchio mondo,
potrebbe produrre un nuovo mondo e nuove creature, benché non
si presume che esistano paradisi senza male erbe, che per se stessi
non producano alcun velenoso peccato, tuttavia,
poiché la forza stessa per eccesso di fiducia diviene debole,
nessun nuovo mondo potrà essere costruito
se non dalla consapevolezza dei pericoli e dei mali del vecchio
Messèr Mèsser disse tristemente
(e lo sapeva bene che
bisogna tenere quando scendono
e cedere quando salgono
saltando di ruota in ruota)
“non ho saputo resistere”
e andò persa la casa della moglie
Non v’è salute, nel migliore dei casi non godiamo
che di un attimo di pausa
La parola non significa
Chi tace acconsente
Ci mente e chi tace
Dementi e bagasce
Chi dice è breviario
Che ha detto il contrario
I figli vengono giusti, se no vengono testa in
giù, ossia presagendo una precipitazione
Twinkle twuinkle trickledown
Ya-ba-doo downsizing
Ding-dong-dang just-in-time
Wow wow outsourcing
Hey-lô-lì lean production
A-nghi-ngo casino capitalism
Come è sagace la rovina! Si è adoperata di frustrare
persino i fini di Dio…
Invece:
Invece di intendere la lezione
Sulla fragilità di qualunque potenza
Risolvono la questione
Pretendendo di rendere
Assoluto e definitivo il dominio
New old wars
Quell’accidente di occidente!
Non ci siamo ristretti ma afflosciati, anche le
nostre menti si sono rattrappite
The choice is not between good and bad but bet-
ween bad and worse
Faccia-di-culo ironista inconsapevole
Degrada il suo ruolo e se stesso
Un po’ triste in situazioni inidonee
Ma se c’è da fare la patata giuliva
– Soprattutto quando scotta la sedia –
Allora non lo batte nessuno
Si supera – il guaio è che esiste davvero
E quando colei che poteva purificare tutto, grazie a una
schietta alchimia, scende e il suo miglior sviluppo decade,
altro che uomo sarai meno di una formica e l’intera struttura
del mondo è sconnessa, quasi creata deforme,
gli fosse stravolto il cervello e patisse una menomazione generale e
lesioni ad ogni giunto della struttura, così dalla prima
ora quando l’indice declinò, il sole sembrò perduto e la terra
e nessuno sapeva indicare dove andarlo a cercare,
e qualcuno poté pensare “questo mondo è finito”,
si è di nuovo frantumato nei suoi atomi, è tutto in pezzi,
scomparsa ogni coesione, ogni equa distribuzione, ogni rapporto,
questa è la condizione del mondo ora, e colei che
avrebbe dovuto riconciliare ogni parte, colei che
unicamente aveva la forza magnetica per attirare
e congiungere in unità i frammenti disgiunti, colei
che era l’ottimo, la dispensiera generale, che non
è che un’unica moneta coniata a sua immagine, è
scesa, è scesa…
Incedere negli incendi intanto che si
tiene alla scopa sempre intenta ai giri di
ruota tipo la spalla di centro di un mari-
naio maritato dentro il suo gioco della
paglia infetta si nutre di wurstel che non
sono più caduti fendono le superfici
della ghiacciaia e dicono infine gioca tu
che devo andare fino alla fine dei secoli,
la scrittura automatica dimostra che auto-
ma che sono
E questo apprendi dalla nostra Anatomia: che il male generale
di questo mondo non risiede in una qualche parte,
ma dacché l’hai veduto marcio nel cuore, vedi ora che
una febbre consuntiva ha fatto presa su tutta la sostanza,
e non la si può curare, e che tu non hai che un sol mezzo
per non contagiarti dall’infezione del mondo, quello di
non far parte del mondo, riconosci che la proporzione del mondo
è sfigurata, la proporzione è morta perché la follia,
che è l’unica cosa che ci sia rimasta, è senza proporzione
e qualunque cosa noi vediamo è soltanto disarmonia
e incongruenza, soltanto difetti, corruzione nei
nostri cervelli, avvelenamento delle sorgenti
La terra genera nuovi vermi
Con il vantaggio che
Data la chiusura editoriale
I cattivi poeti non lo raggiungono più
A meno che…
Proprio lui…
La poesia ha una natura mediana, in alto salgono
le azioni, in basso vanno i corpi, la poesia registra
una contraddizione
Dal momento che gli elettrodi
sono fissati al cervello
il soggettivo diventa oggettivo
ma al contempo inversamente
si dà che l’oggettivo
viene a dipendere dal soggetto
FRANCESCO MUZZIOLI
Născut la Roma în 1949. S-a licențiat în Litere la Universitatea La Sapienza din Roma, în 1971, cu o teză despre Poezia experimentală italiană. Lucrează, din 1971 la aceeași universitate în cadrul Departamentului de Italianistică; pentru o lungă perioadă a desfășurat activitate didactică în programa de Literatură italiană modernă și contemporană, mai recent în învățământul de Teorie a literaturii.
Cercetarea sa s-a dezvoltat la un dublu palier: de o parte, asupra dezbateri și confruntării pozițiilor teoretice, cu atenție la dezbaterea metodologică și, în ultimul timp, la problematica postmodernității și a noii comunicări; pe de altă parte, asupra dezvoltărilor literaturii în curs și asupra reexaminării secolului literar XX menit să identifice și să valorifice vârfurile avangardă, de experimentalism, de scriitură alternativă.
Activității de critic i se alătură și interesul niciodată ațipit pentru poezie, căreia i-a consacrat remarcabile volume, printre care: Kilokoa, Salerno-Roma, Oedipus, 2002, Materiale comune, cu șase ilustrații de Achile Pacei Roma, Fermenti, 1999, Alla corte del corto (La curtea efemerului), în care elementul satiric și politic modelează imaginea unei poezii „militante”.
Este autor de numeroase volume de critică: monografii despre Pasolini, Éluard, Malerba; reconstruiri ale destinului critic al lui Saba, Michelstadter și mai ales studii de vastă cuprindere despre avangardele italiene din anii Șaizeci și despre literatura italiană din prima jumătate a secolui XX în colaborare cu Marcello Carlino, împreună cu care a fost și autor a unor interesante laboratoare de critică și poezie în cadrul activității universitare a Departamentului de Italianistică și Spectacol de la La Sapienza di Roma. A publicat, recent, și un studiu reevaluator al neo-avangardei italiene cu titlul „Grupul ’63. Instrucțiuni de lectură.”, ed. Odratek, 2013.
Poezia ca mădular fantasmă a societății
Ceea ce izbește înainte de toate în întreaga lucrare literară a lui Francesco Muzzioli este absoluta disjuncție operată între practicarea scriiturii poetice și a celei eseistice (critică militantă, în sensul specific italian al termenului), deși restructurate, in extremis, de unul și același elan analitic: derobarea de la orice Regulă instituționalizată și contra oricărei Ordini pre-impuse și pre-judicioase. În fața operei sale dezarmante și cantitativ și incitantă prin traversarea la pas, cu o neobișnuită dezinvoltură, a întregii cartografii generice (de la tratatistica doctă la studiul aplicat monografic și, mai departe, la eseu și cronica în priză directă cu produsul editorial abia tipărit), productivă îmi pare, în ce-l privește pe poet, interogarea actului declanșator, acel resort inaugurator, nu atât de sens, cât mai ales de simplă investigare a realității la îndemână.
O posibilă cheie călăuzitoare spre aprehensiunea actului său poetic (acel far poetico, iarăși, specific metalimbajului din Peninsulă) ar putea fi ceea ce aș numi gustul irepresiv pentru experiment și experimental; în fapt, substratul de jos, într-un anumit sens „vulgar” („popular”, așadar), efect al unei de-căderi a lumii în regnul insalubrului său dat ontologic, impune și identifică un adevărat modus operandi cu intenție destabilizatoare: o instigare la un altceva cu totul nou, secondat sau fundat de / pe o opoziție continuă, constantă și nepioasă la tot ceea ce alcătuiește și solidifică drept establishmentul în Tradiția poetică și nu numai.
Orice aventură novatoare cu aplomb experimental pleacă – ori ar trebui – de la acceptarea, ca dat provocator, a sciziunii, nu mai puțin ontologice, dintre Subiect și Obiect. Aici se joacă adevărata miză – și nu atât a avangardelor care, resuscitate din când în când cu antefacte prefixoidale tip neo-,post- etc., cât al experimentării, în semnificatul cel mai propriu al termenului: cufundarea, dantesco-infernală, în zona încă in-formă, cumva în curs de lichefiere, in liquida, a realului unde realul e substituit de ireal ce va triumfa, în actul pur scriptural, în forme concurente ale cotidianului re-condiționat.
CONTRAPUNCT
(un montaj din Walter Benjamin)
până și cei mai obtuzi nu pot să nu-și dea seama cât de aproape
sunt de esențial, dacă ne încredem în miracol, anumite pre-
stații fizice
anumite prestații fizice iar nu fenomenele
interiorității care uneori sunt doar banala formă feno-
menică pe care astfel de enervări o posedă în ochii idea-
listului
e vorba de un inventar familiar fanteziei noastre, e
vorba, în fond, de un consum inventar oniric
adevărata pace
între popoare va trebui decretată într-un mare circ
matema-
ticienii și acei downs, maeștrii gândirii abstracte și ai physisului
abstract
această pace, decretată într-un mare circ, ar fi
și o pace în semnul regnului animal, ce și-ar fi asumat
patronatul omenirii
omul e un oaspete al
regnului animal
numerele pe care le fac sunt un fel
al lor de a-și dispune și alinta fratele mai tânăr, întrucât
nu reușesc să scoată din ele ceva mai bun
în pauze publi-
cul se îngrămădește la bufet, întrucât nimic nu
ajută mai mult apetitul
ORIGINEA LIMBAJULUI
(citindu-l pe Lucrețiu)
sunetele limbii numele lucrurilor nevoia acolo exprimate
(nici un animal nu le-a inventat) și cum ar fi putut de unul
singur să se impună celor mulți și odată supuși să-i constrângă
să învețe numele fiecărui lucru (și nici să nu-l gândească
unde i-ar fi venit întâia putere de a voi
și de a ști (și a putea) s-o facă (de nu) dacă și alții
n-ar fi folosit aceleași sunete între ei n-ar fi
venit nici măcar noțiunea utilității lor (care
s-a născut din ființa socială. atunci: asta este) așa cum
vedem copiii împinși spre gest din copilăria
limbii (împinși de nevoie, că limbajul se învață
ne arată că există un mai înainte de limbaj) care indicându-le
prezente cu degetul (nu totul e limbaj:
dacă totul ar fi limbaj limbajul n-ar mai exista
și de fapt
fiecare simte ceea poate face cu propriile
forțe
[…]
(o nevoie care să nască le rupe instrumentul animalului)
(nu există instrument care să nu fie deformat de uz)
(un instrument înnebunit continuă să funcționeze
dincolo de restrânsa sa funcție)
(sensul e totdeauna strategie)
(există totdeauna două limbi fiindcă situația
e divizată de un conflict)
(oscilarea ambiguității e ea însăși un gest)
(ideologia nu e falsă; e geometrică)
(fiecărei hegemonii i se opune o contrahegemonie)
(utopia e un vis: dar e totdeauna mai bine decât
un somn fără vise)
(critica textului nu e același lucru cu critica
textului)
(vorbesc de un centru care-i în afară)
(când limbajul devine important,
limbajului problematic i se închid canalele)
(poezia e privilegiată de singurul fapt de a fi autocritică)
(și ptiu! – fie)
(dacă ceva există, se frânge, nu se oglindește)
(unica expresie e cea a unei jene)
(a imprima mișcare tuturor cuvintelor: un
cuvânt! chiar fraza asta e puțin statică)
(cele trei posibilități de acțiune: a deforma, a goli
a irumpe)
(înstrăinarea e indispensabilă, activitatea o implică)
(nu există un procedeu valid, ci doar o
situație de înfruntat)
(poezia e făcută de către toți: n-am nicio treabă cu asta)
(spre a vorbi alienatului trebuie să fii alienat)
(nu ne rămâne altceva de făcut decât modernitatea
radicală)
ANATOMIA FORMEI-LUMI
(lui John Donne, luat în serios)
era cu neputință ca
așa singuratic cum era
să fi putut înțelege ceva;
și totuși s-o luăm și așa:
până și în pădurea de la antipozi
l-a ajuns din urmă informația
(cu toate astea
aici începem de după
evitatul pericol)
Când forma aceea de valoare s-a înălțat, preaslăvită
de toți cei ce știau că au și ei una, și așa
nimeni n-ar fi sigur c-o are, fiindcă se poate pierde
în orice clipă și nu poate să-i spună decât
găzduită, ca și cum ar fi totuși un suflet
al altcuiva, dar s-a înălțat, nedorind să-și aștepte prea
mult revenirea, întrucât lumea nu lâncezește
în marele cutremur, când într-un general
spălător de lacrimi s-a vărsat sângele care
era și-al său, într-o contralovitură ce trezise
o dublă perplexitate, dacă prin asta lumea ar
suporta o pierdere sau un câștig, fiindcă urcând
ar fi produs salvarea a câțiva, dar coborând
ruinarea tuturor și deci toți trebuie să se sacrifice
pentru ea, marea distrugere s-a transformat într-o
febră iar lumea a cunoscut mari convulsii, mai întâi
a plâns, pe urma s-a bucurat și cum febrele sunt leacuri,
odată trecute nu doar că se sfârșesc temerile
dar ne simțim mai puternici, astfel lumea bolnavă a crezut
atunci că e bine în timp ce era doar în agonie, că
ar fi preferat să se lipsească de soare sau chiar de om
cu excepția înălțării sale, rana aceea a fost adâncă,
dar e și mai dezolant că ai pierdut simțul
și memoria și dacă era chinuitoare atunci a te auzi
plângând nu va fi fost mai liniștitor
dacă ai fi devenit mut și întrucât nu erai altceva decât ea,
erai cum ai rămas fără nume, uitând
ceea ce avuseseși, fiindcă doar numele ei te definea
întrucât stăpân al ei îți dădea formă și structură
atât timp cât se afla sus, dar când a coborât, și astfel
că măsurile păreau cu totul terminate,
părea că ne-ar lipsi cu desăvârșire și, neamului omenesc,
simțind dispariția unei puternice valori cât o lege,
i se părea că cimentul care-l ține laolaltă și aglutinează,
spre a spune așa, s-ar fi topit și îndepărtat,
de-acum și în ce privește blestemul spunând că nu mai exista speranță
sau slăbiciune ar mărturisi clipa de panică,
făcea sau obișnuite discuții, totuși cu sufletul aproape solitar
și cu toate astea nimeni n-ar ști cum să vină în ajutor lumii bolnave,
moarte chiar, putrezite, așa încât cea care era balsamul tău
intrinsec și prezervativul tău, cobora tot mai mult în propria-i
măsură, așa încât tu gândeai că nu mai puteai trăi
oh, lume, eu, neputând face nimic pentru a îmbunătăți situația,
am profitat de asta ca să încerc să individualizez Anatomia ta,
criza ta este prețul ridicat de a afla cât ești de muritoare,
sau coruptă în fiecare parte a ta și e inutil a insista că,
dacă lumea a murit în întregime, nu există mod de
a-i descoperi relele, fiindcă n-ar mai fi nimeni viu
spre a-i face autopsia, fiindcă o oarecare lume
mai rămâne, chiar dacă ceea ce o însuflețea și-i dădea substanță
va fi căzut, totuși în această noapte de sfârșit ce pare veșnică,
rămâne o licărire, o slabă și firavă aplecare umple spațiul
părăsit de valoarea sa, un fel de crepuscul al amintirii
a ceea ce era mai înainte și care, eliberat din cadavrul lumii vechi,
ar putea produce o nouă lume și noi făpturi, astfel
ca să nu se presupună c-ar exista paradisuri fără buruieni
care ele singure nu produc niciun păcat otrăvitor,
totuși, cum puterea ta din cauza excesului
slăbește, nicio lume nouă nu se va alcătui decât
din conștiința pericolelor și a relelor celei bătrâne
Messer Messer zise cu tristețe
(și știa bine că
trebuie să țină când coboară
și să cedeze când urcă
sărind din roată în roată)
„nu am știut să rezist“
și voi părăsi casa nevestei
Nu există sănătate, în cel mai bun caz nu
ne bucurăm decât de o pauză
Cuvântul nu semnifică
Cine tace consimte
Cine minte și cine tace
Demoni și târfe
Cine spune e convins
Că a spus contrariul
Fiii sunt drepți, dacă nu, capul
jos, ori prezicând o prăbușire
Twinkle twuinkle trickledown
Ya-ba-doo downsizing
Ding-dong-dang just-in-time
Wow wow outsourcing
Hey-lô-lì lean production
A-nghi-ngo casino capitalism
Cât de înțeleaptă e ruina! S-a folosit
ca să zădărnicească și țelurile lui Dumnezeu…
În loc:
În loc să înțeleagă lecția
Despre fragilitatea oricărei puteri
Rezolvă problema
Pretinzând că face
Stăpânirea absolută și definitivă
New old wars
Acel accident de occident!
N-am fost înghesuiți ci istoviți, chiar
și mințile noastre s-au chircit
The choice is not between good and bad but between bad and worse
Față-de-cur ironist inconștient
Își degradează rolul și pe sine însuși
Puțin trist în situații nepotrivite
Dar dacă trebuie să facem vesel cartoful
– Mai ales când se cutremură scaunul –
Atunci nimeni nu-l bate
Se depășește – necazul e că există într-adevăr
Și atunci când cea ce putea purifica totul, grație unei
alese alchimii, coboară și evoluția sa cea mai bună decade,
nimic altceva nu vei fi omule decât o furnică și întreaga structură
a lumii e dezlegată, aproape creată deformată,
i s-o fi alterat creierul și suferă o vătămare generală
și leziuni la fiecare încheietură a structurii, astfel încă din primul ceas
când și-a coborât arătătorul soarele a părut pierdut și pământul
și nimeni nu putea indica unde să-l caute
și cineva a putut să creadă „lumea asta s-a sfârșit“,
s-a fărâmițat din nou în atomii săi, e numai țăndări,
dispărută orice coeziune, orice distribuție echitabilă, orice raport,
aceasta e starea lumii de azi, iar cea care
ar fi putut împăca toate părțile, cea care
singură avea forța magnetică spre a atrage
și lega în întreg fragmentele desfăcute, cea care era
lucrul cel mai bun, distribuția generală, ce nu
e decât o unică monedă forjată după imaginea sa, a
coborât, a coborât…
Înaintând prin incendii de-acum că se ține
de mătură mereu atentă la schimbările de
roată gen acostarea unui marinar
însurat în jocul său de puzderie infectată
se hrănește cu wurstel care n-au căzut încă
despică suprafețele ghețarului și spun în
sfârșit joacă tu fiindcă trebuie să merg
până la sfârșitul veacurilor, scriitura
automatică demonstrează ce automat
am ajuns
Și asta se învață din Anatomia noastră: că răul general
al acestei lumi nu rezidă în vreo parte anume
de cum ai văzut viciu în inimă, vezi acum că
o febră ardentă a făcut priză pe toată substanța
și nu se poate vindeca iar tu n-ai decât un singur mijloc
ca să nu te molipsești de infecția lumii, acela de a
nu face parte din lume, recunoști că măsura lumii
e stricată, măsura a murit fiindcă nebunia,
care e singurul lucru ce ne-a rămas, e fără măsură
și orice lucru vedem e numai nearmonie
și incongruență, numai defecte, corupție
în creierele noastre, otrăvire a izvoarelor
Pământul naște noi viermi
Cu avantajul că
Dată fiind închiderea editorială
Poeții cei răi nu-l mai ajung
Numai că…
Tocmai el…
Poezia are o natură mediană, în sus urcă
acțiunile, în jos se duc trupurile, poezia înregistrează
o contradicție
Din moment ce electrozii
sunt fixați pe creier
subiectivul devine obiectiv
începe să depindă de subiect
