suspectă iarba verde de acasă..
age quod agis împuşcătura din somn cu litere risipite
pe iarba verde a mesei de lucru. şi chipul mamei plâns
peste o crizantemă absentă – n-a fost nicicând acolo dar o văd în vis împroşcată de nămolul unui nufăr din care copilăria mi-a făcut cândva un steag alb. să ne vedem de treabă – zice – vezi-ţi de treabă, copile (adaugă), şi mâinile mele se lasă adunate de nişte sfinţi încâlciţi în vinovăţii sfinţi cu identităţi nesigure şi oricum prea imunde…
in vitro cu somnul agitat, cu gâfâieli arondate celeilalte vieţi celuilalt prag, albului pustiei – magnifica nulitate a fierberii cupei de cristal materia plină de vid şi osul crunt al hârtiei de turnesol pe spatele căreia o pasăre neagră îşi face de lucru cu nişte semne de împrumut batjocorind indicibilul urcând în pod resturile de cadavre supravieţuitoare coşmarului ultim. nu mai scrie – îmi zice – nu mă mai scrie…
cămaşa tinereţii tale pierdute a putrezit în dulapul cu cărţi şi o privesc peste umărul stâng unde s-a cuibărit fără preaviz tremurul înnoit al descompunerii…
deriziune şi cruzime şi limpezime şi fast al durerii
care-mi acordă acest ultim vals al său ultimă favoare:
s-o privesc ca pentru întâia oară când într-o copilărie
fără perdele mă pierdeam în privirile unui viţel fabulos…
nu ştie a muri, Doamne, nu ştiu a muri…Doamne,
toate aceste bâlbâieli ale orei matinale cu greieri ce-şi dau duhul prin codrii de aramă ai somnului spuzind de dalbe ferigi
îi contemplu stigmatele: am fost cândva la Assisi
într-o după –amiază cu fiorella b. o bătrânică de treabă
şi ea promisă somnului şi am văzut cum de pe vitralii cutremurul îndepărta umbrele mari ale frumuseţii atât de statornice.
şi apoi venise poetul pellegrini să-mi recite versuri
cu cheie cu cuvinte thailandeze împrumutate unei koiné a unui trib din care-şi luase şi nevasta cu sămânţă cu tot.
singuri eram într-o mulţime de turişti guralivi. Sfântul lipsea. şi Maica stătea acolo pe piatra rece a bătrâneţii ei fără măsură şi mi-a întins mâna şi din mâna ei crudă au curs lacrimi…
promis somnului deci. cu cafea limpede a visului mijind spre zorii altui destin: lichiorul tânăr al plantei fără de grai. şi fără hotar. şi atunci m-au auzit spunând: “a cui inimă a căzut?”
tabloul din mâinile artistului a tăcut brusc. numai stânca a vorbit lângă o tufă de roză sălbatică. şi brusc nu mai eram acolo:
nici Maica nici Amintirea Ei, nici codicele, locul graiului care fusesem era un staul gol. atât de îmbietoare şi caldă? când piciorul tău miroase încă a trudă?
A, Cuvântul a fost:
îmbibat de regrete. gol de dorinţi. nu te voi mai atinge.
îmi ajunge tăcerea, îmi va ajunge tăcerea dacă vreodată…
dacă vreodată întoarcerea va mai fi posibilă – cel puţin în pliurile unui avantext unde inspiraţia se clatină sub povara vinului băut din butia marelui vid. ucigaşul plătit – a spus într-un târziu Martorul.
sora virgină a scribului uitată la căpătâiul Muribundei.
Mai bine ar muri aşa, cu această frumuseţe în ochi.
şi tabloul neterminat din mâinile lui raffael cel Vechi şi cântatul acela imposibil al broaştelor din visul ce se pierdea într-un alt vis care murea într-un al treilea vis şi tot aşa până în pragul vecilor fără acoperire…
labirint descuiat în aparenţe seducătoare şi totuşi tristeţea te limpezea ca şi cum erai acolo spre a custodi averea templului. nu timpul era creditorul ci noi. tu şi eu. ca margini ale unui cuvânt niciodată prezent. pe o felie de humă zenitul îşi înmormânta ultima sa lacrimă. ne-am privit fără să ne vedem. tu coborâseşi în tainicul
mâl. prin corolele de brânduşe te mai puteam încă zări. surâdeai. dar nu mie. celuilalt uitat între petalele unui copil promis. acum e dimineaţă devreme. câinii miloşi îşi suflă în palme şi scormonesc în pământul reavăn al acestui mileniu perfid. ne vom mai întâlni? cu siguranţă. la aceeaşi oră matinală în fiecare zi când nebunii lumii dau foc primăriilor clandestine.
asta voiam să-ţi spun. tăcerea ta de-acum îmi ajunge.
îmi tremură în sânge precum cristalul fierbinte al ultimei toamne petrecute împreună în bordelul speranţei. care nu s-a închis niciodată. totul în van. totul vanitate şi absenţă de sine. fii serios, te-aud
profeţind printre ciulinii înnebuniţi de spaimă – avizi şi ei de neputinţă şi foame.
