Tiberiu Iliescu – simetria frondei

Câteva linii bizare însoţesc destinul lite¬rar al lui Tiberiu Iliescu, fostul mentor al uneia dintre publicaţiile de prestigiu ale de¬ceniului al patrulea, acele rare, dar extrem ds căutate „caete” Meridian (1934-1946), în paginile cărora avangarda poetică româ¬nească şi-a delegat spiritul de sinteză, cenzurându-şi excesele primare, din perspectiva unei clasicizări în plină mişcare. E de presupus că în cazul acestui „graţios atlet în baletul lui de joacă aparentă” (Ştefan Roll), intelectual de clasă, rafinat, cu o exactă re¬prezentare a spaţiului poetic modern, ple¬nar şi direct angajat într-o luptă nu rare¬ori precară împotriva ordinii tradiţionale a valorilor, un „aristocrat” al pudorii scrisu¬lui („Vous savez que la pudeur est la forme consciente de la lâchete…”), parcursul său bio¬grafic i-a fracturat edificiul operei, stăvilindu-i entuziasmul iniţial, pulverizându-i până la urmă, poate, orgoliul creator…
Cum cercetările literare nu au ignorat cu totul meritele lui T. Iliescu de iniţiator şi conducător de publicaţie literară, cum, de asemenea, importanţa sa in întreţinerea unui climat literar (estetic, în primul rând) în¬tr-un mediu în care „cadavrul” sămănătoris¬mului era, teoretic, îmbălsămat după normele unei culturoterapii aproximative, a căpătat orizont în studii de restituiri mar¬ginale, „textele” literare propriu-zise au fost prea facil deferite unei tăceri nedrepte, în mare măsură, cu complicitatea autorului însuşi.
Or, studiul de faţă are intenţia unei semnalări şi a unei sublinieri : dincolo de circumstanţele biografiei, de meritele sale enunţate anterior, Tiberiu Iliescu este un scriitor, autor adică al unor texte literare ce invocă intersectarea simetrică a poemului liber de orice restricţii determinative şi a eseisticii rafinate, marcată, în egală măsură, de elanul unei inventivităţi lucide şi te¬meritatea unei culminaţii a verbului crea¬tor. „Textele” sale se găsesc risipite, în cea mai mare parte, în paginile „Meridianului” şi au fost, de asemenea, adunate şi „arun¬cate” de autor, cu o regretabilă lipsă de interes, între coperţile a două culegeri : „Flori de frig” (Craiova. Meridian, 1938) şi „La co¬coşul spânzurat” (Buc., EPL, 1968), ultima fiind, în fond, o selecţie sporită cu texte apărute după 1938 şi organizată pe secţiuni.
Prin urmare, opera lui Tiberiu Iliescu, atâta câtă este (dincolo de posibile surprize ale sertarelor) se află. în spiritul şi în inte¬gralitatea ei, în paginile acestei culegeri, cu un titlu ce divulgă un univers al clovneri¬ilor autohtone sau. cum inspirat se exprima Şt. Roll la apariţia ei, un „titlu de han li¬terar…”.
Iată. redus la trei „respiraţii sintactice” (negaţia, afirmaţia denotativă şi nostalgia poetică), textul unui Denunţ, din Meridian. 1935: „Gândirea românească este animată de efervescenţa unor spiritualităţi minore…(… ). Intermediar, s-a impus întotdeauna spiritul critic ca o valoare sigură, însă contempla-tivă. Este încă o obsesie eseul lucid, rece, de o vervă sclipitoare, de o spiritualitate curată, de o erudiţie vastă, felurită a lui Paul Zarifopol. (…) Pretutindeni, numai lati¬fundii virane de pustă necuprinsă”,
Stilul — poetic, prin excelenţă — a lui Tiberiu Iliescu trebuie însă cercetat în capaci¬tatea autorului de a regiza un mic spectacol verbal ; el organizează, cum ar spune Eco, dezordinea în jurul unor „germeni forma¬tivi”, prin abateri suveran întreţinute de la „sistemul de aşteptări”. „Textul” (fie manifest artă poetică, fie mimând forma eseistică a luării de poziţie, utilizând o tehnică contrapunctică) debutează imprevizibil, minând orice aşteptare : „îmi plac oamenii înfrânţi”: continuă prin inserţia metaforicu¬lui – „Numai ei au aprins marginile pământului” – , alternează cu refuzul comporta¬mental al realului calomnios (ideologia de dreapta, în acest caz) — „Totalitarismul a introdus in actualitate răcnetul fiarei. Este o psihologie colonială care scuză deficienţa facultăţilor” —, suspendând apoi textul ire¬vocabil intr-o ultimă nedeterminare : „Omul este singur cu apa. O apă de minereu, cu desene de album primar…”.
Metafora proliferează ; textul însuşi este marcat, esenţial, de o „irizare” metaforică, ce pare să traducă în act efortul de conden¬sare şi distanţare prin luciditate. Dumnezeu pare să fie (in „Unde este Dumnezeu ?“, din Meridian /1946) „…regele de carton publicat prin abecedare”, dacă semnificantul n-ar trimite, deopotrivă, la semnificaţia reală a cuvântului. Apoi, „textele” îşi sporesc ne¬contenit ambiguitatea, refuzând răspunsul, soluţia, păstrând spaţiul literar sub semnul emblematic al interogaţiei, al anchetei („Unde e preţul care să anunţe silaba ilu¬minată a transcendenţei şi a mângâierii ce¬leste ?” (Ibid.).
Suntem, cu alte cuvinte, pretutindeni, în acest univers de metafore şi gnomii carac¬terizante, in prezenţa unei stări de poeticitate, proiectată printr-o alchimie verbală, supusă însă corecturilor unei lucidităţi ce izvorăşte dintr-o conştiinţă critică însoţi¬toare ; cum afirmam, suntem în prezenţa unor texte poetice ce iscă poezia calculând-o, realizând-o din interior.
Stilul lui T. Iliescu ţine de ceea ce am numi o sintaxă a lucidităţii, căreia i s-ar pu¬tea subsuma: o „simetrie a frondei” (un in¬diciu al procesului de clasicizare a avangardei la nivel expresiv) şi o „confidenţă clandestină” (expresiile sunt ale autorului).
De aici, mimarea spiritului retoric : „Doam¬nelor şi Domnilor, eu sunt un vagabond ste¬lar şi nu un grefier de litere…”, situarea ironiei sub semnul imprevizibil al singură¬tăţii : „Ea e scutierul singurătăţii adică fac¬torul care determină adeziunea cea mai exactă cu divinitatea armoniei generale”. Celălalt versant al simetriei frondei ar fi sentimentalitatea: „ceea ce este mai prin¬cipal e silaba inimii”.
„Textul” lui T. Iliescu este, de fapt, un „pretext”, un fel de privilegiu al jocului aparent, cultivând ironia devastatoare, mimând mai toate bravadele, invocând cuvântul pentru a formula, iar nu pentru a face, chiar şi atunci când îşi propune calea situărilor axiologice ; este, aşadar, un text de semnificanţi şi nu de semnificaţii:
„Nici petală de crin, nici armă de cruciat”, cum expresiv se exprimă poetul în manifestul primar al pu¬blicaţiei sale. O „ezitare anticipată” la „inaugurarea gândului vertical” ; un fel de a se apăra din faţa avertismentului malarméean : „La poesie est un grand échec pér¬petue…”.

În „Ramuri”, nr. 12, 1980.