George Popescu
STATUARIA
(Poem anii șaptezeci, inedit)
cu V. G. Paleolog silabisând pe tăcerile lui Brâncuși
Suzanei Fântânariu
… și nu era doar gustul acelei creste – albastrul rotund –
din timp țâșnitoare (mitul întoarcerii ca un continuum de ceară)
ci bronzul însuși smuls din propria-i nepăsare. salt printre zei
și urzici: dugheana de nisip în care tânărul cronos înfulecă
din carnea statuilor; bob de fatalitate recucerită prin
urcușul fierbinte în matricea atât de extatic supusă.
(cui însă?) căci prea lesne învățat-am noi să eroizăm
ca și când aspra nevoie de pace nu ar putea tulbura
risipa însăși de maci la gurile morții…
…unul singur între mâinile noastre prea vorbitoare
a întâlnit sudoarea celor vechi; el refuza catifeaua –
mucigaiul ușoarei izbânzi – oriunde barba lui
închipuia lanul de orz – patria getică (U-topie s-a spus?),
muza i-a fost îndelung tăinuită… secretul acela
atât de mult lustruit varza acră și pumnul de mămăligă
brusc deșertate pe o masă de liniști din l’impasse ronsin
pe el îl vizitau furnicile celor demult semințe
în cerul natal din adânc; într-o pasăre (risipă de cuburi
linii savant măcinate la subțioara abisului pur, viori
ale închipuirii devenite cicatrice ale realului) adăpostea
el imperiile unor reverii ancestrale însă două silabe –
aceleași prin care timpul se smulge de sine – între o
masă și o poartă ce taie calm drumul către coloană:
veșnică urmă: zbor închis privirii…
… de aici ascult cum crește iarba meiul la rădăcina memoriei
cum se înalță cu foșnet sticlos în barba
regelui dac; înrisipire a nimicului pur: zborul oprit
la limita graiului; aproape întrezărit; scaunele
alungă confortul albe tăieturi în faldul unei neliniști
din care numai un rest mai stă să adoarmă veghind
răcoarea arde carnea acestor statui pietre
ale gândului fără răspuns când nici întrebarea
pare că nu a zburat (căci zborul doar ar putea totuși
să zboare dacă nu l-ar ține în loc Ideea) și pasărea
nu ar putea deveni mai umană decât această
umbră a Mâinii, traiect al neliniștii ca un luciu
neinstruit, rostire în pâcla tainei fără hotar macină
(cine?) sămânța și oglinda grea de chipuri
de zei care-au trecut demult pe sub carpați
martorii preferă însă tăcerea care îndurerează
mari vase de lut: ceramice graiuri… pare că arborii
poartă cu ei coaja străvechilor mâini cu care s-a arat
veșnicia el însă a deschis mutele guri ale formelor
în sângele pietrei peste cenuși de melci și
peste smalțul tăcerii…
3.
vom lua cu toții din tăcerile lui
alte răgazuri improvizate (alteregouri grăbite spre
somn) și nu mai puțin seducătoare; taine și
ipoteze căci lama pietrei lui pretutindenește
asemenea iubirii ce nou basm promite mereu
deși același cuplu îi îndură clima…
…nouă însă ușor nu ne vine să tăiem în felii
o taină atât de curată și aproape în noi prea
aproape de gurile învorbite ridică el umbra Măriei Sale
Obârșia; țara ca o lacrimă a pietrei prin care
albastru devine aprigă mierlă zborul ca un început
de rană pe sub cămașa vorbei el acolo –
în les grandes musées ale lumii poate să pară
el o dulce unealtă a noului prin care
un celălalt se face pe deplin auzit? nouă însă
toată culoarea ne-a cheltuit-o – inima inimii –
înălțând vidre semețe peste ape și plozi
foamea de veșnic, chipul
Identității!…
1981 Georocu-Mare
STATUARIA
(Poema anni Settanta, inedito)
Con V. G. Paleolog sillabare sui silenzi di Brâncuși
A Suzana Fântânaiu
1.
… e non era il sapore di quella collina – il pieno azzurro –
dal tempo pullulante (il mito dell’eterno ritorno come un continuum di cera)
ma il bronzo stesso spiantato dalla propria ignavia. Salto fra dèi e
ortiche: la baracca di sabbie in cui il giovane cronos digruma
pezzi della carne delle statue: granello di fatalità riconquistata
per l’ascensione bollente nella matrice così puntualmente obbedita.
(invece a chi?) quando troppo lentamente abbiamo imparato noi a eroicizzare
come se l’aspro bisogno di pace non potesse istigare lo spreco
di papaveri nel delta della morte…
… uno solo fra le nostre mani troppo logorroiche
ha incontrato il sudore dei vecchi; egli rifiutava il velluto –
la muffa della facile vittoria – dovunque la sua barba
immaginava campo di orzo – la patria getica (U-topia si disse?),
la musa gli fu a lungo nascosta … quel segreto
tanto limato la verza acre e la manciata di polenta
d’improvviso gettata su un tavolo di silenzi in Impasse Ronsin
lo visitavano le formiche di quei vecchi semi
del natale cielo profondo; in un uccello (spreco di cubi
di linee macinate con saggezza al sottobraccio dell’abisso, violini
dell’immaginazione fatti cicatrici del reale) custodiva egli
gli imperi di fantasticheria ancestrale ma due sillabe –
le stesse per le quali il tempo si strappa da sé stesso – fra
una tavola e una porta che blocca con calma la strada verso la colonna:
eterna traccia: volo chiuso allo sguardo…
2.
… di qua ascolto come germina l’erba alla radice della memoria
come s’innalza con vitreo fremito nella barba
del re daco: dissipare del puro nulla: il volo fermato
al limite della parola; quasi intravveduto; le sedie
cacciano via bianche incisioni nella falda di una angoscia
di cui solo un resto sta per addormentarsi vegliando
il fresco arde la carne di queste statue pietre
del pensiero… senza risposata quando neppure la domanda
sembra essere volata (ché il volo comunque non potrebbe di certo
volare se lo tenesse fermo l’Idea) e l’uccello non potrebbe diventare
più umano di questa ombra della Mano, tragitto dell’inquietudine come
un lucido primitivo, un codice nella nuvola del segreto senza confini
macina (chi?) il seme e il pesante specchio di volti
di dèi che sono passati da tempo sotto i Carpazi
i testimoni preferiscono invece il silenzio che tormenta
grandi vasi di terra: ceramiche codici… pare che gli arbori
portano con essi la corteccia delle antiche mani con cui s’è arata
l’eternità egli stesso ha aperto le mute bocche delle forme
nel sangue della pietra su ceneri di chiocciole e
sopra lo smalto del silenzio…
3.
prenderemo tutti qualcosa dai suoi silenzi
altri sollievi improvvisati (frettolosi alter-ego verso
il sonno) e non di meno seducenti: segreti e
ipotesi perché la lama della sua pietra va dovunque
come l’amore che nuova fiaba promette sempre
bensì la stessa coppia ne soffra il clima…
… a noi invece facile non è tagliare in pezzi
un segreto tanto limpido e quasi in noi troppo
vicino alle bocche parlanti innalza egli l’ombra della Sua
Maestà Origine; il paese come una lacrima della pietra
su cui azzurro diviene un accanito merlo il volo come un inizio
di ferita sotto la camicia della parola egli lì –
in les grandes musées del mondo può sembrare
un altro ma si fa davvero ascoltare? a noi invece
tutto il colore l’ha speso – il cuore del cuore –
innalzando fiere lontre sulle acque e bimbi
la fame di eterno, il volto
dell’Identità…
1981 Georocu-Mare
