Elio Pecora alte poeme
*
Fericit. Dar cum e posibil ca fericirea aceasta,
atât de plină, să cuprindă
și toate chinurile, toate sâcâielile?
Soarele înalt peste piață, mulțimea distrată, câinii,
violonistul cu orchestra în magnetofon,
porumbei, vociferări, motoare, blestemele omului pe bicicletă,
bătrâna cu florile îmbâcsite de urină. Totul văzut, simțit,
iar gândul iubirii absente
și gândul de a fi viu și redus.
Fericire și disperare.
Din Simmetrie, Mondadori, 2007
Eu îmi voi fi credincios
Eu îmi voi fi credincios,
credincios acestui trup și marilor nevoi ale sufletului,
credincios acestei nechibzuite iubiri pe care mi-o lasă
dimineața.
Credincios acestor anotimpuri ce se repetă,
acestor chipuri ce se șterg,
hainei mele vremi.
Eu merg o treaptă pe zi pe scara fără sfârșit.
Spre răbdare și așteptare, dar spre prezent.
Speranțe nu am, nici vis.
Eu sunt aici și frământ var și zidul îmi crește
sub brațe. Fără să se fărâme.
Și paradisul?
Traseul spre absolut, poate arta,
împlinită în nebunie, în febră de desăvârșire.
Poate o promisiune.
Din Le chiave di vetro, Capelli Editore, 1970.
din POESIE 1975-1995
Ultimul cânt
Poate proba a stat în acest umblet pe ape
nicicând oprite sub ceruri, peste abisuri,
spre uși marcate cu obosite hărți,
și încă în această dezlegare a unor funii de amăgiri,
închise în amăgirea ce totul include,
astfel urmărind așteptările, conjuncturile.
Prin urmare să poposim între ziduri și mobile
spunându-ne întâmplări de demult, ghemuri de povești,
prea plina iubire clipă fulgerătoare,
a noastră, ultima întinsă durere a sa,
un cânt indicând, scurt ca un salut:
„…tainica bucurie
de a ni se fi arătat,
drumul nesigur
pe parcursul trasat,
arbustul ce înfrunzește,
cerul ce se întunecă,
în geamuri luna…”
Epifanie
Sosesc umbre ce se îndeasă intense,
urcă în grămadă fie și nechemate.
(Pe care din ele am iubit, care m-au iubit,
și cine mi-a zis: „Să mergem”, cui i-am răspuns: „Mereu”,
pe cine după atât timp am părăsit, de cine-am fost părăsit,
cu cine ai străbătut drumul, a cui voce o așteptai
și cine-a trecut iute prin zilele mele?)
(De la mulți am așteptat apropieri, de la mulți un război,
de la cei ce m-au împrejmuit am cerut moartea
atâta mă înfometa prezența lor.
Cu toți am împlinit un scurt
voiaj, neîncheiat,
unora le-am aflat neliniștea,
altora mânia,
pentru alții am deprins un trecut
de insidii, de vrăji,
și cine m-a strigat plângând,
cine-a râs și a dispărut).
Tatălui
Umbra ce închipui în memoria confuză
ca la întoarcerea dintr-o îndepărtată călătorie
fără a mai vorbi de alte plecări și necazuri
și de destinul de locuit pe valuri.
Trup atins doar înainte de moarte,
abandonate mâini, scurte lăsate jeluiri,
am venit pe mare și eu de mă ducea
prin închise ziduri nava ta dezarmată.
Bătrân vagabond prin deșerturi de apă,
plecat copil dint-un sat cu păduri
puțin ori nimic n-ai știut de fiul pierdut
ca să-i faci în întuneric dreapta cale.
(Aprilie, vele în golf, tu m-așteptai
și pianina a scârțâit o promisiune de dragoste,
m-a înfășurat atunci chinul ce-l desfășor acum,
aveai anii ce-i împlinesc în timp ce-ți vorbesc.)
(Noi coboram insula verde de lumină,
ofilite grădinile, casele, apropiat cerul,
în brațele tale, ca sămânță în brazdă,
am cules o clipă binele de a fi împlinit.)
Te recunosc tovarăș pe abruptul drum
azi când mulți tați zadarnic am căutat
găsind doar egali în îndoieli, în neliniște,
imprudenți hoinari spre un capăt necunoscut.
Ești anotimpul petrecut înaintea ultimei
mele uși și cobor spre ieșire,
vocea vlăguită urcând prin cețuri,
umbre chemând în numele scurt al celor vii.
Mărturisire
Lui Sandro Penna
În înalta cameră cu perdelele trase
i se întorceau curate cerul și marea
și băieții printre ierburi și ierburile la soarele
vremii imemorial senin
poate trecând doar în vis.
Se-ngrămădesc în jur
la patul său cu cearșafuri uzate
varii instrumente și vechi haine și hărți
pentru o călătorie încă de împlinit.
În nopțile de veghe auzea ceasul
ticăind deasupra cupolelor și fluviului
și deja plângea clipa arzătoare
când trista fetiță scumpă
ar fi intrat să-l oprească în somn.
- R. Wilcook
„Totul e nimic – zicea – și nimic e moarte,
ca prostul de la Viena urcat prin păduri
liniștit insista: „Și totul e cuvânt”,
cedând brazdele abisului și viețile dezlegate.
Când mâna n-a ținut pilula amară
– poate ar fi rămas încă lună –
umbra sa istovită, în zori de martie,
a închis camera cu cărți, a stins veioza,
a lăsat câinele la ușă în ceață,
nedemnă a dispărut spre hotarele golului
unde și-ar fi stins lumina ochilor
și fragila sa soartă de trist animal.
din POESIE PER LA MADRE
