I CORIDORUL PORTRETELOR
Mica sufragerie a hotelului e la demisol și e
nouă. Pereții de un alb stins, nevăruți.
Creează un simțământ de prospețime după căldura urâțeniei
de pe strada de periferie, acolo afară. Și sunt din fericire com-
plet lipsiți de tablouri. În așteptarea distrată între
o ușă și alta, ochiul se poate așeza numai deasupra:
Lunga spirală de fier a scării ce coboară
de la etajul superior, măsuțele rotunde lăcuite în roșu,
masa dreptunghiulară a bufetului (cu trofeele de fructe
ieșite din comun) de aceeași culoare. Lumina cade din înalt,
distribuită în atâtea mici reflectoare încastrate înlăuntrul
cavităților din tavan.
E ora aproape nouă seara; sala e pe jumătate pustie:
la stânga se află așezați trei tineri profesori universi-
tari (doi bărbați și o femeie) ce complotează;
spre centru, stă un bărbat, singur. Pare că de-acum
n-ar trebui să mai coboare nimeni. Solitarul (Aure-
lio) a băut deja un pahar din carafa ce-i
stă dinainte, iar în acest moment chelnerul mai
bătrân îi aduce farfuria cu macaroane –
când își face apariția o doamnă. Peste patruzeci de ani,
un machiaj din acelea considerate «discrete»
(vizibilă mai ales și numai ca o umbrire albastră
între îndoitura dintre geană și sprânceană)
evident bogată
(se spune, «înstărită» – adică: se spune bogați, vorbind
printre dinți despre alți bogați ea se-nțelege vorbind
despre sine ar spune un nimeni cei care acceptă să vorbească sunt ex-negustorii rămași sinceri: “slavă Domnului acum ne simțim bine, nu putem să ne plângem”)
frumoasă? Întrebarea n-are prea mult sens
(se poate spune: e rafinată)
ușor –
nu grasă, nu frumușică –
ușor cam mare,
aripioarele nasului sunt vibrante, nerăbdătoare.
Se așază la câteva măsuțe distanță de Aurelio,
la dreapta sa. După un moment el bagă de seamă o
mică, dar simetrică antiteză
între ei –
una dintre acele mărunțișuri, însă limpezi și vii,
ce oferă pentru o clipă plăcerea de a alinia
lucrurile dinainte-i precum niște fâșii distincte, aranjând
la scară microscopică o ordine ce dă iluzia
(ah, pentru numele lui Dumnezeu numai iluzie – și de moment)
de a fi și o ordine a lumii:
ea cinează alb
el cinează roșu.
Aurelio a făcut comenzi plebei: o carafă cu vin
vărsat, al casei (un rozaliu acidulat, nepericulos, ce nu
lasă amintiri), un coșuleț cu pâine, o strachină de
urechușe cu sos, o farfurioară de legume amestecate.
Ea de partea sa: o salată ca în Capri (feliuțe puține, alternate
pe rând, cu roșii și brânză proaspătă ce fac
să iese în evidență albimea farfuriei ovale), o cutie
de grisine, o sticlă (neapărat desigilată sub ochii ei)
de vin alb. Este o cină
punctual atentă și apropriată, fină dar lipsită
de orice indulgență pentru sine însăși, o cină ce
se prezintă cât o autoproiecție împotriva verii ce dă năvală
acolo afară –
și comandată cu siguranță: și-a aruncat o oche-
adă pe lista cu mâncăruri, n-a așteptat nici măcar ca
ospătarul să se îndepărteze de masă
(Aurelio, dimpotrivă, șovăise între felurile de ma-
caroane, s-a consultat cu ospătarul mai înainte
să stabilească opțiunea sa asupra unui fel
de Piazza dei tori, ceruse informații despre vin).
Pe la jumătatea cinei, ospătarul îi aduce (culoarea fildeșului,
ca pentru a rămâne în armonie) un telefon fără fir,
și îi întinde antena (e un telefon pentru dumneavoastră) aproape
cu o plecăciune. Vorbește cu un aer între plictisită
(toți cei puțini din jur întind, cu chipuri indiferente,
urechile)
și mulțumită:
că statutul său potențial umilitor de feme
ie-ce-cinează-de-una-singură e salvată de această mo-
mentană companie telefonică a unui cavaler.
Întrucât, că ea vorbește cu un bărbat nu există dubiu:
se simte din temperatura glasului. Dar – ce fel
de bărbat? Mai bine zis: Ce rol de bărbat?
– «Îți – vorbesc – din sala de mese»,
silabisește ea pentru a doua oară.
(Spre a se face auzită fără a ridica glasul – ce-ar
constrânge-o să servească multe băuturi răcoritoare spre deliciul
curiozității ascultătorilor indiscreți – ea a aleasa
să păstreze glasul scăzut, dar în același timp să subli-
ze fiecare cuvânt mai încet).
E în glasul ei un ton de gingașă complicitate –
chiar și cu o vână de voioșie aproape copilărească, limpede
înfrânată în fața acestor străini, dar gata să izbucnească –
care exclude un soț.
Însă alternativa nu e tot așa de simplă.
Firește că ar trebui să fie un amant;
dar ar putea fi
(este semnul complexității că femeia aceasta
a câștigat și e coaptă)
ar putea fi și un (o) fiu (fiică).
A sfârșit în pripă, aproape retezând-o, con-
vorbirea; predat telefonul, peste umăr
fără să-l privească, ospătarului.
Își termină felul său cu o liniștită zornăială de tacâmuri,
brațele aliniate și bustul ridicat;
se ridică apoi și se îndepărtează, lăsând sticla plină
pe trei sferturi
și mesajul său indirect, dar trunchiat, pu-
ținului public ascuns, este:
«Aceasta, scumpii mei domni, este viață fără nici o taină,
ce nu cere de fapt obositoarele eforturi ale ima-
ginației voastre»
II
Orașul e mare –
nici măcar august nu-l stinge.
Măreția sa (ce nu depinde de vastitate) se
măsoară și prin aceasta: că el a impus munca
locuitorilor săi nu numai drept o marcă arzătoare,
ci și ca o tristă medalie.
Iată de ce cele două curente ce laolaltă alcă-
tuiesc – sus și jos de-a lungul străzii celei mai faimoase – marele flu-
viu popular, nu se întemeiază cu adevărat, ci ră-
mân (și atunci când contactul este de cot contra cot)
unul altuia străin, mai ales când în-
cepe să coboare amurgul;
atunci turiștii apar încă și fără apărare
diferiți față de cetățenii ce se întorc acasă de la muncă.
Primii
(ce se simt prăfuiți de lungile raze de
soare din întreaga zi, chiar când clima e
secetoasă, iar cămășile lor încă neboțite)
se dezvăluie cu cruzime mărunțiți – or fi ei
adevărați turiști ce au făcut pace cu propriul
rol; ori voiajori în căutare mai mult ori mai puțin nesigură – în
raport cu secundele.
Însă rangurile cetățenilor sunt mai puțin compacte decât
acela ce pare ochiului turistului ușor
(obositor) invidios. Chiar dacă înfățișarea lor la
ora aceasta e cea a unei pestrițe trupe în marș,
cetățenii aceștia sunt cu pasiune diferiți între ei –
fiecare duce
(într-un braț, o îmbrățișare, grea; ca și când ar că-
ra un copil bolnav și foarte mare)
viața sa peste sine, astfel că ea nu reușește
să atingă (reușește să nu atingă?)
pe celelalte.
Aceasta:
intră cu pas hotărât pe stradă
(abia eliberat
de lumina schimbătoare a unui semafor)
ce-i iese în drum. Aceasta, cu umerii
largi,
îmbrăcată în giacă albă și fustă neagră,
cu o mare geantă de piele în mână, chipul ferm
și neclintit – ca și cum încă incredul de acest răgaz
obținut abia ieșită de la birou
(după zgomotoase conversații în picioare, scurt
lansate peste suprafața cizelată a imensei mese
din sălița de ședințe).
Însă chipul său nu atât de închis încât să nu poată
frâna o ocheadă spre o altă persoană care
(în poziție perpendiculară față de drumul său)
așteaptă ca lumina semaforului să se schimbe
de partea sa.
Și aceasta e o femeie – dar ce deosebire:
Femeia aceasta ce așteaptă
(și care întoarce spatele la privitoare, complet
inconștientă că e ținta ochilor acesteia din urmă)
e neagră și tot pe atât de tânără și mai frumoasă.
Rochia celei privite e mai frapantă (de stofă ușoară,
înflorată) și mai feminin atrăgătoare, decât
a privitoarei.
Funcționara îmbrăcată în alb și negru așază o lungă privire
(lentă, largă precum palma unei mâini ce
coboară și se sprijină)
pe curul, învelit strâns cu stofa înflorată), al celeilalte
femei.
E o privire din acelea pe care mulți le-ar spune mas-
culine; o privire ce obiectivează evaluează cântărește;
o ocheadă
ce însoțește un surâs adânc.
E senzuală – e un surâs ce reflectă cu franchețe o
dorință de posesiune; și totuși nu e îngăduitor.
Prea obosit surâs, spre a fi îngăduitor.
Trupul epuizat la sfârșitul
unei zile intense de muncă
e forțat în pofida sa să contemple plăcerea
ca pe un fluviu scânteietor ce curge alături dar
totuși departe ca să nu poată fi atins, dimpotrivă
drept ceva pe care ai putea pune stăpânire.
Acesta-i sensul unei contemplări obligate,
nedorite, ce face surâsul amar. Într-un astfel de su-
râs ce se aseamănă unui rânjet, buzele vorbesc
în tăcere:
«Oh, tu, pâine gata pentru alți dinți – într-un alt
moment, totuși, mi-aș hazarda și eu o bravă
tentativă a mea…dar acum, se întâmplă că abia
reușesc să-mi mențin o aer energic
umblând dreaptă în fața mea de-a lungul
drumului obișnuit ce mă duce la odihna
aceea solitară și apărată
(săndăluțe desculțe cu o fundiță a mâinii
pe tocuri, firul telefonului imediat scos din priză,
bluziță ridicată mai sus de curea fără ca eu ori alții
să-și îngăduie acea desfacere de stofă, nici a
cărnii ce astfel va fi dezvăluită),
unicul lucru de care eu aș avea nevoie acum.
Nu aș reuși nici măcar să-mi întins brațul de-a latul
spre a înșfăca acest fruct cu flori, aici pe stradă…»
Însă poate surâsul acela e înțeles mai adânc:
poate, ceea ce-i amar în el e un fel
neliniștit de a recunoaște frumusețea. Când e întâlnită
pe neașteptate,
fără pregătire, fără glose,
cum să nu se poată simți – dincolo de orice egoism –
o înțepătură de durere?
7 august
New York, A cincea Stradă
III
Supermarketul e pe punctul să
(mai sunt zece minute până la două)
închidă. Coboară obloanele de soare încă sus
(și chiar la obișnuitul ceas al amurgului) fiindcă e
duminică. (Ritmul acestei zile s-a jucat poate în
întregime pe îmbulzeala de la ora asta: când oamenii
coboară, după liturghie, de la biserica de pe colină).
Acum nu-i numai graba de a nu se mai îngriji de
ascundere (curentă de-a lungul șirului de mișcări ale
vânzătorilor, razant cu rafturile și cu cărucioarele),
există și un aer de distinsă conversație
(o femeie ce vorbește cu vânzătoarea
peste tejgheaua cu cărnuri),
de răgaz, între fluxurile celor doi versanți ale zilei
atât de diferite – înainte și după închidere –
încât par două zile diferite.
Un bărbat pe coama vârstei
a intrat în grabă chiar acum cu
(pare a avea un rol mai neîndemânatic – cel al
ultimilor mușterii ai zilei)
o fetiță ce-i seamănă atâta că pare a fi
fiică-sa.
Înșfacă în grabă mânerul unuia dintre căruțe, pri-
vind ceasul: el și fetița se învârt luând
puține obiecte din rafturi –
mici cheltuieli precise de ultim moment.
Îmbrăcat ciudat: hainele sunt scumpe, însă par
ca alese, cu o nerăbdare ce trebuie
să fi frizat disprețul.
Vânzătoarea de la raionul de măcelărie, o fată,
stă la bârfe cu o femeie încă tânără, însă mai
în vârstă decât ea:
e o clientă ce-o cunoaște pe vânzătoare ori vreo
colega de-a sa ce s-a lăsat de muncă și și-a aruncat
șorțul albastru, pe care cea mai tânără (poartă
ochelari) îl poartă încă?
Bărbatul –
ce-i îmbrăcat cu o giacă peste un tricou alb,
fără guler și cu mânecile scurte –
se ciocnise deja de femeia aceea în civil
cu puține minute mai înainte, abia intrat în local.
Liniile ei, pielea, părul blond ar fi părut
americane în Italia; aici, au un aer
italian –
și ambele percepții sunt adevărate
și amândouă sunt false.
I-a aruncat o privire de curiozitate, de apreci-
ere; ea, i le-a acceptat cu franchețe –
a susținut cu ochii săi pe ai bărbatului.
Pe urmă s-au încrucișat fugitiv, pe coridorul
cu detergenți, în timp ce el tocmai cerea cu
glas tare ceva vânzătoarei –
și au schițat (retrăgându-și pe urmă
ochii) o umbră de surâs.
Acum, el s-a oprit la o margine a lungii mese
de la măcelărie ce blochează întregul perete din fund
al supermarketului
(copila tocmai alege laptele și ouăle –
marginea cealaltă este raionul cu mâncăruri
deja preparate:
salată de roșii, macaroane reci, salată de
raci de mare, ficăței de pui, salată de ton, ardei
copți, salată de varză (aceea cu fâșii sub-
țiri albe picante), macedonie de fructe, salată de
ciuperci –
la celălalt capăt al mesei cele două femei încă
mai flecăresc.
Se află, acum la cotul bărbatului, un clopo-
țel mare și neted asemeni unui castron de metal (din
acelea ce se lovesc cu palma mâinii și clinchetea-
ză) spre a atrage atenția vânzătorilor
din acel sector al mesei; când ei se află înlăuntrul marii
încăperi unde se taie felii și se împachetează bucățile
de carne.
Omul n-atinge însă clopoțelul –
privește de două-trei ori în direcția femeilor fă-
ră să le privească de fapt, apoi se-ntoarce (lăsând căru-
țul), se apropie de raionul cu obiecte de papetărie.
În clipa în care el se îndepărtează,
vânzătoarea cu ochelari se retrage din conversa-
ție, se apropie de colțul cu mâncăruri gătite. În-
tre timp bărbatul, ce luase un pachet de șer-
vețele de hârtie, se apleacă pe căruț spre a le aranja. La
întrebarea
(«Ce doriți?»)
ridică ochii fără să ridice bustul –
iar privirea sa o întâlnește pe a prietenei vânzătoarei
ce se plimbă de-a lungul mesei, în direcția sa.
La atingerea privirii ei, ochii bărbatului
clipesc pentru o clipă:
e o ocheadă veselă și sincer ațâțătoare; o ochea-
dă ce se pregătește să se prelungească cu calm spre a
se articula într-un semn prietenos poate revărsându-se
într-un cuvânt de salut –
însă raza de lumină se sparge brusc.
Ca și cum un lucru l-ar fi lovit pe bărbat în mij-
locul pieptului –
i se taie răsuflarea lumina ochii se sting –
e ca un semn de moarte măruntă.
E iute (imediat își revine), însă e prea vizibil:
bărbatul se moleșește asemeni unui sac cu acele
bucățele subțiri de cărbuni de ars ce vor începe
să se vândă peste câteva luni.
În spațiul acelei clipe un ochi fără pupilă
dinlăuntrul lui a văzut vanitatea tuturor bătălii-
lor:
Sevele în care creștea
limfa trufiei vieții
s-au ofilit dintr-odată,
și atât de punctuală a fost schimbarea încât se
poate însemna clipa aceea
asemeni liniei exacte de divizare
între o vârstă și alta a vieții sale.
Femeia a observat acea succesiune de priviri?
Poate că da, fiindcă se grăbește să-și întoarcă ochii
spre a se apropia de ieșire.
Ajută vânzătoarea să adune niște cutii
goale într-un colț lângă ușă de adăpost
de vânt.
Între timp bărbatul și copila se așază în mași-
nă (o lungă și ruginită coșcovea de culoare verde)
și deschid din hârtie farfurioarele de plastic cu
mâncărurile pe care le-au cumpărat pentru o fugară gustare.
Vorbesc din când în când
– comentarii despre mâncare vreun surâs vreo glumă –
însă bărbatul are privirea pierdută încă.
Lungi sunt momentele de trecere, în care el încă
nu știe cu ce să-și umple ochii –
nu știe de va putea să-i mai potolească
(de ani i s-au uscat lacrimile; și de două minute
s-au stins sclipirile).
Oricare dintre vânzători, de-acum, a urcat
în propria mașină; femeia a plecat fără să-și mai
întoarcă vreo privire spre cineva.
Sfârșit de august
Supermarketul din North Branford
IV
O întâlnește în sala perversiunilor, încă din
zorii primei ședințe săptămânale atunci când,
oprit în intervalul ușii mobile din care el
a parcurs doar un segment,
aruncă o ocheadă iute înlăuntru și în jur,
spunându-și că e încă timp să alunece
din nou pe coridor.
Ritualul micului dejun
(nu se poate să nu se cheme așa – “prânz” e cuvânt
prea greu pentru această masă pătrată deloc mare
aranjată în spațiul interior al ferestrei celei mari
pe care se odihnesc puține mari farfurii de unică folosință
acoperite cu subțiri fuioare de felii de salam și feliuțe de brânză
și alături vreo farfurie de salată și vreo două coșulețe
cu chifle)
e uluit de acest fel al său de a fi în ceea
ce e – și rămâne, nici nu încearcă să camufleze – o sală de
ședințe. Greaua masă de lemn ce se întinde
în centrul încăperii lungi
(mai curând decât largă)
și înaltă și masivă, astfel că genunchii celor ce
stau așezați pe scaunele și ele de lemn greu
dar tapițate
(cu absurdul efect primăvăratic și ușor)
din țesut de bumbac cu floricele împing spre carca-
sa solidă sub nivelul mesei, iar atunci cel prezent
e silit să stea drept și ușor la distanță în poziție
de ascultător așadar, nu de comesean.
Și totuși chiar acolo fiecare trebuie să-și aducă farfuria
și paharul său de vin alb (ori de cidru) –
de nu, trebuie să ia loc la una dintre cele trei măsuțe ali-
niate de-a lungul pereților; însă sunt rotunde, de lemn luci-
tor – mici mese de joc, ce nu au nimic de-a face
cu o cantină; cei ce se așază aici –
chiar dacă vârstnici și făloși conștienți de impor-
tanța lor –
devin copii aranjați momentan în sufrageria bună
spre a bea ciocolată la ceașcă.
Întocmai, perversiunea –
de a servi, spre sfârșitul frugalului mic dejun, o
conferință erudită. Cuvintele citite, eliberându-se peste
ceștile de cafea și farfurioarele cu prăjituri dau o plictiseală
ușoară, colorează într-o lumină un pic bolnavă acele (două)
ore ale acestei reuniuni de tineri și bătrâni înțelepți.
E zveltă – antilopă ce pășește pe saboții subțiri,
amișunând neîncrezătoare aerul și ierburile din jurul acestui
puț otrăvit.
Rochie cu un retuș
(un retuș numai)
de eleganță față de celelalte colege. Un strat
(cum se spune) de machiaj –
un strat lung, de o culoare ce nu poate fi ul-
terior definită (e: culoare)
ce se prelinge de la montura aeriană a ochelarilor
până la linia gurii
(unde, cu strălucirea sa ce nu e vizibilă
decât ca un colorit, decisă ondulație a
buzelor ce altfel riscau să atârne mo-
latec și să se desfacă)
la curelușa de piele ce-i susține moliciunea
bluzei de lână la mica brățară făcută dintr-o bucată
subțire și aurită și singură
(identică – însă banderola aceleia e argintie – la
brățărica atârnând la încheietura tânărului pro-
fesor cu fața triunghiulară, care, cu brățara marchează
ceea ce în limbajul conferințelor sale el
ar numi «identitate sexuală»)
la cupa de vin transparentă stând dreaptă cu franchețe
(toate degetele sunt înfășurate în jurul piciorului)
la fusta strâmtă și, fără a fi prea scurtă, lăsată
până la tocurile ciorapilor italieni.
Cum e femeie de statură înaltă, tânăra își permite
luxul de a se menține un pic aplecată –
nu înainte, ci înapoi, lăsând ca bustul
să se înghesuie în bazin –
e o mare pasăre cu pene cenușii și negre cuibă-
rită spre o margine,
în timp ce vorbește cu unul dintre vulturii afec-
tat gânditori ce frecventează Centrul de Studii.
El: E pe cale să se îngrașe ușor
(dar nu e îngrășarea de plăcere, emblema Gâtlejului,
ci un semn sedentar),
se vede că nu este obișnuit cu cravata
(nodul, strâns cu o anumită iritare, a divulg
gat electric acest sentiment spre una dintre
marginile gulerului ce s-a aricit).
Este deja îmblânzit de ambianță ca să nu fie
ispitit de a agăța fetele; însă nu întra-atât de
obișnuit încât să nu i se vadă nerăbdarea
(și totuși dacă cineva ar scruta mai bine, lucru
ce firește nici gazela, nici altcineva nu visează să
facă, s-ar vedea că nerăbdarea sa e a cuiva ce la
urma urmei ar vrea să revină în vizuina sa – însă
exact așa se comportă animalul sălbatic – mai curând
decât cea a cuiva ce ar vrea compania să-i fie mai
aproape și densă și gălăgioasă).
Frumoasa și Bestia?
Nu: Frumoasa poate că da, însă nu opusă unei Bestii
prea definite
(și apoi: e limpede că și ea învață să se bes-
tializeze și chiar îi place)
dar numai șovăitor tăiată în lung
(precum broderia de la o pernă)
pe fondul unei moderate bestialități difuze
(necaracteristică lui –
care acum s-așezat la aceeași măsuță a căprioarei,
iar în curând alți doi Membri vor hălădui într-acolo
cu farfuriile și paharele lor, sosind să ocupe celelalte
două locuri –
decât a oricărui altul dintre Membrii Centrului);
bestialitatea pe care cultura totdeauna o cucerește când
e făcută în numele binelui, cu toate formele și aten-
țiile.
Însă pe urmă, cum frumos trebuia să fie timpul în care
toți oamenii vorbeau –
pe coline și în păduri pe prunduri de pâraie –
cu animalele și multe deprindeau.
În momentul în care vreunul merge să-și ia ceașca
de cafea și fursecul, Frumoasa și Non-Bestia
– reveniți la măsuță –
încep discuția.
care, cine știe cum, intră în lumea visurilor. Bărbatul se
însuflețește când începe să vorbească despre Marile
Visuri –
cele profetice iar dacă o persoană visează unul dintre
acestea trebuie ca dimineață să cheme la cules întregul
trib și să i le povestească.
Abia au pătruns în conversație când se aude
micul zgomot sec, amenințător, al linguriței bătute
în marginea ceștii:
Directorul cere liniște spre a anunța con-
ferențiarul.
Ea și el își aruncă o ocheadă, cu un surâs
de scuză pentru bruschețea cu care sunt constrânși
să-și întrerupă conversația, spre a începe să ascul-
te cu profesionalism conferința.
Pentru o clipă țâșnește între ei o complicitate de
copii ce rup legătura unei vorbării a lor când aud
că un adult a început să-i asculte –
nu că și-ar spune vreun mare secret,
ci din cauza simțământului instinctiv că
orice conversație a lor trebuie să rămână,
în fața unui adult, o carte închisă.
Complicitatea aceasta surâzătoare a dialogului
întrerupt creează între ei o intimitate –
efemeră e adevărat, da mai intensă decât dacă
conversația ar fi continuat
(fiindcă apoi s-ar fi strecurat oboseala –
și sentimentul că persoana din fața ta e așa
ciudată că te-apucă frica).
Nu vor mai reveni la această însuflețire, pentru
tot restul sejurului.
Acum stau cu toții în liniște, în lumina ce-a
devenit mai densă și cenușie.
(astfel încât obiectele persoanele par farfurii și
vase și lighene și oale de porțelan aranjate în șir
pe un bufet).
Ea stă ușor aplecată –
sub lâna vaporoasă iese și împinge o mică
rotunjime ca pe spatele unor antilope înzăpezite
ce bântuie la marginea acelor pârâie cu o încurcătură
elegantă, de parcă ar fi mioape.
7-12 noiembrie
New Haven, Centrul «Whitney» de Studii Umaniste
