Marta Vespa (ITALIA)
da Il penultimo treno della sera, NOR editore, 2019
Ho frantumato una bottiglia oggi
e ne ho raccolto mille pezzi, uno ad uno.
Eppure credevo fino a ieri
che sarebbe stata una bottiglia
almeno quanto questo corpo
sarebbe stato ancora il guscio dei miei giorni.
Mi è caduta dalle mani, l’ho visto chiaramente.
E poi ho sentito la pelle liscia dei miei fianchi
scivolare silenziosa tra le braccia umide del tempo
e non ho saputo impedirlo.
Ma quando avrò toccato terra
in quanti pezzi sarò infranta –
Sono miei i cocci della bottiglia.
Ma i miei cocci di chi sono –
din volumul Penultimul tren al serii, NOR Editore, 2019
*
Am spart o sticlă azi
și i-am cules o mie de cioburi, unu câte unu.
Și totuși până ieri credeam
că o fi fost o sticlă
cel puțin cât acest trup
ar fi fost și coaja zilelor mele.
Mi-a căzut din mâini, am văzut limpede.
Și apoi am simțit pielea netedă a coapselor mele
alunecând tăcută între brațele umede ale vremii
și n-am putut s-o opresc.
Însă când va fi atins pământul
în câte cioburi se va fi rupt –
Ale mele sunt cioburile sticlei.
Însă cioburile mele ale cui sunt –
CAPOSTAZIONE, GARE DE SAINT LOUIS
Ho scelto di non conoscervi,
di vedervi arrivare e partire senza nome né storia,
di ascoltare solo con gli occhi la Babele di pensieri
così palesi sui vostri visi
che mi viene da piangere con voi,
audaci cacciatori dell’idea stessa della vita.
Io, bloccato nell’anticamera del viaggio,
saluto di nuovo con un cenno di mano
il penultimo treno della sera.
Chiudo gli occhi e attendo il prossimo,
immerso nella grande pausa.
Il silenzio dove io, ancora una volta,
ho un nome.
CAP DE LINIE, GARA DIN SAINT LOUIS
Am ales să nu vă cunosc,
să vă văd alergând și plecând fără nume și fără istorie,
să ascult doar cu ochii Babelul de gânduri
atât de vădite pe chipurile voastre
că îmi vine să plâng cu voi,
îndrăzneți vânători ai înseși ideii de viață.
Eu, blocat în anticamera călătoriei,
salut din nou cu un semn din mână
penultimul tren al serii.
Închid ochii și aștept pe următorul,
ivit în marea pauză.
Tăcerea unde eu, încă o dată,
am un nume.
HONG KONG
Vorrei svegliarmi una mattina tra vent’anni
spaccata l’anima in quattro
e sentire i piedi che bruciano di fuga da te.
L’intero monte Bianco mi sorge sul petto
mi toglie il respiro,
l’oceano tutto sgorga dai miei occhi – ubriaca di dolore
spaccata l’anima in otto
farei un passo verso il bordo del letto a cercare le calze
in sedici, trentadue, sessantaquattro
e poi il vestito e poi le scarpe.
Ma i nostri capelli intrecciati
e il porto profumato del tuo ricordo
mi griderebbero:
«Resta».
E questo basterebbe
cento altre volte
perché nostre anime s’incatenino lievi
nel canto lieto di fine estate.
HONG KONG
Aș vrea să mă trezesc într-o dimineață peste douăzeci de ani
cu sufletul în patru despicat
și să simt picioarele că ard în fuga de tine.
Întregul munte Alb îmi curge pe piept
îmi taie răsuflarea,
oceanul întreg țâșnește din ochii-mi – beată de durere
despicat sufletul în opt
aș face un pas spre marginea patului căutând pantofii
în șaisprezece, treizeci și doi, șaizeci și patru
și apoi îmbrăcat și apoi pantofii.
Însă părul nostru încurcat
și purtarea aromată a amintirii tale
mi-ar striga:
„Rămâi”.
Și asta ar ajunge
o sută alte dăți
ca sufletele noastre să se înlănțuie ușoare
în cântul vesel de sfârșit de vară.
