Marco Lucchesi
Note despre El Libro dell’Amore de Marsilio Ficino
- Lucrul iubit
Commentarium in Convivium Platonis de Amore, a cărei popularizare de autor, El Libro dell’Amore, e capabilă să trezească încă admiraţie şi surpriză în cititorul contemporan. Fiindcă opera lui Ficino e limpede şi pasională. Poezia zburdă în toate paginile sale. Bucăţi de entuziasm şi de melancolie îi constituie parcursul dialectic. În alte părţi, disperarea îşi apropriază trama conceptuală. O filozofie a nemuririi structurată pe doi pilaştri: Dumnezeu şi Iubirea.
Ficino pleacă de la Convivio şi de la Phaedru, două mari dialoguri centrate pe raportul dintre bine şi frumos, de la Etica lui Aristotel şi de la Lelius al lui Cicero. Acestora le urmează Sf. Pavel şi Sf. Augustin ce ne învaţă dimensiunea carităţii, ca şi Gunizzelli şi Cavalcanti. Comedia lui Dante şi Canţonierul lui Petrarca împlinesc sinteza filosofiei sale consacrate iubirii. O împlinesc, dar nu o şi determină. Marsilio Ficino ştie să desfacă tradiţia, organizând-o într-un nou sistem; merge dincolo de condiţia de fragmente spre a inaugura un discurs.
Potrivit filosofului, iubirea omenească e o pregătire pentru iubirea divină. Totul îşi trage originea din similitudine. Iar când iubirea este adevărată, îndrăgostiţii se identifică unul în celălalt. De la iubirea solitară se trece la iubirea reciprocă. Similitudine şi reciprocitate sunt temeliile structurii sale:
„Iubirea se naşte din similitudine, similitudinea este o anumită calitate aceeaşi în mai mulţi subiecţi, astfel că eu îţi sunt asemănător ţie, tu din necesitate te asemenea mie; şi totuşi aceeaşi similitudine ce mă constrânge să te iubesc, te constrânge şi pe tine să mă iubeşti pe mine” (Libro dell’Amore II, VIII 35).
Ceva asemănător se găseşte în poezia lui Camões; îndrăgostitul se transformă în lucrul iubit şi înăuntrul său stăpâneşte partea dorită. Ficino scrie:
„şi unul şi celălalt se are pe sine însuşi şi îl are pe celălalt, fiindcă acesta se are pe sine dar în celălalt, celălalt se posedă pe sine dar în acesta. Sigur, în timp ce eu te iubesc pe tine mă iubesc pe mine, eu cugetând în tine mă regăsesc pe mine şi de mine desprins în tine mă păstrez recucerindu-mă; la fel faci tu în mine” (Ibid., 19-20)
Şi continuă:
„Mi-am ordonat ca eu, după ce mă voi pierdut de mine însumi, dacă mă recâştig prin tine, mă am pe mine însumi. Dacă prin tine mă am pe mine, eu te am pe tine întâi de toate mai mult decât pe mine însumi şi sunt mai mult apropiat de tine decât de mine, iar asta înseamnă că eu nu mă apropii mai mult de mine prin alt mijloc decât prin tine” (Ibid., 21-23).
Cu toate acestea, îndrăgostiţii, în ciuda acestei profunde uniri, nu ştiu exact ceea ce caută unul în altul. Vor mereu mai mult şi nu ştiu ce anume ar însemna acest mai mult. Simt un dor înrădăcinat, dar nu ştiu să-i măsoare gradul de extindere. Suferă în timp ce iubesc şi ignoră motivul suferinţei lor. Simt absenţa imponderabilului. Asemănarea şi reciprocitatea nu dezvăluie acest mister divin. Mai ales fiindcă setea de iubire nu se potoleşte în momentul în care priveşti şi atingi trupul iubit. Cine iubeşte nu doreşte un trup ori altul, ci lumina divină răspândită în el. Prezenţa lui Dumnezeu este asemenea unei suave arome ce prevesteşte gustul unui fruct încă neştiut. Îndrăgostitul simte deopotrivă teamă şi reverenţă în timp ce îl priveşte pe cel iubit, fiindcă în faţa lui Dumnezeu se dezvăluie o teamă inconştientă.
Asemenea argumente demonstrează că iubirea implică nu doar două persoane , ci trei: cele două fiinţe umane şi un Dumnezeu; cel care iubeşte şi cel iubit sunt oglinzi ce conservă imaginea imperfectă a Tatălui. Este exact ceea ce îi apropie atât de strâns. Trebuie să înţeleagă profunzimea acestui Bine. A iubi înseamnă a ne întoarce în Origine.
- Motive al neliniştii
Într-un cunoscut dialog al lui Platon, dorinţa de filozofie este dorinţa de moarte. Chiar dacă înspăimântătoare la început, cuvintele lui Socrate asumă o mai mare claritate din momentul în care se înaintează în lectura lui Phaidon. A filosofa înseamnă a te elibera de trup spre a-ţi stăpâni sufletul, lăsând că moară toate solicitările trupului în realitate gândirii. Numai miraje şi simulacre în jurul nostru: totul e imers în umbre. Iar trupul e asemenea unei prelungiri a acestei realităţi. Patria noastră cea adevărată e cea mai înaltă regiune de la care am descins până la această lume pământeană, acolo unde trăieşte Tatăl nostru: de aceea trebuie să murim. Aparţinem Distanţei, fiindcă trăim în Exil. Transcendenţă: iată cuvântul potrivit concepţiei platonice. Moarte şi transcendenţă ne pregătesc pentru sfârşitul Distanţei spre a ne întoarce în sânul Unităţii. Dorul de Dumnezeu e anticamera morţii. Pentru filosoful nostru, a filosofa înseamnă a muri.
Ficino e un om tulburat şi îndrăgostit de Dumnezeu. Iar paginile sale dau mărturie de această necontenită căutare a Înţelesului, a imaginii şi a celui asemănător Domnului. Filosofia nu e decât iubire şi întoarcere la Dumnezeu: a te întoarce la Începutul Începuturilor şi a contempla Cauza cauzelor, trecând de la suprafaţă la Adânc, întrucât omul – fără Dumnezeu – poartă cu sine o nelinişte cumplită. Orizontul pur fizic la Aristotel şi Lucretiu nu a fost niciodată o consolare pentru Ficino[1]. L-au determinat doar să-şi sporească căutarea Sensului. Cea mai mare dorinţă a omului – spune filosoful – constă în a deveni atotputernic. El măsoară cerul, pământul şi abisurile. Cerul nu-i pare atât de înalt. Nici centrul Pământului, atât de adânc. Abisul nu-i mai provoacă spaimă. Distanţele spaţiale şi temporale nu-l împiedică să ajungă unde doreşte. Cu toate acestea, neliniştea şi melancolia nu se dezlipesc de sufletul său. Nu-i ajunge cucerirea Pământului. Se simte oprimat de vanitatea lucrurilor. Simte nevoia de Celălalt. Simte dorul după Infinit. Şi nu vrea să se lase în voia valurilor vremii.
Ţinta omului e un altceva. Aşa cum florile sunt atrase de Soare, apele sunt mişcate de Lună, vânturile călăuzite de Marte, simţim şi noi impactul frumuseţii reprezentate de asemănarea cu Dumnezeu ce atrage sufletul spre sine potrivit unei legi a unei similitudini intrinseci.
Aceste pagini de cea mai înaltă poezie – ce reunesc metafore şi concepte, simboluri şi alegorii[2] – fac din filosofia lui Ficino o gândire emoţionată. Impregnat cu Dumnezeu şi cu nemurirea sufletului. Iată ce scrie Lorenzo Magnificul:
Hăul dumnezeieştii nesfârşiri
ca printr-o ceaţă-l contemplăm,
cât sufletul să-şi ţină ochii mari;
însă-o iubire prea curată noi iubim.
Ce ştie Domnul, Domnul la sine-adună:
iubind, la înălţimea-i ne-nălţăm”[3]
În aceste versuri cunoaşterea lui Dumnezeu devine culme a sufletului. Toate celelalte forme de viaţă şi de cunoaştere trebuie înţelese ca propedeutică mai mult ori mai puţin conştientă întru revenirea la Creator. Acesta e destinul ireversibil al sufletului. Tu ergo Deus noster, tu solus sitim hanc extingues ardentem.A potoli setea. Izvorul cel mai de preţ.
O întâlnire sublimă între îndrăgostit şi lucrul iubit. Un proiect de mântuire în care coincid Binele şi Unul, Cauza eficientă şi Cauza finală, Demiurgul lui Platon şi Intelectul lui Aristotel. O suprapunere de nuanţe ale tradiţiei platonice ce alimentează filosofia întoarcerii la Marsilio Ficino.
- Proiecte de unitate
Spre a înţelege o astfel de teorie, trebuie să recurgem la ipostaza lui Plotin. O admirabilă proastă interpretare a lui Parmenide. Transcendenţă Negativă a Unului. Radicală dimensiune a meta-ontismului. Drama întoarcerii porneşte exact chiar de la aceste cercetări.
Solitudine a Întâiului Principiu. De la primele pagini ale lui Plotin iată ceea ce observăm: Unul real, Unul total se iveşte radical separat de Univers, pe deasupra esenţei şi a vieţii, a părţii şi a Întregului. Nu e calitate sau cantitate. Nu se mişcă, nu se opreşte. Nu posedă forţă ori figură. Este absolut Separatul, dincolo de fiinţă […]. În totul, Transcendenţa sa. Imanenţă a toate în el. Multiplicitatea cosmosului derivă din non-multiplu şi nu poate exista multiplicitate fără existenţa lui. Astfel se prezintă Arborele Vieţii. Omnipotenţă absolut stăpână pe sine însăşi. Totul se începe de la Singular.
Hiper-limpezimea Întâiului Principiu se răspândeşte ca plenitudine ce se vesteşte autarhică şi fără dorinţe faţă de Fiu. Gândirea – act esenţial al Intelectului – e plurală, iar indicele său metafizic e infinit mic, în comparaţie cu Unul, imers în in-diferenţă. Iată motivul pentru care Unul n-ar fi capabil să se gândească pe sine, întrucât, dacă ar face-o, n-ar mai putea fi unitate originară, devenind subiect şi obiect. Deşi deficient şi ulterior, Intelectul este primul dintre fiinţe şi, printr-o mişcare de întoarcere […] la Tatăl, contemplă pe Unul care trebuie să fie înţeles ca perenă explicaţie a lui însuşi. Distanţa care-i separă corespunde abisului Infinitului. Şi astfel Fiul e fiinţa cea mai aproape Tatălui.
În momentul în care renunţă să cunoască diferenţa Intelectului prin emanaţie, Unul nu pierde nimic din autarhia sa. Stăruind, produce totuşi Intelectul din sine însuşi, precum strălucirea razelor de soare. Întâia inteligenţă e un kosmos ontos ce are un aspect activ şi subiectiv, activitatea gândirii, şi un aspect pasiv şi obiectiv, ansamblul ideilor. Viaţa Intelectului este întâia lumină ce se aprinde şi se oglindeşte în sine, iluminantă şi iluminată, pur inteligibilă, ce se vede prin sine însăşi şi nu are nevoie de o altă iluminare. Potrivit lui Plotin, ideile nu reprezintă conţinutul Intelectului, ci reprezintă propriul Intelect. Orice idee e în acelaşi timp intelecţie şi inteligenţă. Salvând în felul acesta unitatea specială multiplă a Fiului.
Când contemplă inteligibilele, intelectul reverberează imaginea lor în Suflet, comunicându-i propria fiinţă. Sufletul, deci, este Verbul Intelectului. O parte a sa rămâne în inteligibil, în afara cosmosului, contemplând Intelectul. Cealaltă parte înaintează spre fiinţele sensibile cărora la dă viaţă. Întâia parte e comparată cu agricultorul, în timp ce a doua e comparată cu arborele. Aceea e transcendentă, aceasta imanentă. Prin dubla sa natură, ar fi mai bine ca Sufletul să trăiască în inteligibil. În ciuda acestui lucru, domneşte în el o necesitate de a participa la lumea sensibilă. Această caracteristică îi permite să creeze lumea cu memoria ineligibilelor. Sufletul – sunt cuvintele lui Ficino într-un context mai amplu – este chipul totalităţii, centrul naturii şi copula lumii.
Sufletul Întregului învăluie în mod armonic trupul Universului. Acesta face parte, întrucât e posibil, din frumuseţea ideilor, întrucât Sufletul produce, în timp ce contemplă inteligibilele, sufletele individuale, soarele şi stelele, râurile şi mările. Iar frumuseţea este semnalul a ceva mai profund., indicele unei nostalgii imponderabile, semnul întoarcerii. Sufletul visează un plan de permanenţă şi contemplare. Frumosul este prefaţa Binelui. Iată destinul nostru. Plotin înţelege întoarcerea la Dumnezeu ca pe o fugă de solitar spre Solitar […]. De aici, metafora lui Ulise:
„Să fugim, aşadar, spre scumpa patrie. Dar cum s-o lăsăm, cum s-o lăsăm, cum s-o luăm la sănătoasa? Nu ne încredem fireşte în picioarele noastre, fiindcă mereu ne duc dintr-o parte alta a Pământului. Nu-i nevoie de a pregăti care ori corăbii, mai bine aceste lucruri trebuie să le abandonăm şi nici nu trebuie să ne mai întoarcem privirea spre ele: trebuie să-nchidem ochii trupului şi să trezim ceilalţi ochi, aceia pe care cu toţii îi au dar puţin îi folosesc”.
Un drum interior şi pe mări metafizice. Când în sfârşit solitarul îl va fi ajuns pe Solitar, va exista imanenţa sufletului în Unul, unire prin prezenţă, ek-stază şi abandon, uitare şi vrajă. Cu întoarcerea la Unul se desăvârşeşte cercul. Sfârşitul conversiunii coincide cu începutul înaintării.
- Început şi sfârşit
În creştinism, problema Trinităţii, a Creaţiei şi a Întrupării ne constrânge să regândim identitatea şi diferenţa. Să trecem de la emanaţie la creaţie. De la dumnezeul impersonal la dumnezeul personal. De la non-dorinţa Unului la dorinţa Tatălui. De la in-diferenţa Începutului la diferenţa Verbului. De la individ la persoană.
Pornind de la Augustin şi de la Pseudo-Dionisie, se pot distinge în Dumnezeu, în unitatea sa transcendentă, el însuşi şi celălalt. Identitatea constă într-un Dumnezeu neschimbător, mereu egal cu sine, nesfârşit în perfecţiunea sa, ce reuneşte atributele Unului, ale Intelectului şi ale Sufletului. Avem aici plenitudinea fiinţei. Diferenţa constă în creaţie, unu şi triplu, diferenţa fiind un moment intern al unităţii divine. În sfârşit, odată asigurată transcendenţa lui Dumnezeu, pluralitatea nu mai reprezintă o diminuare de eliminat din Unul şi de explicat în mod necesar în afară.
Când acceptă aceste aspecte, Marsilio Ficino blamează teoria unei precedenţe circulare şi infinite, ca şi când ar fi o perenă continuare, o perenă înaintare şi o perenă întoarcere. Îi pare absurdă ideea unei mişcări fără sfârşit: totul ar fi egal cu totul, iar cauza finală n-ar putea acţiona în mod transcendent. Unul n-ar mai fi decât un sprijin al procesului circular. Mai mult, Ficino concede ipostazei un chip şi o voinţă. Solitudinea Unului suferă o mare transformare, întrucât forţa ce trage cunoscutul în necunoscut, semnificantul în semnificat, nu se poate opri în clasica dez-afecţiune pentru Unul. Dacă oamenii iubesc Întâiul Principiu, care a aprins în sufletele lor această nostalgie, această nelinişte şi această pasiune, şi Tatăl iubeşte în mod radical şi personal pe toţi oamenii. Nici unul nu se mai dizolvă în sânul materiei universale sau în unitatea unei inteligenţe care este forma materiei umane. E vorba de un raport profund şi radical personal. Dumnezeu are acum un chip: unic şi plural. Cunoaşte oamenii în diferenţă. Şi deja nu se poate lipsi de a avea pe cineva asemănător sieşi:
„De ne vor plăcea şi trupurile, sufletele, îngerii, pe acestea nu le vom iubi întocmai, ci pe Dumnezeu în ele: în trupuri vom iubi umbra lui Dumnezeu. Astfel în timpul prezent vom iubi pe Dumnezeu în toate lucrurile, astfel că până la urmă iubim toate lucrurile în El; voi spune că astfel trăind vom ajunge la acel grad în care îl vedem pe Dumnezeu şi toate lucrurile în El, şi-l vom iubi pe El în sine şi toate lucrurile înăuntrul Său.
Orice, în timpul prezent, cu pioşenie se dă totul lui Dumnezeu, până la urmă se va recompune în El, fiindcă se va întoarce la ideea sa pentru care el a fost creat şi acolo din nou va fi realcătuit, dacă o parte din el i-ar lipsi şi astfel realcătuit va fi unit cu ideea sa pe veci. Eu vreau ca voi să ştiţi că adevăratul om şi ideea omului este pe de-a-ntregul unul şi totuşi nici unul din noi pe pământ nu este adevărat om în timp ce suntem despărţiţi de Dumnezeu, fiindcă suntem dezlegaţi de ideea noastră, care este forma noastră: la aceea ne va reduce iubirea divină printr-o viaţă pioasă. Fireşte, noi suntem divizaţi şi trunchiaţi, dar atunci uniţi prin iubire cu ideea noastră vom deveni întregi, astfel încât se va dovedi că l-am iubit mai întâi pe Dumnezeu în lucruri, spre a iubi lucrurile în El şi că noi cinstim lucrurile în Dumnezeu spre a reapărea noi mai ales, şi iubind pe Dumnezeu ne-am iubit pe noi înşine”[4].
Aşa cum a observat Kristeller, voinţa este adevăratul principiu ce pune în mişcare sufletul şi îl conduce până la sfârşitul său. Intelectul, considerat superior cât timp mintea omenească se găsea puţin deasupra obiectelor, se arată inferior când obiectul depăşeşte capacitatea gândirii umane. Numai iubirea face unirea posibilă: propius unimur Deo per amatorium gaudium. Intelectul rămâne închis în sine însuşi, în timp ce voinţa porneşte în căutarea obiectului. Iubirea şi frumuseţea aici coincid. Fons totius pulchritudinis deus est. Fons totius amoris est deus. Şi totuşi ideea omului şi plenitudinea sa se identifică. Subiectul continuă să fie rizomul acestei metafizici, întrucât diferenţa devine o oglindă, în care îndrăgostitul se reflectă în lucrul iubit, iar lucrul iubit se reflectă în îndrăgostit. Ce anume poate reflecta oglinda dincolo de propriul seamăn?[5]
TerraNova
ANTONIO CARLOS VILLAÇA[6]
Mări de abisuri şi scorii.
O navă, ce se clatină.
A ridicat ancora. A înălţat pânzele.
Continente ignorate şi de explorat. Insule pustii şi oraşe ciudate. Nordul, mereu râvnit.
Un mic golf unde să te poţi adăposti, ferit de furtuni…
Era un cer limpede când l-am cunoscut.
La douăzeci de ani, cerurile toate sunt înalte şi limpezi.
Antonio Carlos Villaça era nava.
Şi a spus lucruri atât de minunate despre Inventarea lui Orfeu pe care nu le mai auzisem niciodată mai înainte de la nimeni altcineva. Am avut imediat certitudinea că mă aflam în faţa unei inteligenţe poetice ieşite din comun.
Villaça nu se preta criticilor-hulpavi ce-şi înfig ghearele lor în carnea textului, în aşteptarea morţii. Era posibil să aderi în mod radical la literatură.
Era îndeajuns chiar şi o mare într-un pahar spre a face un om să navigheze.
Înainte de toate, sentimentul oceanic, cel al lui Roman Rolland discutat în „Răul civilizaţiei”: dorul de infinit şi dorul de Celălalt. Este ceea ce putem vedea în Nasul mortului.
Aproape un corsar ce caută comori uitate.
În plus, unica posibilă comparaţie cu memoria lui Villaça este cu un ocean, cu valurile sale uriaşe şi cu curenţii săi vijelioşi şi cu adâncimile-i ignorate. Dacă Jorge Luis Borges l-ar fi cunoscut, cu siguranţă ar fi scris Villaça, cel cu memorie. Prin asta nu vreau să spun că el n-ar fi altceva decât un personaj al lui Borges, însă coincidenţele sunt risipite şi misterioase, cu oglinzile şi labirinturile sale. Villaça este dublul lui Funes.
„Màs recuerdos tengo yo solo que los habràn tenido todos los hombres desde que el mundo es mundo.”*
Totuşi nu e vorba de un simplu colecţionar.
Villaça e o fiinţă sustrasă din viaţă până la hotarul morţii. De pretutindeni, adierea nestatorniciei.
Memoria sa e vastă asemenea oceanelor, înaltă precum munţii şi plurală asemenea pădurilor. Eruditul şi poetul străbat această neţărmurită geografie. Fiecare părticică din amintirile sale se iveşte din tot şi se scufundă în tot. O impunătoare pânză de păianjen. Un impresionant hăţiş.
Notez în jurnalul meu: Villaça, paznic al timpului. Oceanul memoriei absolute şi curenţii săi heraclitieni. Peisaje neaşteptate. Nimic mai tragic decât memoria.
Villaça e unul dintre cei mai mari scriitori brazilieni ai veacului trecut, din aceia ce-au simţit prezenţa lui Machado di Assis, din aceia ce-au cunoscut şi practicat mai bine moştenirea lui Machado, cu altitudinea incontestabilă şi semnalele unui geniu. Wilson Martins, când a scris critica la cartea Nasul mortului, a ajuns s-o compare numai cu Formarea mea a lui Joachim Nabuco, atribuindu-i o poziţie ce n-ar fi reuşit niciodată s-o repete, pe măsura dramei neliniştii sale şi zenitul prozei sale.
Personal, n-aş şti s-o compar cu niciuna, fiindcă cartea lui Villaça a fost strălucitoare, iar abandonul, şi disperarea, reprezintă ceva ce nimeni n-ar fi ştiut ori n-ar fi voit să-şi asume. Povestea sa era cutremurător de profundă şi, în pofida acestui fapt, complet orbită de o voinţă solară şi devastatoare. Iar strania şi hotărâta sa iubire de viaţă repercutează în mine asemenea unui purgativ. Ceva maiestuos şi înfricoşător.
Din aceste contradicţii se iveşte întreaga grandoare a lui Antonio Carlos Villaça. Era povestea unui suflet. Şi, în timp ce multe cărţi îmi sensibilizau abia creierul ori inima, Nasul mortului făcea mult mai mult: erau viscerele şi rinichii, măduva spinării şi oasele ce începeau să prindă viaţă şi să sufere cu tânărul monah. Mai mult decât povestea unui suflet, era vorba de povestea unui trup.
Paginile mânăstirii sunt de o frumuseţe înspăimântătoare, dense, subtile, tăioase şi crude, mai statornice decât cele ale lui Renan despre Acropole, mai înspăimântătoare decât acele pagini de maturitate ale unui Gilberto Amado, la care Villaça aprecia tragica bucurie de a trăi.
S-a întâmplat atunci când a intrat în viaţa religioasă. Aşa cum Raul Pompéia iniţiază Ateneul. Diferenţa este că Tristano di Ataide nu i-a dat nimic, în timp ce părintele Sérgio, la poarta şcolii, i-a pregătit spiritul: Du-te să întâlneşti lumea. Curaj în bătălie!
Iar dacă Ateneul a luat foc şi dacă Raul Pompéia n-a reuşit să se salveze din flăcări – de sorii de aur detronaţi şi incineraţi ce i-au distrus viaţa – mânăstirea lui Villaça a continuat în picioare, cu drastica sa armonie, conservând o ciudată şi neaşteptată mântuire.
Gilberto Amado a încercat să-l consoleze: Tu n-ai putea niciodată să rămâi în mănăstire.
Dar mânăstirea se afla înlăuntrul lui.
În orice caz, n-a fost nevoie să-şi dea foc ori să se distrugă.
Şi prin ani a trăit ca un peregrin, visând învieri, exilat din sine însuşi, torturat de dorinţă, chinuit de umbră. De azur.
Aşa s-a salvat.
Când l-am cunoscut, tocmai mă ocupam cu operele lui Botticelli şi se gândea la interpretarea lui Èlie Faure.
Botticelli descoperise taina pădurilor şi a pajiştilor, adâncimea mărilor şi dinamica vânturilor. Şi iubea atâta florile ce-i plouau din cer, când nu le găsea pe pământ. Oricum, toate exalau mirosul florilor moarte.
Şi iubea atât de mult frumuseţea goală pe care, încă mai înainte de a o contempla, o ardea în văpăile dorinţei sale. Iar goliciunea sa se dovedea arsă. iar tablourile lui Botticelli încarnau / personificau drama contradicţiilor sale şi devenea custode al unor primăveri dispărute, femei de o frumuseţe spectrală, păduri imposibile, îngeri stinşi.
Memoria artistului era o colecţie ce se apropia până la artificiu. Memorie tristă şi sublimă. Poate că Botticelli era dublul meu. Eram îngrijorat pentru propriul viitor. Trebuia să scriu cu propriul meu sânge, precum Esenin, întrucât viaţa îmi ardea botticellamente venele. Îmi era teamă să dau nume florilor şi să-mi convoc îngerii, oricât iubeam azurul plajei şi aroma aspră a mării.
Albul paginii era oglinda singurătăţii mele. Poate n-aş fi reuşit niciodată să scriu. Privind în faţă /înainte.
Villaça trebuie să fi înţeles singurătatea şi neliniştea mea. Ceasurile de lectură şi de abandon. Visul despre Alexandria şi Cartea primordială. Aveam nevoie de un antidot împotriva lui Botticelli. Aveam nevoie de Soare. De vigoarea razelor sale. De Azur.
Şi astfel iluminam o parte din ungherele mele: Amiaza lui Graciliano Ramos. După-amieze ale lui Guimarães Rosa. Şi ideea despre de ce lumea trebuia aboutir au livre. Să faci asta, să celebrezi viaţa. După moarte vor rămâne după-amiezile şi nopţile.
Deschid Nasul mortului şi citesc: „Ai trăit? Nu am trăit. Dar am ascultat şi am sondat viaţa amplă, cu emoţie m-am închinat inimii omeneşti, mi-am locuit urechea la palpitul ei”.
Pasternak are un mic poem intitulat „Surioara mea, viaţa”. Tu ai spus aceleaşi lucruri despre viaţă, Villaça?
Aş zice. Surioară moarte. Surioară viaţă. Laetatus sum in his quae dicta sunt mihi – in domum Domini ibimus. Am trăit? Nu am trăit. Dar am început până la Diamantina. Am fost în Sahara. Am fost în arhiepiscopatul oraş Mariana, acolo am vizitat mormântul poetului Alphonsus, Verlaine al nostru, frumos mormânt modern, la inaugurarea căruia a vorbit minunat Augusto Frederico Schmidt, în 1953. Mă duc. Curiozitatea mă conduce. Am poftă. Şi atât iubesc viaţa. Deus meum et omnia. Lumea mă seduce. Gilberto Freire în casa din Apicucos în timp ce-mi serveşte lichiorul său de pitanga. Înainte de prânz, Luis da Câmara Cascudo mă primeşte în chalet-ul său în strada Junqueira Aires, 377, în seducătorul oraş Natal şi se găsea în casa aceea de cincizeci de ani. Un muzeu. Şi mult vorbit-am, nebun/ zănatic, cu Gilberto Amado, în Laranjeiras, el bătrân şi înţelept, în timp ce citeşte poeme de Drummond cu glas tare. Am trăit, nu am trăit. Am vorbit cu Michel Carrouges la Paris, în ciudatul său apartament aproape de Turnul Eiffel. Era orb. Dar ce bucurie era în el.
Oameni, oraşe, fantasme. Italo Calvino vorbeşte de un atlas sui generis care conţine hărţile şi tărâmurile promise, vizitate în imaginaţie, ori încă nedescoperite. Oraşe dens invizibile. Iată memoria mântuitoare a lui Villaça. Peisaje insolite. Peisaje deschise. Conştiinţă şi vertij. Cum altfel să-l învingi pe Botticelli dacă nu depăşind propriul său abis? Încercând să-l depăşeşti. Încercând…
Este ceea ce repercutează în mine. Simt viaţa ce se odihneşte în azurul copilăriei, în dimineţile infinite/ inepuizabile şi revelatoare, solidare şi remanente. Dimineţi dureros de însorite. Dimineţi parfumate cu mentă şi cu lavandă. Pământ scăldat de ploaie. Margarete. Dimineţi ce mă topesc. Dimineţi ce mă guvernează.
Mă simt condamnat la un permanent dor după azur.
Şi memoria ce se face punte între dimineţile ce mă oblojesc şi cerurile covârşitoare ale viitorului ce ameninţă să se precipite, de neşters/ inflexibile, asupra mea.
Fi-va un alt azur al meu. Va avea frumuseţea unui Franz Marc. Cerurile Meridei şi ale Alpilor. Boabele rozariului. Ochii Sibillei.
Trebuie să mă pierd în azur.
[1] Atât Kristeller cât şi Garin au demonstrat că renunţarea lui Ficino la studiile tinereţii (Lucretiu şi Aristotel) se reflectă în Theologia Platonica. Mă gândesc la De rerum natura: „Sic igitur solem, lunam, stellasque putandum / ex alio atque alio lucem iactare subortu, / et primum quid flammarum perdere sempre; / inviolabilia haec ne credas forte vigere. / Denique non lapides quoquoe vinci cernis ab aevo, / non altas turris ruere et putrescere saxa, / non delubra deum simulacraque fessa fatisci, / nec sanctum numen fati protollere finis / posse neque adversus naturae foedera niti ? Denique non monimenta virum dilapsa videmus, / querere proporro sibi cumque senescere credas / non ruere avolsos silices a montibus altis, / nec validas aevi vires perferre patique / finiti ? Neque enim caderent avolsa repente, / ex infinito quae tempore pertolerassent / omnia tormenta aetatis, privata fragore”.
[2] „Chacune de ses métaphores a une histoire: elle renvoie indirectement à un mythe, à une cosmologie, à un traité de morale ou à l’Evangile. La pensée se fraye ainsi un paysage à travers de reflets et des alusions soigneusement disposés. Mais il faut encore se demander si certaines images et peut-être même le repertoir entier des figures mythologiques et des êvocations rustiques n’a pas pour Ficin une valeur plus subtile et si l’on peut dire operatoire” (A. Chastel, , Marsile Ficin et l’Art, Genève, Lille CNRS, 1954, p. 47).
[3] De summo bono v. 61.66, in Tutte le opere, în îngrijirea lui P. Orivieto, Roma, Salerno ed. , 1992, II, p. 962. (N.B. tr. ns. G. P.).
[4] „Centrum mundi verum Deus est, ut in libro De Amore disseruimus, quia unus, simplexm stabilis est, te in omnibuz, atque alia qaelibet omnino plura, composita, mobilia circa ipsum per naturalem ispius appetitum perpetuo revolvuntur. Ita centrum Deus est omnium, quia sic est in omnibuz ut cuique rei interior sit quam ipsamet sibi. Est etiam circumferentia mundi quia extra cuncta existens, ita supereminet universa, ut cuiusque rei summum apicem dignitate excellat immensa. Item quanto est omnium (si dictu fas est) minimum quantitate, tanto virtute est maximus omnium. Ut est centrum quidem, est in omnibuz, ut circumferentia vero, est, extra omnia in omnibuz, inquam, non inclusus, quia est et circumferentia. Extra omnia quoque non exclusus, quia est et centrum. Quid ergo Deus est? Ut ita dixerim circulus spirituale, cuius centrum est ubique, circumferentia nusquam” (Theologia Platonica 18 3).
[5] Cf. W. Beierwaltes, Marsilio Ficinos Theorie des Schönen im Kontext des Platonismus, Heidelberg, Carl Winter Univesitätverlag, 1980, pp. 40-48.
[6] Unul dintre cei mai mari scriitori brazilieni din ultimii cincizeci de ani, autor a peste 20 de volume, jurnalist şi traducător remarcabil, prieten al colaboratorului nostru. Însemnările de mai sus sunt scrise la solicitarea mea sub impresia decesului lui Villaça intervenit cu doar câteva săptămâni în urmă.
* Eu singur am amintirile tuturor oamenilor de la începutul lumii.
