Incurabilul drog al Puterii
George Popescu
Drogul, se știe, e un produs semi- ori chiar fals farmaceutic – cu acțiune psihotică și consecințe catastrofale pentru organism și care, pe deasupra, creează o dependență din care se iese extrem de greu. Deloc nou, cunoscut și folosit încă din antichitate, în ultima jumătate de veac a devenit una dintre cele mai mari sfidări ale societăților umane, în chiar diversitatea lor geo-politică. Și o sfidare și pentru cercetarea medicală, incluzând un larg și îndoielnic proces terapeutic cu rezultate mai mult ori mai puțin certe.
Firește că, așa cum sugerează titlul de mai sus, străin de problematica în sine în variile sale componente și consecințe, m-am lăsat ispitit în ultimii ani, profund dezolat de scena politicii autohtone și internaționale, de un gând interogativ devenit aproape obsesiv și al cărui impuls denunță ceea ce personal consider a fi subsumat unui fel de axiome aporetice: prin ce mecanism politica, derobată total de atributele semantice primare (eline și, mai ales, socratice!), s-a transformat într-o altă, printre atâtea, formă de afacere cu pronunțat și asumat scop… lucrativ; nu mai e valabilă doar tentația, antică și ea, a vânării de… glorie („vânătorii” sunt deposedați din start de orice dram de însușiri, căci de vocație nici nu poate fi vorba), ci doar seducția ieșirii în față, ca prim pas, ale cărei urmări, dincolo de imense și nemeritate câștiguri materiale, se va activa într-un complex comportamental pe care l-aș subscrie tocmai unui…drog al Puterii. Și unul, cum se poate cu ușurință constata de cele mai multe ori incurabil.
Totul se reduce la un insidios proces de auto-seducție. Și „baza” de plecare se cuvine căutată în chiar profilul și condiția din ultimele decenii ale politicului în formele sale post-dictatoriale, nu neapărat democratice, de vreme ce gânditori de neîndoielnic prestigiu subevaluează, uneori până dincoace de pragul îndoielii, însăși existența unei democrații reale în funcționalitatea sa „doctrinar” prezentată. Fiindcă, la o privire fie și superficială a stării de fapt, descinderea – intrarea în scenă, străină vreunei legitimări valorice și oricărei minime evaluări individuale, e, dacă nu un hazard ori un divertisment, un intrigant ghem de legături de castă ori de cumetrii ivite în spatele altui „ghem” de interese: private, personale, familiale, ori pur și simplu datorate unor confluențe de năravuri cu adânci rădăcini în falia imundă a unui bizantinism resuscitat.
Pe cale de consecință, nu mi-am putut reprima surprinderea, uneori stupefacția, în cazul unor indivizi – le refuz atributul de…politicieni! – care, după ani, deseori decenii, de prezențe anodine în politică, nici nu le trece prin cap, nici măcar în cele mai clamoroase înfrângeri ori evidente compromiteri, să se retragă. Și iau în calcul fie și situația, la fel de evidentă, că deja, prin ani, și-au încropit, prin diverse tertipuri, afaceri, sinecuri, ba chiar derogări de la principiile unei minime moralități, patrimonii, măcar financiare de nu și fastuoase imobiliar, demne de uitate tradiții feudale.
Nu poți să nu restitui din memorie versul interogativ eminescian: Ce-i mână (poetul folosea timpul trecut!) pe ei în luptă? Ce altceva dacă nu acea ispită maladivă de a rămâne… în față, în centru, de a da cu tifla uitării, altminteri nu doar logice, ci profund meritate a unei cariere încropite ad-hoc?
Mulți, când și-au strâns o „avere„ (mai vizibilă și mai consistentă decât cea din cv-urile și așa dospite în falsuri ori în aproximări maligne) de gafe, de ratări, de eșecuri, în umbra inculturii ori a semidoctismului tutelar, niciun gând al retragerii, voluntare și, aș spune, fie și cu un ultim rest din demnitatea altminteri scoasă din destinul lor. Revin în trombă, continuă cu nonșalanța ce-mi pare a avea de-a face cu ceva din spectrul maladiilor psihiatrice. Așadar, incidența unui drog, al Puterii, ce-a transformat radical, în opinia mea, întreaga substanță a politicii. Nu doar de la noi, cum avertizam, ci mai de peste tot.
Notam, ca indiciu în acest sens, cu ceva ani în urmă, că la cea mai superficială, dar atentă, privire a politicii din ultimele decenii, aproape niciunde nu mai descoperim un veritabil șef de stat, măcar într-o tradiție, fie și selectivă, a termenului.
Nu mă voi opri aici și acum la exemple, însă citind zilele trecute o incitantă și chiar emoționant de instructivă carte a fiicei marelui politician italian Aldo Moro, scrisă de fiica sa, Agnese, cu titlul semnificativ în sine Un uomo così (Un astfel de om) am tresărit nu o dată la evocări ale unei vieți ce s-a scurs pe colonadele unei conștiințe, în toate laturile ei, de la viața publică la cea familială, de la raportările la colegi și la adversari, mereu legitimate de o evaluare nepărtinitoare, văduvă de subiectivisme conjuncturale și susținerea unei lucidități exemplare, poate chiar miraculoase, dacă luăm în calcul și ultimele cincizeci de zile ale vieții sale trăite încarcerat de câțiva smintiți extremiști ai Brigăzilor Roșii care-l răpiseră din fața casei și care îl și vor ucide. Dar despre acest subiect într-o altă, sper apropiată, intervenție.
