Alda Merini – o poetă pentru Nobel
Includerea, în propunerile avansate de Academia elveţiană, dar şi de Pen Clubul Italia pentru candidaţii la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Mario Luzi, de Giuseppe Bonaviri, Dacia Maraini, şi a poetei Alda Merini, a constituit nu doar o surpriză, cât mai ales un fel de sfidare, la limita unei provocări susceptibile să “scandalizeze” puţin tradiţiile habitudinale ale prestigioasei şi controversatei distincţii. Dacă aproape nonogenarul Mario Luzi, una dintre figurile de prim rang ale poeziei italiene şi europene din veacul abia încheiat, a ratat, de puţin, în ultimele ediţii, câştigarea Nobelului, din raţiuni pe cât de obscure pe atât de consuete în tradiţia premiului, iar Bonaviri e un nume mai degrabă retras şi familiar unor cercuri de iniţiaţi, Dacia Maraini, se află, în ultimii ani, în centrul unui interes generalizat. În schimb, poeta Alda Merini a constituit, încă de la prima sa afirmare, unul din cazurile cele mai frapante, la limita «scandalului» biografic: născută, la Milano, în 1931, respinsă la examenul de admitere la liceu, din cauza italienei, obligată să urmeze cursurile unor şcoli profesionale, la vârsta de numai 16 ani acuză simptomele unei prime dereglări nervoase şi, internată într-un ospiciu, a cărei pacientă va fi, ulterior, în mai multe rânduri, căsătorită de două ori, cu mai mulţi copii, abandonând scrisul şi reluându-l, a reuşit, la vârsta maturităţii, să se impună drept una dintre cele mai originale şi frapante voci ale poeziei italiene.
Debutând, în 1953, cu volumul La presenza di Orfeo, reeditat, în 1993, de prestigioasa editură specializată în poezie Scheiwiller, a publicat, în cei aproape cincizeci de ani de activitate literară, peste 20 de culegeri de versuri, printre care: Paura di Dio («Frica de Dumnezeu»), Nozze romane («Nuntă romană»), Tu sei Pietro («Tu eşti Petru»), Destinati a morire («Hărăziţi morţii»), La Terra Santa («Ţara Sfântă»), Delirio amoroso («Delir amoros»), Ipotenusa d’amore («Ipotenuza de iubire»), Diario di una diversa («Jurnalul unei ciudate»), Le zolle d’acqua («Brazde de apă»), La pazza della porta accanto («Nebuna de la uşa de alături»), Le ballate non pagate («Baladele neplătite») etc. A primit numeroase premii, printre care Premio Librex-Guggengheim Eugenio Montale pentru poezie (1993), Premio Viareggio pentru poezie cu volumul Le ballate non pagate.
Poezia sa e un strigăt, când tăcut, când scrâşnit, metamorfozat deseori în urlet, al unei fiinţe pentru care disperarea nu mai are nici un secret, dar care în spaţiul extra-poetic respiră aerul dens al unei vitalităţi ce divulgă fericire, şi aceasta, foarte «diversă». Gâtuită, îndurând spasmodic presiunea maladiei, Merini atinge pragul unei neverosimile împăcări cu lumea, ca şi când ar fi încheiat un pact secret cu divinitatea. Retrasă, dar refuzând abandonul, revenind de fiecare dată din faldurile unei absenţe ce aduce mai mult cu o suspendare momentană a existenţei şi niciodată din vrere proprie, poeta şi-a surprins mereu cititorii, mai ales pe cei “performanţi”, criticii şi glosematicienii obosiţi parcă să-i mai urmeze aventura.
La fel de stranie ar putea părea, pentru cineva obligat ori indus vreme îndelungată să iasă din circuitul comunicării curente, simplitatea versurilor sale ce caută, cu încăpăţânare şi, aş spune, cu un orgoliu deseori asumat, drumul (înapoi) spre cuvântul regăsit în fragilitatea sa genuină. Nimic sofisticat, deci, şi nimic din obscuritatea unor discursuri exilate în ţarcul “diversităţii”. Asumarea feminităţii (autoarea îşi revendică undeva numai orgoliu de femeie, nu şi pe acela de poet) pare aici un joc în care reversul medaliei trădează invariabil toposul Poeziei.
