IPPOLITO NIEVO: Istoria și /sau revanșa romanescului

IPPOLITO NIEVO:

Istoria și /sau  revanșa romanescului

 

 

Biograficul: Exemplaritatea ca destin

 

S-a întâmplat cu Ippolito Nievo, scriitor atipic, singular în contextul cultural al Italiei risorgimentale, ceea ce avea să se mai întâmple şi cu alte figuri marcante ale literaturii din Peninsulă. Autor al unei opere impresionante, sub aspect cantitativ (câteva mii de pagini de creaţie literară, publicistică, socială şi politică, fără a mai adăuga producţia sa epistolară, unică în literatura ţării sale), dar şi al genurilor şi speciilor cultivate, cu o tenacitate pe care singur elanul tinereţii nu-l poate explica, Nievo a murit, în naufragiul vasului „Hercule” survenit la 4 martie 1861, în drumul de întoarcere din Sicilia spre Neapole. Împlinise, cu aproape cinci luni înainte, mai exact la 30 noiembrie 1860, 29 ani, din care, scăzând anii unei copilării mai mult decât fericite, petrecute în cea mai mare parte în peisajul venet colinar şi submontan din provincia friulană, pe cei ai tinereţii şi ai maturităţii timpurii îi va consacra, cu un neobişnuit gust al risipei vecine cu aventura, unei militanţe civice şi patriotice proprii momentului paşoptist, italian şi european, cu pre-istoria, istoria şi post-istoria ce au marcat destinul Europei şi, în parte, al planetei în întregul ei.

Scurta viaţă a lui Nievo concurează, în liniamentele ei generale, paginile unui roman de aventuri cu alternanţe, deseori abisale: de la clipe de beatitudine în sânul familiei şi al prietenilor cu care vine în contact la schimbări de parcurs geografic, între castelul patern din Friuli, Padova, Mantova, Bologna, Milano, apoi Genova, Toscana, Roma, pentru a ajunge în ultimii săi ani în Sicilia, înrolat, cum era, în Expediţia garibaldiană a „Celor O mie”, transformată într-o veritabilă Revoluţie pentru Independenţa şi, deopotrivă, pentru Unitatea Italiei al cărei act constitutiv nu-l va apuca, decedând cu mai puţin de două luni înainte.

 

Mişcările paşoptiste aflate, în Peninsulă, s-au situat la început sub semnul Societăţii „Jovine Italia” înfiinţată de Giuseppe Mazzini, al cărei obiectiv central era transformarea Italiei într-o republică democratică unitară, în consens cu principiile de libertate, independenţă şi unire şi devenită, urmare a primelor eşecuri, „Giovine Europa”, înscriindu-se, astfel, în marile mişcări revoluţionare ce au marcat cvasi-epocal întregul continent, la jumătatea veacului al XIX-lea.

În fapt, biografia autorului „Mărturisirilor” e inclusă în arcul de timp al Risorgimentului, care se întinde, potrivit celei mai curente evaluări, între 1831, anul constituirii asociaţiei mazziniane, şi 1861, anul definitivării primei unităţi naţionale. Demn de reţinut este faptul că, educat în familie sub semnul mişcărilor de renaştere (risorgimento tocmai acest semnificat îl conservă) a sentimentului naţional, îndeosebi sub influenţa bunicului matern căruia îi şi dedică, la vârsta de 18 ani, un caiet de poezii şi pe modelul căruia îşi va configura, în parte, protagonistul – actantul narant – capodoperei sale, Nievo se implică activ, entuziast, uneori exaltat, în toate acţiunile independentiste, anti-habsburgice, la început, apoi, după marea deziluzie napoleoniană, şi anti-franceze. Elev încă, participă la răzmeriţa din Mantova, perdantă, e, apoi, prezent şi la revolta din Livorno, pentru ca peste zece ani, deja în plină maturitate şi afirmare scriitoricească şi jurnalistică, să intre în rândul regimentului de „Cacciatori delle Alpi” („Vânători de munte”) aflat sub comanda lui Garibaldi luând parte nemijlocită la bătăliile cele mai importante, cu victorii pasagere şi înfrângeri „ruşinoase”, ce se vor conclude prin acordurile secrete de la Villfranca, din 11 iulie 1858.

 

Între timp , îşi încheie studiile liceale, între Revere şi Mantova, se înscrie la Universitatea din Pavia, la drept, de unde se va transfera mai târziu la Padova, colaborează la publicaţia „L’Alchimista”, polemizează cu ziarul  filo-austriac „La sferza” din Brescia, fiind chemat în instanţă pentru povestirea Avvocatino („Avocăţelul”), într-un proces ce va dura câţiva ani şi în care se va apăra singur, făcând naveta pe ruta Padova-Mantova-Udine-Milano.

Vizitează Klangenfuhrt, Trieste, Lubliana, îşi rezervă scurte vacanţe în Friuli, continuând să scrie poezii (sub influenţe leopardiane şi giustiane), povestiri cu conţinut realistic şi de extracţie rurală, redactează chiar şi o (rară în epocă) sinteză monografică sub titlul Studi sulla poesia popolare e civile massimamente in Italia, apărută la editura Vendrame din Udine, în 1854, compune un text dramatic cu titlul Gli ultimi giorni di Galileo Galilei, pusă în scenă în aprilie 1854, fără succes; îşi începe colaborarea la revista fraţilor De Castro di Milano „Il Caffè”, publică cronici teatrale, nuvele în serial cu titlul La nostra famiglia di campagna („Familia noastră de la ţară”), îi apare cea de-a doua culegere lirică, Versi, la Udine, 1855, un al treilea roman, cu titlul Angelo di bontà (“O bunătate de înger”) pe modelul manzonian, îşi dă licenţa la Padova, apoi, în 1956, un studiu consacrat lui Homer, a cărui lume o confruntă simpatetic cu cea rurală din Friuli.

 

Prin urmare, în toţi aceşti ani disputaţi între pasiunea militantă pentru cauza independenţei şi a unităţii naţionale şi scurte idile sentimentale, cu accent pe cea înfiripată cu prima sa iubire, Matilde Ferrari, pe care o va transfigura în „Mărturisiri…”, în figura Pisana, Ippolito Nievo citeşte (Chateaubriand, Rousseau, Balzac, Stendhal, Jane Austen, clasicii italieni, vechi şi contemporani, Dante, Ariosto, Alfieri, dar şi Manzoni şi Foscolo şi, pe deasupra, scrie cu o precipitare pe care şi-o asumă în termenii unei adevărate obsesii, aşa cum declară într-o scrisoare devenită celebră din vasta sa corespondenţă:

„… vreau să scriu, să scriu, să scriu… atât cât alţii să aibă răbdarea de a citi … Vreau să scriu în vers, în proză, în tragic, în comic, în sublim, în burlesc…”.

 

Se declară, autoironic, „Fecund ca o iepuroaică” ( „Fecondo come una coniglia”)^[1]; precipitarea cu care e angajat în scris, egalată probabil doar de implicarea sa pe frontul militanţei civice şi patriotice, îl face conştient de îndepărtarea de plăcerile unei existenţe fireşti: „Am avut în mână romanul meu şi mi-am lăsat viaţa în buzunar”, va mărturisi într-o scrisoare” (Ibid., p. 499). Scrisul e aproape un delir, însă nu lipseşte nici conştiinţa lucidă a funcţiei sociale şi politice a actului creativ:

 

„muza mea stăruie mult în pozitiv, iubeşte detaliile vieţii practice şi neglijează ori nu acceptă zborurile lirice şi sentimentale ale poeţilor `pratajuoli` ( referire la imitatorii lui Giovanni Prati, n. ns.); cred că am ales calea dacă nu cea mai strălucită, măcar mai utilă, care era, în viziunea sa, cea deschisă de înaintaşul său Giuseppe Giusti, potrivit căruia „adevăratul versificator nu e o inutilitate socială”,

deoarece

 

„Cu cât mai mult ştiinţele şi operele literare se vor apropia de omul real şi vor încarna ca să spun aşa abstracţiunile intelectuale spre a le face posibile unei actualizări în faza socială în care le aruncăm, cu atât mai mult merit şi siguranţă vor avea impulsurile lor pentru fericita desfăşurare a  acelei faze”^[2].

 

Neşansa sau nefastul joc al primei postumităţi

 

Oricât de paradoxal ar părea, postumitatea literară a lui Ippolito Nievo va fi marcată de spectrul nenorocului (un insidios joc între sfortunio, ca nenorocire-accident, şi sfortuna, ca nenoroc-neşansă), atât în procesul de editare şi, deci, de valorificare a întinsei şi variatei sale opere, cât şi în cel al receptării.

Prima ediţie apare în 1867, la Florenţa, cu titlul „Le confessioni di un ottuagenario”, în două tomuri, rod al unei iniţiative mai curând conjuncturale, titlul, prezent în opţiunile lui Nievo alimentate de teama cenzurii din cauza cuvântului „italiano” cu care romanul va fi consacrat. O a doua, întâia efectiv merituoasă se va produce abia în 1952, în planul primei ediţie de Opere, în îngrijirea lui S. Romagnoli, apoi la prestigioasa editură veneţiană Marsilio, în 1990, cu noi soluţii textuale şi, în sfârşit, în 1999, la Parma, fără a ignora travaliul Marcellei Gorra, materializat în ediţiile succesive, începând din 1981, din colecţia „Meridiane” a editurii milaneze Mondadori.

Dintre contemporanii săi cei mai apropiaţi, Nievo pare a împărtăşi destinul lui Leopardi a cărui operă (poetică, dar şi filosofică) va începe să fie receptată la justa sa valoare la o jumătate de secol după prematurul deces al marelui poet din Recanati. Ca şi în cazul său, Nievo va fi catalogat fie „scriitor minor”, fie chiar nerecomandabil (într-o listă de opere recomandate pentru lecturi şcolare, scurt timp după dispariţia sa fizică, numele său e pus la index) şi,în plus, nu va beneficia nici de sufragiul lui Benedetto Croce care, el singur, l-ar fi putut impune.

 

Evaluând, într-o cheie analitică şi istoric-literară, anii gestaţiei şi ai creaţiei sale, se impun câteva observaţii mai mult decât necesare în efortul în identificarea locului şi a contribuţiei nieviane la evoluţia literaturii italiene şi europene.

Discursul literar, spre a spune astfel, canonizat în Italia de la mijlocul veacului al XIX-lea este ilustrat, pe de o parte, de modelul patriotic-vizionar lăsat moştenire de iluminiştii milanezi Cesare Beccaria şi fraţii Pietro şi Alessandro Verri, îndeosebi prin revista lor „Il Caffè”, căruia i se asociase mesajul patriotic şi politic al lui Vittorio Alfieri, iar pe de alta, de cele două figuri emblematice prin singularitatea lor, coincidentă doar până la un punct, Ugo Foscolo şi Giacomo Leopardi.

În 50 mediata vecinătate nieviană se situează Alessandro Manzoni, investit deja, mai mult ori mai puţin tacit, cu o aură de patriarh al noii culturi italiene, prin opera poliedrică şi, îndeosebi, prin actul său, cumva neaşteptat, dar decisiv, de omologare definitivă a limbii literare, pe linie dantescă, impuse, dincolo de demersuri strict teoretice, prin mijlocirea capodoperei romaneşti „Logodnicii”, a cărei ultimă şi definitivă ediţie apărea în 1844, când Ippolito avea doar 13 ani. Influenţa manzoniană  – directă ori indirectă – e indiscutabilă, însă modelul romanului istoric, în viziunea originală a autorului „Logodnicilor”, ori a celui de extracţie engleză, mai precis walterscottiană, de care de altfel şi el se distanţează, nu l-a marcat pe Nievo, decât, probabil, la nivelul opţiunii disociative.

Mult mai influent – şi prin afinităţi de destin biografic, viziune politică, activism patriotic etc. – e cu siguranţă Ugo Foscolo, poet de un rafinament stilistic înscris pe linia trecentescă dantesco-petrarchescă, posesor al unei culturi filosofice şi clasice impresionante, dotat cu spirit teoretic deja pus la lucru, dar şi cu un parcurs biografic cu multe puncte de incidenţă în decursul romanesc al „Mărturiilor”. Nu-i întâmplător faptul că el şi apare, în amintirile octogenarului actant narant, localizat la Roma, într-o imagine care trădează admiraţie şi îl propune ca un posibil factor modelator.

Va fi contat, neîndoilenic, în ce-l priveşte pe Foscolo şi prestigiul său de poeta vates al epocii risorgimentale cu care a fost investit chiar de Mazzini şi al cărui nume va prezida, într-o mare măsură, şi procesul de „monumentalizare” a lui Garibaldi, prin demersul avant la lettre  de contrapunere, în istoriografia oficială, a unor modele  istorice de factură asumat „laică”, sub semnul unei paradigme a eroului popular.

 

Re-descoperirea: instituţia (critică) a definitivei consacrări

 

Revenind la destinul romanului nievian, autorul său va fi invocat, îndeosebi în anii regimului mussolinian, cu predilecţie în cheia retorică a unui naţionalism convenţional, astfel că adevărata exegeză a operei sale începe la începutul anilor 80, prin intervenţiile unor doi maeştri ai criticii italiene, Carlo Dionisott^[3], şi Vincenzo Mengaldo^[4], dar şi alte nume de referinţă ale criticii din Peninsulă, precum Maria Corti, Gianfranco Contini.

Sub semnul aceluiaşi paradox, se subînscrie şi faptul că, dincolo de spaţiul exegetic propriu-zis, personalitatea lui Nievo s-a bucurat de un particular interes din partea unor scriitori, naratori, poeţi şi chiar cineaşti, precum Leonardo Sciascia^[5], Italo Calvino^[6] ori Pier Paolo Pasolini.

În ce-l priveşte pe acesta din urmă, lucrurile devin încă şi mai incitante. Întâi de toate, în acest caz e vorba de mai mult decât de unele raporturi simpatetice, ori de efectivă influenţă: e vorba mai curând de afinităţi structurale, îndeosebi la palierul unui angajament politic, în sensul antic, de agorà, al termenului, dar şi al asumării unei funcţii predictive a mesajului artistic, înscris în gena unui profetism ce i-a caracterizat pe ambii autori. În plus, nativi ai aceleiaşi zone, Friuli şi, deci, ai regiunii Veneto, cu un vechi orgoliu „republican”, îi uneşte acelaşi puternic şi necondiţionat ataşament faţă de locurile de origine acordând dialectului, Pasolini mai mult decât Nievo, un statut de autonomie lingvistică. Şi încă şi mai mult decât aceste structuri marcat simbiotic, ambii autori se vor dovedi – şi vor înscrie demersuri teoretice în această direcţie – admiratori şi, deci, cultivatori ai creaţiei populare friulane şi venete. De altfel, concomitent cu Calvino şi înaintea prietenului său sicilian Leonardo Sciascia, Pasolini va insera, în romanul din perioada friulană, cu titlul „Amado mio”, ceva din lumea, din peisajul şi din spiritul „confesiv” nievian^[7]:

 

„…rotindu-şi privirea în jur regăsea locurile nieviane (…). Îşi aminti de un anumit pasaj din Mărturii (…) licenţa senzuală care-i opreşte pe băieţi să mai fie inocenţi mai înainte încă să fi putut deveni vinovaţi. Bătăliile sufletului s-au deşteptat în mine mai înainte de cele ale cărnii (…), şi simţea că-l va cuprinde disperarea (Ibid., p. 34).

 

Roman istoric sau proiect „ingenuu” şi anticipativ al „romanului total”?

 

Când, în decembrie 1857, încă tânărul Ippolito (împlinise de mai puţin de o lună 26 ani), începe să-şi redacteze, într-o stare aproape de delir, romanul, experienţa romanescă fusese deja testată în cele trei romane: Antiafrodisiaco per l’amor platonico, în 1851, aşadar la 20 ani, Angelo di bontà, în 1855, şi, un an mai târziu, Il conte pecorajo. Zestrea, deci, şi experienţa supuse unui insolit exerciţiu scriptural pentru un tânăr de 25 ani sunt impresionante şi fac superfluă o judecată exclusiv estetică, chiar şi în contextul în care s-a spus, despre autor, fără vreo intenţia minimalizatoare că „la Nievo, calitatea se împlineşte (în italiană:matura) în cantitate”^[8].

S-a vorbit, pe urmele primului său biograf, Dino Mantovani^[9], de o efigie romantică a scriitorului, în baza unei „furii creatoare” („furia creatrice”), care i-a făcut pe unii dintre exegeţi, chiar şi pe reţinutul Croce, să atribuie genezei ultimului roman un fel de delir lucid care ar fi facilitat o adevărată înălţare pe verticală a unei maturităţi pe cât de somptuoase pe atât de fulgurante, operând o ruptură violentă faţă de celelalte opere ale sale, sărind peste oricare altă etapă pregătitoare.  Până şi grafia manuscrisului autograf relevă o fulminantă rapiditate compilatoare, probând, de asemenea, măsura unei întreprinderi aproape şocante, de vreme ce în câteva luni, el scrie, corectează şi retranscrie cele circa o mie de pagini pe care le are oricare din ediţiile tipărite ale operei şi, totodată, deplasându-se frecvent şi repetat între Milano, Udine şi locuinţa de la ţară, din provincia mantovană.

Atât de intim şi structural se simte legat de acest roman Nievo încât, într-una din cele câteva zeci de scrisori pe care le expediase diverşilor săi destinatari, îl substituie, antropomorfic, unui… făt ce trebuie „alăptat”: („…lo vo’ allattando segretamente prima di darlo alla luce; e sarà il primo figliuolo che verrà al mondo coi denti”^[10].

 

Întâia menţiune privind titlul cu care se va consacra romanul se află într-o scrisoare către Caterina Curzi, (Ibid., p. 497), una dintre cele câteva interlocutoare feminine ale scriitorului, mai confidente chiar decât cei din cercul de rude şi de amici cu care va păstra un contact continuu: „Aici – îi scrie el de la casa de la ţară – vieţuirea („vitaccia”) e aşa de urâtă, aşa de întinsă, încât mă simt constrâns s-o înfrumuseţez cât mai bine cu imaginaţia şi s-o reduc prin somn”.

Nici măcar o indispoziţie maladivă sezonieră intervenită în vară  nu-l poate opri de la lucru, trecând chiar şi peste recomandările medicului; se descrie prietenilor epistolari drept „îndrăcit”, „înmormântat”, „ocnaş”, îngrozit de perspectiva de a nu încheia (scriind, deci, „la patru mâini spre a-mi plăti vremea furată de boală şi de lungă prea răutăcioasă  (în original: insolentissima) convalescenţă”^[11].

Încheiat, potrivit mărturiilor epistolare, în august, dar, cum reiese din scrisori, dispunând de încă o lună în gestaţie, manuscrisul îi generează autorului altfel de probleme, legate în principal de cenzură, fiindcă, după acordurile încheiate la Plombiére, prezenţa substantivului italiano în titlu ar fi atras atenţia şi i-ar fi creat dificultăţi din partea editorilor (vreo zece, cu care pretindea tot epistolar Nievo, că l-ar fi precontractat). Desigur, tot acest detaliu va fi precumpănit şi în opţiunea pentru titlul alternativ ( Le confessioni di un ottuagenaro, cu care, de altfel, a şi apărut în prima ediţie tipărită, la cinci ani de la decesul autorului.

Odată cu încredinţarea manuscrisului „muzei” sale mantovane, Bice Gobio Melzi, Nievo se simte parcă eliberat de constrângerile literare („Mai în urmă literatura era o diversiune pentru neliniştile mele; şi dacă vremea ei se va întoarce o voi regăsi ca pietoasă prietenă de o zi / la pietosa amica d’un giorno”, îi scrie el mamei sale în 1859) şi optează pentru scrieri de relief istoriografic şi politic, pe măsura exigenţelor pe care mişcările risorgimentale din Italia le impuneau: îi apar, deci, două broşuri, Venezia e la libertà d’Italia şi Rivoluzione politica e rivoluzione nazionale, marcând, cum au observat exegeţii săi cei mai avizaţi, momentul de glorie al celei mai dense şi mai lucide conştiinţe.

 

Sabotarea modelelor „tari”: mărturia ca probă a autenticităţii

 

[]«»

 

Exegeţii mai recenţi, subsumaţi adevăratei re-descoperiri a lui Nievo prin capodopera sa romanescă, între care V. Mengaldo, au atras atenţia asupra unui aspect trecut cu vederea până pe la începutul anilor optzeci şi care-ar putea oferi o cheie evaluatoare mai adecvată şi mai producătoare de sens în privinţa particularizării scriiturii nieviane în evoluţia romanului italian. Este vorba de insistenţa autorului, tot în scrisori, asupra intenţiei de a distribui „Mărturiile unui italian”  în trei volume, ca o posibilă trimitere „la o intrinsecă distribuire a materiei narative”. Astfel, în această nouă percepţie, naraţiunea urma să fie ordonată pe un distinct principiu distributiv, capabil să strângă într-o structură solidă şi bine articulară o tramă care altminteri, din cauza amestecului ei istorico-biografic dispus într-un arc de timp atât de dilatat, ar fi întâmpinat riscul de a scăpa de sub orice control. Or, împlinită efectiv ori nu intenţia autorului, ea obligă deopotrivă pe exeget şi pe cititor la o evaluare în baza acelui proiect auctorial şi, eventual, pus la proba analitică.

Pe alt versant, „pozitivitatea”, pe care o invocase şi asumase Nievo în semn de opţiune „generică” a scriiturii sale narative, relevă o dublă situare şi, deopotrivă, raportare în plan estetic şi, mai larg, istoriografic: de o parte, disocierea sa de canonul romanului istoric difuz şi general acceptat în epocă (modelul britanic, al lui Walter Scott, deja menţionat şi cu siguranţă supralicitat în anii `30-`40 ai secolului al XIX-lea şi prin lungul şi polemicul studiu al lui Manzoni însuşi^[12]) şi, pe de altă parte, intenţia sa programatică de extindere, la nivelul „memoriei” actantului narant, alias Carlo Altoviti, a Risorgimentului dincolo de limitele sale temporale, definite sau nu, la acel moment, însă demn, în viziunea lui Nievo în calitatea sa de protagonist activ, de un orizont mult mai întins în acord cu tensiunea ardorii revoluţionare pe care o presupune.

Din perspectiva speciei literare, e simptomatică desemnarea ca protagonist-narator, gestionar al unor „memorii” întinse pe aproape optzeci de ani, a unui personaj nesemnificativ, „umil”, tolerat la Castelul di Fratta, un reziduu al vremurilor feudale, Carlino, transformat, astfel, într-un fel de „cutie de rezonanţă” a întregului proces de decantare, politică şi culturală, a Risorgimentului ca proces de modelare a noii conştiinţe naţionale, revoluţionare şi, nu în ultimă instanţă, civice.

Prin condiţia sa socială, Carlino nu e situabil, cum se obişnuieşte a se spune azi în italiană pentru nealiniere, di nessuna parte şi, în consecinţă, mult mai potrivit – rectè, mai credibil, potrivit captatio din vechea retorică – în calitate de martor al evenimentelor în al căror destin efectiv, sau factual, nu e implicat şi, deci, demn de a fi antamat ca martor şi ca mărturisitor; el depune, prin urmare, mărturii, la plural, confesând şi confesându-se; e prezent, implicat mai degrabă în calitate de „soldat”, aşa cum îl vor percepe şi îl vor prezenta primii biografi pe Nievo însuşi; parcursul biografic al lui Carlo Altoviti indică, în subsidiar, o întreagă generaţie, risorgimentală, care, în datele ei şi în cifra transparentă şi asumat intenţională a autorului, e reductibilă la procesul traiectul parcurs de narator de la condiţia de veneţian la cea de italian.

Există, în vocabularul prin care se autoprezintă Carlo Altoviti cititorului, desemnat în mod simptomatic drept destinatar privilegiat, de altfel asiduu asaltat printr-o densă strategie de captatio şi nu doar simplu retorică, aşa cum pare şi cum i-o fi părut unui Croce, un întreg mecanism divulgator al unei concepţii metaliterare.

În primul rând, asumarea „umilinţei”, în dublă cheie, cea a condiţiei sociale şi, consecinţă directă a acesteia, a declinării oricărei vocaţii „literare”.

Iată, cât se poate de sintetic, cum se prezintă cele două faţete ale acestei strategii de retorică narativă care conferă unicitate operei nieviene:

 

1). Întâi, auto-livrarea ex-abrupto, în calitate de instanţă auctorială, în dublă ipostaziere, de biografie generaţională pe traiectul deja amintit veneţian, id est „regional”/ „republican”vs italian fie şi în perspectiva idealului „monarhic”, ce se va finaliza în acel Regno-Unito:

 

(…) Io nacqui veneziano ai 18 ottobre del 1775, giorno dell’evangelista san Luca; e morrò per la grazia di Dio italiano quando lo vorrà quella Provvidenza che governa misteriosamente il mondo.

Ecco la morale della mia vita. E siccome questa morale non fui io ma i tempi che l’hanno fatta, cosí mi venne in mente che descrivere ingenuamente quest’azione dei tempi sopra la vita d’un uomo potesse recare qualche utilità a coloro, che da altri tempi son destinati a sentire le conseguenze meno imperfette di quei primi influssi attuati^[13].

 

2) „Autodenunţarea” non-literarităţii, o tentativă de a ieşi din rândul (al autorilor de romane istorice), însă  şi posibilă scuză pentru ceea ce ar fi putut părea – şi a şi părut mai bine de un secol de receptare – o scriitură nearticulată la un nivel compoziţional standardizat, raportat, printre altele, la clasicizatul, in actu, roman manzonian:

 

„Ed ora, prima di prendere a trascriverle, volli con queste poche righe di proemio definire e sanzionar meglio quel pensiero che a me già vecchio e non letterato cercò forse indarno insegnare la malagevole arte dello scrivere. Ma già la chiarezza delle idee, la semplicità dei sentimenti, e la verità della storia mi saranno scusa e piú ancora supplemento alla mancanza di retorica: la simpatia de’ buoni lettori mi terrà vece di gloria”^[14].

 

 

  Nievo faţă cu Napoleon sau irevocabilă ambiguitate

 

Prin sentinţă biografică, Nievo n-a cunoscut odiseea cuceritoare a lui Napoleon, însă, la zece ani de la moartea împăratului exilat când se naşte viitorul scriitor italian, fostul general şi împărat francez era mai viu ca niciodată în discursul public şi în mentalul colectiv european şi nu numai, într-un aleatoriu mixaj, cu precedente doar în antichitatea elenă şi romană ori în creaţia anonimă medievală, cavalerească şi religioasă. În plus, efectele întreprinderilor sale militare se resimţeau, atunci mai dramatic decât înainte, îndeosebi în ariile geografice, precum Italia septentrională, în care spiritul său de cruciat al Libertăţii „forţate” se aventurase prin impunătoare campanii imperiale.

În acest sens, la mai bine de şase decenii de la campaniile napoleoniene în Peninsulă, traversată, vizitată şi redivizată, eliberată şi, apoi, vândută, Ippolito Nievo nu avea cum să nu acuze, în raport cu Napoleon, o ambiguitate cvasi-organică şi care, dincolo de asumări individuale, pătrunsese deja în ethosul întregii Europe. În fapt, ambiguitatea, în funcţia acesteia de resort al unui complex aptitudinal, era înscrisă în zestrea napoleoniană: deschiderea spre valorile de libertate, egalitate, fraternitate, principii călăuzitoare intrinseci avântului revoluţionar şi, într-o nefericită concomitanţă, spiritul anexionist, revanşard faţă de cel mai mic semn de opoziţie ca şi pornirile spre jaf ale trupelor desfăşurate pe mai multe fronturi şi, în mod curent, scăpate de sub orice control.

Tradusă în termeni contigui cu realităţile vremii, ambiguitatea – a lui Nievo dar identică, în parte, cu a unei majorităţi din generaţia sa – înseamnă, în sinteză, întâi, o admiraţie exaltată şi a fascinaţie necondiţionată, urmată, dar şi, adesea, dublată de sentiment unei deziluzii, a unei dezamăgiri de dimensiunea năruirii unui vis. În termeni mai actuali, în umbra neliniştitoare a lui Nietzsche, ambiguitatea faţă cu Napoleon s-ar înscrie în reţeta vrăjire – des-vrăjire, într-o contiguitate chiar şi aporetică, de vreme ce manifestă în sincronia uneia şi aceleiaşi reacţii.

În romanul nievian, figura lui Napoleon se înscrie de la prima sa apariţie în discurs sub semnul aceleiaşi ambiguităţi, din moment ce, în jurul şemineului de la Castelul din Fratto, Căpitanul şi Castelanul, rămaşi singuri (cu excepţia „martorului” Carlino), se dedau la o flecăreală demnă de o clacă sătească în prezentarea acestui misterios general francez purtător al unui nume ce-i pune identitatea în discuţie şi îl desemnează ficţiunii.

Fidel strategiei sale de captatio, autorul, prin vocea naratorului, se disociază premonitoriu de opinia Căpitanului, lăsând, ca în multe alte situaţii, cititorului un ultim cuvânt:

 

Fireşte, opiniile căpitanului trebuiau, aşa cum se exprimă actantul narant la un moment dat, să-l preocupe prea mult, tocmai fiindcă erau ale…lui, lăsând convorbirea-dezbatere dintre cei doi interlocutori să se desfăşoare în toată bănuita ei notă prozaică şi, tocmai de aceea, acreditată suspiciunii:

 

„Sul piú bello giunse un giorno la notizia che un generale giovine e affatto nuovo dovea capitanare l’esercito francese dell’Alpi, un certo Napoleone Bonaparte…- Napoleone! che razza di nome è? – chiese il Cappellano – certo costui sarà un qualche scismatico.

– Sarà un di quei nomi che vennero di moda da poco a Parigi – rispose il Capitano. – Di quei nomi che somigliano a quelli del signor Antonio Provedoni, come per esempio Bruto, Alcibiade, Milziade, Cimone; tutti nomi di dannati che manderanno spero in tanta malora coloro che li portano.

– Bonaparte! Bonaparte! – mormorava monsignor Orlando. – Sembrerebbe quasi un cognome dei nostri!..

– Sarà un di quei nomi che vennero di moda da poco a Parigi – rispose il Capitano. – Di quei nomi che somigliano a quelli del signor Antonio Provedoni, come per esempio Bruto, Alcibiade, Milziade, Cimone; tutti nomi di dannati che manderanno spero in tanta malora coloro che li portano.

– Bonaparte! Bonaparte! – mormorava monsignor Orlando. – Sembrerebbe quasi un cognome dei nostri!

– Eh! c’intendiamo! Mascherate, mascherate, tutte mascherate! – soggiunse il Capitano. – Avranno fatto per imbonir noi a buttar avanti quel cognome; oppure quei gran generaloni si vergognano di dover fare una sí trista figura e hanno preso un nome finto, un nome che nessuno conosce perché la mala voce sia per lui. È cosí! è cosí certamente. È una scappatoia della vergogna!… Napoleone Bonaparte!… Ci si sente entro l’artifizio soltanto a pronunciarlo, perché già niente è piú difficile d’immaginar un nome ed un cognome che suonino naturali^[15].

 

Aşa cum  se poate deduce, ne aflăm parcă într-o altă Poiană a lui Iocan – şi, în fond, ataşamentul deschis şi chiar tematizat al lui Nievo pentru lumea rurală şi creaţia ei, în care o atestase chiar şi pe cea homerică, legitimează confruntarea cu lumea moromeţiană -, discursul rămâne suspendat, cum e, în ambiguitatea alocuţiunilor celor doi comilitoni inexperţi, care îl expediază pe Napoleon, anticipându-i „căderea”, în nişa ficţionalului, Nievo salvându-se, astfel, prin sustragere din scenă, de la o poziţie tranşantă.

În realitate, chiar dacă scena ficţionalei întâlniri (audienţă, în text) dintre Carlino şi Napoleon, într-o vilă friulană, pare să conserve ceva din restul de seducţie pe care, teoretic, Nievo îl simţise şi trăise faţă de Bonaparte, într-o altă pagină, într-un act de dezvrăjire, atât de propriu aprinsei dezbateri comune a generaţiei sale, cea a mişcărilor revoluţionare de la 1848, Nievo pare a desface, ca un istoriograf deghizat în autor ficţional, ghemul acelei ambiguităţi ce părea – şi a rămas în  mare parte – intrinsecă sieşi şi contemporanilor săi:

 

„Confesso che allora anch’io partecipai generosamente alle illusioni comuni, né peraltro le chiamo illusioni se non pel tracollo che diedero poi. Del resto s’avevano grandissimi ed ottimi argomenti di sperare. Quel giorno infatti fu un gran giorno, e degno di essere onorato dai posteri italiani. Segnò il primo risorgimento della vita e del pensier nazionale: e Napoleone, in cui sperava allora e del quale mi sfidai poscia, avrà pur sempre qualche parte della mia gratitudine per averlo esso affrettato nei nostri annali. Venezia doveva cadere; egli ne accelerò e ne disonorò la caduta. Vergogna! Il gran sogno di Macchiavello dovea staccarsi quandocchesia dal mondo dei fantasmi per incombere attivamente sui fatti. Egli ne operò la metamorfosi. Fu vero merito, vera gloria. E se il caso gliela donò, s’egli cercolla allora per mire future d’ambizione, non resta men vero che il favore del caso e l’interesse della sua ambizione cospirarono un istante colla salute della nazione italiana, e le imposero il primo passo al risorgimento. Napoleone, colla sua superbia, coi suoi errori, colla sua tirannia, fu fatale alla vecchia Repubblica di Venezia, ma utile all’Italia. Mi strappo ora dal cuore le piccole ire, i piccoli odii, i piccoli affetti. Bugiardo ingiusto tiranno, egli fu il benvenuto^[16].

 

Cât despre (fictiva, se înţelege) întâlnire dintre Carlino şi Napoleon, aceasta nu aduce nici un plus de semnificaţie în dubla raportare a lui Nievo faţă de proiectul lui Bonaparte şi faţă de

semantica istoriografică  a acelei epoci.

 

[1] Cf. Lettera a Carlo Gobio din 14 martie 1857, Op.cit., p. 411.

[2] A se vedea Lettera ad Andrea Cassa del 20 dicembre 1853, Op.cit., p, 261).

În: Lettera ad Andrea Cassa del 20 dicembre 1853, Op.cit., p, 261)

Prins, ca într-o vrajă, în mrejele scrisului („sufletele mi-au crescut în trup şi cred că am cel puţin unsprezece…, ocupat în întregime să scriu, să public, să corectez ciorne…”, cf. Lettere, Op. cit., nr. 395, p. 464); îl ispiteşte un roman de dragoste pe modelul lui Stendhal, e începutul anului 1857 când începe să lucreze la romanul „Il pescatore di anime” / „Pescuitorul de suflete”, concomitent cu lucrul intens la viitoarea sa capodoperă, cu titlul provizoriu „Le confessioni di un ottuagenario” /”Mărturisirile unui octogenar”, cu care va fi şi publicat, postum, pentru întâia oară, în două volume, la Florenţa, în 1867. Manuscrisul, în formă autografă, îi va fi predat soţiei vărului său Carlo Gobio, Bice, manuscris conservat şi azi la Biblioteca Metropolitană din Mantova, cu corecturi pe margine, ceea ce i-a determinat pe biografii săi să ateste faptul că aceasta era varianta transcrisă de autor pe trei caiete, fiecare cu exact 59 de coli, scrise faţă-verso, distribuite în 53 de capitole, fiind vorba, se presupune, de copia pregătită pentru editorul florentin Gaspero Barbera, cu care angajase un precontract. E preocupat de soarta romanului din cauza cenzurii: „Romanul meu nu merge pentru moment fiindcă n-ar trece de cenzură” (Ibid., nr. 349, p. 556)

În decembrie 1857 începe să scrie la „Confessioni…” şi le va încheia într-un timp neverosimil, în doar nouă luni, fiind vorba de puţin peste o mie de pagini, dar şi prezent pe frontul bătăliilor garibaldiene contra habsburgilor (pe itinerariul Biellam, Como, Arona, de unde trimite epistole disperate despre dificultăţile întâmpinate („alergăm ca disperaţii, dar aceşti căutaţi Austrieci nu sunt de găsit” (Scrisoarea nr. 390, Op.cit., p. 577), apoi ia parte la bătălia de la Rezzato, abandonată în vreme ce aveau loc tratative secrete de pace ce vor conduce la Acordul de la Villafranca din 11 iulie 1858.

[3] A se vedea Appunti su Nievo, Firenze, Olschki, 1983, 13 pp., extract din „Miscellanea di studi in onore di Vittore Branca, 5, Indagini Otto-Novecentesche.

[4] Mai întâi,Appunti di lettura sulle „Confessioni”, 1984, şi, apoi, L’epistolario di Nievo: un’analisi linguistica, Bologna, Il Mulino, 1987, reunite, împreună cu alte importante contribuţii proprii, în ediţia Studii su Ippolito Nievo. Lingua e narrazione, Padova, Esedra Edizioni. Iată, printre altele, o inspirată şi judicioasă judecată exegetică asupra limbii şi a stilului nievian în viziunea acestui important critic italian, autor, printre altele, al unei norocoase antologii „Poeti italiani del Novecento”, apărută în 1978, un util şi esenţial instrument de lucru inclusiv pentru subsemnatul.

[4] Sciascia îl face pe Nievo personaj în nuvela cu titlul „Il quarantotto”, din 1958. Iată, în centrul povestirii, un Nievo prezentat, nu fără un gust profetic, de Garibaldi însuşi: „… Garibaldi zise râzând – e un poet, un poet ce participă la război: şi va cânta victoriile noastre şi inima sicilienilor” (Ibid., p. 39-40).

[5] Sciascia îl face pe Nievo personaj în nuvela cu titlul „Il quarantotto”, din 1958. Iată, în centrul povestirii, un Nievo prezentat, nu fără un gust profetic, de Garibaldi însuşi: „… Garibaldi zise râzând – e un poet, un poet ce participă la război: şi va cânta victoriile noastre şi inima sicilienilor” (Ibid., p. 39-40).

[6]  Care, într-un interviu acordat Mariei Corti (a se vedea în A. Nozzoli, „Immagini di Nievo nel Novecento”, Modena, Mucchi Editore, 1995, p. 36), mărturisea: „Voi spune pe loc: „Mărturisirile unui octogenar” ale lui Ippolito Nievo, unicul roman italian din secolul al XIX-lea dotat cu o fascinaţie romanescă comparabilă cu ceea ce se regăseşte din abundenţă în literaturile străine. Un episod al primului meu roman, „Il sentiero dei nidi di ragno”, se inspiră din întâlnirea dintre Carlino şi Spaccafumo. O atmosferă vagă a castelului de la Fratta e evocată în „Il Visconte dimezzato”. Şi il „Barrone rampante”  calchiază romanul lui Nievo în arcul unei vieţi care acoperă aceeaşi perioadă istorică între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea şi aceleaşi ambianţe sociale; mai mult, personajul feminin are ca model pe Pisana”.

[7] …volgendo gli occhi intorno ritrovava i luoghi nieviani (…). Si ricordò di un certo passo delle Confessioni (…) la sensuale licenza che toglie ai fanciulli di essere innocenti prima ancora che possano divenir colpevoli… Le battaglie dell’anima si svegliarono in me prima di quelle della carne (…), e si sentiva alla disperazione” (Ibid., p. 34).

[8] Cf. Mario Allegri, „Le confessioni di un italiano” di Ippolito Nievo. In: „Letteratura italiana, Le Opere”, Torino, edizione Einaudi, vol. III, a cura di Alberto Asor Rosa, 1995. N.B. Vom urma în continuare această sursă, cu indicarea paginilor.

[9]  Cf. D. Mantovani, Il poeta soldato. Ippolito Nievo 1831-1861, Milano, 1899, apud Op. cit., p. 6.

[10] „… îl alăptez în taină mai înainte de a-l scoate la lumină; şi va fi întâiul copilaş care va veni pe lume cu dinţi”. În: Lettera a Carlo Gobio del 7 aprile 1858, Op. cit., p. 487.

[11] Ibid., p. 506.

[12] Studiul, voluminos şi cu intenţii de program romanesc de viitor, intitulat „Del romanzo storico, e, in genere de’ componimenti misti di storia e di invenzione”, apăruse în 1830, pregătind terenul pentru ediţia definitivă, substanţial înnoită şi restructurată, al capodoperei sale „Logodnicii”, care va vedea lumina tiparului în 1844.

[13] M-am născut veneţian la 18 octombrie 1775, ziua evanghelistului Sf. Luca; şi voi muri prin graţia lui Dumnezeu italian când va voi providenţă,  care guvernează atât de misterios lumea.

Iată morala vieţii mele. Şi întrucât morala aceasta nu eu am fost cel ce-a făcut-o, ci vremurile, astfel mi-a trecut prin minte că descriind în mod cât se poate de simplu această influenţă a vremurilor asupra vieţii unui om ar putea aduce vreo folosinţă celor care, din alte vremuri sunt sortiţi să urmările mai puţin imperfecte din acele prime înmuguriri înfăptuite. ( În traducerea lui George Lăzărescu, a se vedea ediţia „Memoriile unui italian”, Buc., EPL, col. „Clasicii Literaturii Universale”, vol. I, p. 16. Citatele în româneşte trimit la această ediţie. Singurul dezacord cu ediţia românească vizează preferinţa „Memorii” pentru termenul italian „Confessioni”, în defavoarea  mai conotativului „Mărturiile”; e de presupus însă ca opţiunea să fi fost condiţionată şi din raţiuni legate de momentul istoric şi politic în care apare traducerea.

[14] „Şi acum, înainte de a începe să le transcriu, ţin ca prin aceste câteva rânduri de introducere să definesc şi să precizez mai bine gândul ce zadarnic poate a încercat să mă călăuzească pe mine, om bătrân şi neliterat, în anevoioasa artă a scrisului. De limpezimea ideilor şi de simplitatea sentimentelor mele, cât şi de adevărul istoric vor face să mi se ierte cutezanţa  şi chiar mai mult, vor completa lipsa mea de retorică: simpatia bunilor mei cititori îmi va ţine loc de glorie”, Ibid., p. 17.

[15] Când era discuţia în toi, sosi vestea că un tânăr general cu totul necunoscut urma să conducă armata franceză din Alpi, un anume Napoleon Bonaparte:

– Napoleon! Dar ce soi de nume mai e şi acesta? Întrebă capelanul. Cu siguranţă că e vreun eretic.

– Poate că e vreun nume la modă de curând la Paris, răspunse căpitanul. Dintre numele care se aseamănă cu cele dat de domnul Antonio Provedoni, adică Brut, Alcibiade, Miltiade, Cimone; toate la un loc, numai nume de damnaţi, care-i va duce la nenorocire pe cei ce le poartă.

– Bonaparte! Buonaparte! Murmură monseniorul Orlando. Ar părea un nume ca al nostru!

– Ei! Să ne înţelegem! Mascaradă! Mascaradă! Totul nu-i decât o mascaradă” mai spuse căpitanul. Poate pentru ca să ne îmbuneze pe noi şi-a luat numele acesta! Sau poate că generalilor mari le e ruşine să facă o impresie proastă şi şi-au luat un nume fictiv,un  nume de nimeni cunoscut, pentru ca tot ce-l aşteaptă rău să cadă pe seama acestui nume. Aşa e! Chiar aşa e! Este un subterfugiu al ruşinii! Napoleon Bonaparte!… Simţi în nume ce fals sună numai când îl pronunţi! Deoarece nimic nu-i mai greu de scornit decât un nume şi un prenume care să sune naturale…. Op. cit., p. 432-433.

[16] Mărturisesc că atunci am participat şi eu cu generozitate la iluziile comune; le numesc iluzii pentru simplul fapt că mai târziu au eşuat; în rest existau motive forte serioase şi chiar excepţionale de speranţă. Într-adevăr, ziua aceea a fost o zi mare şi demnă de a fi onorată de posteritatea italiană. A însemnat prima deşteptare a vieţii şi gândirii naţionale: şi Napoleon în care credeam atunci şi pe care l-am dispreţuit mai târziu, se va bucura totuşi, mereu, de o anume recunoştinţă din partea mea, pentru că el a grăbit această redeşteptare în analele patriei noastre. Veneţia trebuia să cadă; el i-a grăbit şi i-a dezonorat căderea. Ruşine! Măreţul vis al lui Machiavelli trebuia să se desprindă o dată şi o dată de lumea fantomelor pentru a se impune activ în cea a faptelor. El a înfăptuit metamorfoza. A fost un adevărat merit, o adevărată glorie. Şi dacă soarta i-a hărăzit gloria, iar el o căuta pentru împlinirea ambiţiei, nu-i mai puţin adevărat totuşi că întâmplarea favorabilă şi interesul dictat de ambiţia sa au contribuit la salvarea naţiunii italiene impunându-i primul pas spre deşteptare. Napoleon, cu trufia lui, cu greşelile lui, cu tirania, a fost fatal vechii Republici Veneţiene, dar util Italiei. Acum îmi înlătur din inimă furia şi ura, precum şi alte sentimente minor. Mincinos, nedrept, tiran, Napoleon a fost totuşi binevenit. (Op. cit.,vol. II,  p. 127).