Lucio Klobas
Mic tratat narativ despre lichefierea gândirii
Stranie până la ‘extremă’ trebuie să-i apară lectorului, ca şi criticului italian, acest roman aparţinând unui scriitor, Lucio Klobas, ce ignoră provocator întreaga tradiţie a discursului narativ peninsular: căci autorul, printr-un act scriptural decis, am spune ‘inspirat’, refuză deopotrivă vechi complexe, de izolare şi provincializare, depăşite, e adevărat, în mai multe şi glorioase exemple ale unor mari naratori din secolul ce stă să apună, dar prin cu totul altfel de mijloace. Vrem să spunem că lectura acestui roman, al patrulea publicat de autor (după “Cruzime mentală”, 1983, “Tăceri colective”, 1988, “Maşinaţiune cerească”, 1990), şi intitulat “Gândirea extremă”, retrasează în memoria aţipită a lectorului mai curând prelungirea discursului kafkian şi musilian decât oricare altul din tradiţia italiană a genului. Nici un lest din acea meridionalitate senină, destindere levantină de sub presiunea existenţei liminare, ci plonjon mai degrabă urmuzian în pliurile onticului ce se raportează la o gândire căzută în decrepitudinea propriei suficienţe speculare. Kafkiană rămâne plăcerea (sau ‘nebunia’) autorului de a tenta omologarea unei gândiri ce refuză orice raportare la un real mediat de instrumente ‘tari’ ale cogito-ului tradiţional, precum ‘raţiune’, în declicurile unui limbaj ce sfârşeşte prin a se reprezenta pe sine. Un limbaj felin, pe care, să amintim în context, l-a mai vizitat şi un important poet italian recent dispărut, Dario Bellezza, în poezie, şi spre care se simţea atrasă o prozatoare din generaţia lui Klobas, Paola Capriolo, ce nu se sfia, aceasta din urmă, să şi-l reprezinte, exact în grila adoptată de Marin Mincu în postfaţa ediţiei româneşti, apărută la Editura Pontica, în traducerea exactă a Ştefaniei Mincu, adică aceea a unei trame («ţesătură», «toarcere»), în sensul etimologic al termenului, pe al cărei model s-ar institui şi scriitura.
Dar care ar fi miza mai profundă a acestei cărţi cu un titlu nu mai puţin provocator? O lectură atentă, avertizată, nu lasă dubii: este vorba despre condiţia periclitantă a unui tip de gândire care acceptă, la limită, extremă aşadar, proba răsfrângerii ei în limbaj cu o autenticitate care scapă oricăreia dintre pulsiunile controlante ale eului narant, devenit, prin urmare, el însuşi, subiect slab. În realitate, gândirea ce instituie raportarea la real este, pentru Lucio Klobas, una forte, dar tocmai de aceea supusă de autor unei slăbiri, iar acest proces, asumat cu o decizie temerară, apelează la tot ceea ce limbajul îi poate disponibiliza: ironia (funcţionând ca un derapant de fundal), parabolicul, sustras vechilor funcţii compromise de o retorică plusând totul pe translaţie, şi, în plan strict stilistic, pe activarea vectorilor proprii postmodernului, de la confesismul crud la intertext şi paratext, până la poeticitatea metadiscursivă, alimentând impresia unei scriituri eseistice. Toate aceste tehnici par a fi sugerate deja de autor în motto-ul romanului: “Aci se face aluzie la capacitatea pisicii Dulcineea de a dispărea lăsând în urmă-i doar numărul de telefon.”
Aluzia cervantescă o funcţie dublă: a trimite adică la tentativa autorului faimosului “cavaler” de a institui o nouă paradigmă literară bazată, cum observase Marshal McLuhan, pe un act de ‘alienare’ prin lectură (de ‘schizofrenie’ chiar, ‘nebunia’ lui Don Quijote), dar şi a institui, la nivelul propriului discurs narativ, un spectacol de detracare (de compromitere) a fiinţei în limbaj: personajul, eul narant, suportă un act de auto-izolare, se suspendă în propria gândire, identificând în animalul domestic, pisica deci, un echivalent al lumii, al realului, prin care, apoi, ajunge să se găsească în varii raporturi, parcurgând o largă gamă comportamentală, de la ‘convieţuire paşnică’ şi până la asediul, extrapolat la dimensiune umană şi atingând o dată chiar măsura unui veritabil ‘genocid’.
Cum uşor se poate anticipa, tramă propriu-zisă nu mai avem în acest tip de naraţiune şi nu mai avem nici la nivelul kafkian din Castelul şi nici măcar din scurtele sale naraţiuni de tinereţe: dacă la marele autor praghez discursul “castelan”, deşi profund resimţit de pe urma detracării gândirii (a domnului K.) instaurând astfel absurdul ca unică referenţialitate, nu-şi ratase definitiv şansa unui vertij evenimenţial, în Gândirea extremă totul este redus la autoreferenţialitate, a unei gândiri care, pornind de la sine se întoarce la sine, după ce a ratat orice şansă de a se regăsi altundeva. Discursul romanesc s-a transformat astfel într-un fel de mic tratat despre modul în care gândirea, simţindu-se trădată de real, cade în capcana propriei autospecularităţi, deocamdată fie şi numai la nivelul unui narcisism inocent. Paginile acestui roman de o neobişnuită densitate, tensionat la maximum tocmai datorită ambiţiei de a angaja discursul la nivelul unei gândiri reduse la un monolog, dezvoltă, fazic, un examen al unei conştiinţe ce se poate molipsi de propria-i forţă de gândire până la punctul exploziv. Cartea poate fi, prin urmare, citită şi ca un tratat despre instaurarea gândirii totalitare (totalizante), iar faptul că autorul disimulează întreaga perspectivă la nivelul unei viziuni ce amestecă realul cu fantasticul nu diminuează deloc impactul terifiant al întâlnirii cu textul.
Gândirea extremă a lui Lucio Klobas este o demonstraţie mai mult decât elocventă a faptului că, dincolo de blocajul în care pare să fi intrat romanul după marea disoluţie a anilor ’80, există totuşi suficiente traiecte de urmat ce se constituie în tot atâtea şanse de renovare a teritoriului, incluzând deopotrivă ‘subiect’ şi ‘obiect’, discurs şi raport al acestuia cu realul.
