PIER PAOLO PASOLINI
DESTINUL UNUI PROFET REVOLTAT
Angelicul impur
Profet indiscutabil al mai tuturor dezastrelor şi aporiilor prin care defunctul secol al XX-lea a marcat sfârşitul modernităţii şi a facilitat trecerea la postmodernitate, în ciuda interesului fără precedent pe care l-au stârnit opera şi destinul său, Friedrich Nietzsche a continuat să sfideze curiozitatea multor exegeţi, fie ei filosofi de profesie, psihologi ori psihanalişti, literaţi ori sociologi. Şi oricând de paradoxal ar părea, dacă exegeza operei a atins dimensiunea unei întregi biblioteci, biografia acestui solitar gânditor conservă încă destule locuri obscure continuând să potenţeze nu puţinele controverse iscate în jurul său încă din timpul straniei sale existenţe. Un cercetător italian, Massimo Fini, aparţinând generaţiei de intelectuali afirmaţi la începutul anilor ’60 atunci când, în Italia şi în Europa, a explodat ceea ce s-a numit «cazul Nietzsche», a scris şi publicat, anul acesta, o biografie a filosofului, cu titlul Nietzsche, apărută la prestigioasa editură veneţiană Marsilio. Fini a parcurs mai bine de patru decenii lecturând şi scriind despre Nietzsche, îndeosebi în paginile unor publicaţii, printre care «L’Europeo», fiind, totodată, autorul unei lucrări de referinţă, La ragione aveva torto? («Se înşelase raţiunea?»), apărută în 1985.
Printre cele mai evidente merite ale acestei ultime biografii semnate de Massimo Fini recenzenţii au semnalat stilul cursiv, “jurnalistic”, ce face lectura fluentă şi captivantă. Punctul de plecare al acestui demers pare să-l constituie celebra lucrare a lui Janz, Viaţa lui Nietzsche, în trei volume, care, aşa cum se ştie, e mai mult o bogată culegere de materiale documentare decât o biografie. Tocmai valorificând multe din aceste materiale, dar şi propriile investigaţii avansate pe teren (biograful italian a cercetat aproape întreaga “geografie” a existenţei nietzscheene, începând cu Röcken, mica localitate în care s-a născut filosoful), Fini conturează un traiect existenţial documentat, reconstituind un destin singular, marcat de boli, de scandaluri, de solitudine, de misoginism, de relaţii încă ambigue şi azi cu propria soră, de “divorţuri” scandaloase (cu Wagner, în ordine spirituală, cu faimoasa Lou Salomé, în plan sentimental).
Portretul ce se împlineşte la capătul acestui demers decantat cu întregul arsenal al jurnalistului ce ştie să se lase “manipulat” doar de adevărurile documentate pare un “jurnal de bord” al unui destin atipic, un personaj concurând ficţiunea dostoievskiană; astfel, boala misterioasă, miopia aproape de orbire, statura de scund şi gras, mai curând de bondoc, lipsit de agilitate, nenorocos în viaţa erotică, solitar, neînţeles de mamă şi de soră, orfan de tată la numai cinci ani, contestat de proprii maeştri chiar la debutul editorial, suferind de depresiune şi de obsesia sinuciderii, un bărbat anxios care, bântuit de insomnii, abuzează de somnifere; toate acestea contribuie la instituirea doar a unor puţine şi scurte perioade de concentrare şi de luciditate ale filosofului. “Fişa clinică” a lui Nietzsche este atât de alarmantă încât un medic de astăzi nu i-ar da nici o şansă de supravieţuire peste limita a câtorva luni.
Şi totuşi, autorul Genealogiei morale şi al Consideraţiilor inactuale a reuşit să-şi învingă maladiile, fizice dar mai ales pe cele “morale” şi “ideologice”, însă numai până la punctul la care suferinţa s-a cronicizat, iar problema supravieţuirii a căpătat o altă miză, cea a transgresării onticului prin înscrierea sa într-un orizont supra-mundan. Profet fără voie al veacului al XX-lea, Nietzsche i-a putut intui şi anticipa tragediile, pariurile, falsităţile şi mizele eronate, aporiile şi capcanele în care avea să cadă, cu umanitatea sa cu tot, prin confuzia valorilor, subminarea interiorităţii din om, antamarea unor ţinte greşite, fetişizarea raţiunii şi mitizarea progresului, toate constituindu-se, apoi, în tot atâtea atribute tari ale postmodernităţii căreia filosoful i-a putut desemna, în literă şi în spirit, aproape toate manifestările şi consecinţele de care noi încă ne mai minunăm în descoperirea lor, nu o dată ingenuă.
“Il pense en rationaliste archi-pur et sent en mystique”, scrie undeva, în «Caietele» sale Valéry. Schimbând numai ordinea (“simte ca un mistic şi gândeşte ca un raţionalist arhipur”), am putea identifica în norocoasele cuvinte ale eseistului francez o emblemă, emblema chiar, a întregii poetici şi poietici (exact cum va sugera acelaşi Valéry) a lui Pier Paolo Pasolini: poetică ar desemna, astfel, deopotrivă ‘născutul’ şi ‘făcutul’, sensul, ca simţ, şi gândul, ca prelungire – şi ca istovire – a acestuia; existentul, viul, datul, ordinea lui Narcis, şi gânditorul (ca ratio şi cogito, dincolo şi dincoace de presiunea carteziană), ca un fel de ordine luterană. Iată, sperăm, formulată, cu puţină şansă, într-un enunţ fără nici o urmă speculativă, întrucât scos din chiar magma semantică a operei autorului, poetica pasoliniană în întreaga şi tensionata sa dimensiune aporetică.
Narcis, cum anticipam, preludează, şi prezidează, domneşte, ca zeitate răsfăţată, scăpată de sub controlul oricărui “centru” olimpian (paternalist) regnul simţurilor, ele însele atinse de flăcări şi de incontrolabil: din copilăria friulană ce se va înfăţişa până în ultima clipă a dramaticei sale existenţe pământene ca efigie a fericirii plenare, aurorale, genuine şi paradisiace, Pasolini resimte dubla presiune narcisiacă, de a se închide, senzorial, spre Sine, şi de a se deschide, libertin şi temerar, spre Celălalt, trasându-şi de la început doi poli ai unui comportament ‘nelegiuit’, ‘diferit’, aproape schizoidal, ca pe un cerc din care nu va mai reuşi să iese niciodată; şi resimte, aproape la fel de timpuriu, cealaltă presiune, în ordinea gândirii, a unei libertăţi ce atinge pragul ereziei, un Luther pornit (consacrat?) pe calea tăgadei şi a contestaţiei, a ‘rupturii’ şi a ‘schismei’, a deriziunii şi a foamei de un alt adevăr, care-l vor marca, iarăşi, iremediabil.
Narcis şi Luther nu mai sunt, deci, numai concepte metaforizante ale străvechii dihotomii Natură / Cultură, chiar dacă, pusă într-o structură biunivocă, ea angajează şi o altă serie de perechi contradictorii, unele specific italiene, precum Cultură / culturi, dialect / limbă instituţionalizată, înlăuntru / afară, sex / sens, Iisus / Biserică.
După cum, niciodată dizolvată sau resorbită cu adevărat, acţionând aproape punitiv şi/sau autopunitiv, la Pasolini, această presiune aporetică e mult mai uşor decelabilă în prima parte a existenţei şi a operei sale. Pe plan exterior, deci în ordinea acelei ‘dialectici’ înăuntru / afară, narcisiacul este încă nedesfăcut din gema mitosului: copilul Pier Paolo trăieşte la Casarsa – după câteva peregrinări, în primii ani de viaţă, ce-i inculcaseră un simţământ nomad recuperat, şi acesta, mai târziu, în creaţia sa, în Natură, intactă şi virgină, în prezenţa Mamei, pe care o proiectează în mitul creştin marian, în absenţa tatălui, a cărui tardivă reîntoarcere îi va complica psihanalitic existenţa şi, mai ales, într-o comunitate rurală, nepătată, marcată de genuitate, de fabulos şi de eres. Două sunt consecinţele acestei dimensiuni: una, lingvistică, prin instituirea ‘dialectului’ (friulan, pe care Pasolini îl decretează însă idiom autonom), inclusă în mitul matern (fiindcă friulana este limba nativă a mamei), cea de-a doua, fiziologică şi psihologică, oferită de descoperirea corpului şi a sexului, cu o homosexualitate neatinsă încă de conştiinţa păcatului, întrucât primită şi exersată într-o determinare ludică, specifică vârstei.
Pe celălalt plan, al interiorităţii, s-ar putea vorbi şi de consecinţele, chiar dacă nu imediate, dar foarte apropiate, ale celor dinainte: Pasolini îşi descoperă şi îşi activează vocaţia poetică scriind versuri în dialect, în cadrul cărora mitul narcisiac devine central; pe de altă parte, descoperă sensul injustiţiei sociale, ca un dezechilibru monstruos, şi, odată cu el, faptul că poezia, ca act de expresie, nu-i ajunge şi trebuie s-o extindă, de la redactarea unei reviste şi până la constituirea unei mici Academii friulane. Curând însă, tot în Friuli, cade năprasnic şi primul trăsnet care îi prevesteşte un destin cu totul singular şi ingrat, prin judecarea sa, din cauza coruperii de minori (homosexualitatea generează primele adversităţi cu lumea, cu ordinea cutumală, spre a-i spune astfel), excluderea din PCI, mutarea la Roma, cu mama, pătrunderea în universul mahalalei şi aproprierea subproletariatului ca unic şi presupus adecvat conlocutor al discursului său existenţial.
Sub aspect poetic, critica, în cea mai mare parte a ei, nu şi-a ascuns niciodată preferinţa pentru poezia dialectală, ‘friulană’, a lui Pasolini, de la Atillio Bertolucci şi Gianfranco Contini, printre primii săi recenzenţi entuziaşti, şi până la exponenţii de marcă ai neoavangardei de peste un deceniu şi jumătate care, din cu totul alte motive, polemice în esenţă, preferau această modalitate lirică pasoliniană. Şi, într-un fel, există multă motivaţie în această opţiune.
Poezia friulană, din volumul de debut Poesie a Casarsa (1942), trecând prin La meglio gioventù (1954) şi ajungând la La nuova meglio gioventù (1974, deci chiar cu puţin înaintea neaşteptatului sfârşit), pe lângă faptul că a constituit o preocupare constantă a autorului, s-a articulat şi ca refuz (al ordinii fasciste, ce-şi făcuse din instituţia limbii o miză ideologică), dar şi o disperată trebuinţă de a transpune într-un idiom genuin acea disperată vitalitate ce-l va macera şi, în acelaşi timp, de a-şi refuza, pentru sine şi pentru cei în care se identifica, aproape cu o uriaşă premoniţie, dezastrul modernităţii şi al consumismului.
Poemele friulane stau, de la început şi până la sfârşit, sub semnul unei autospecularităţi narcisiace, a cuvântului auroral şi genuin, ce primeşte, nealterat, freamătul umed, înrourat (roua, rugiada, va fi un motivem central), al sentimentului care rămâne încă dezlegat de simţământ, adică nu filtrat, nu mediat, ci păstrat în starea (ek-staza) aproape ‘fiziologică’ a survenirii sale epifanice: “Fontana di aga dal me paìs. // A no è aga pì fres-cia che tal me paìs. // Fontana de rustic amòur”; aproape un descântec, un susur muzical, o îngânare şoptită de vocabule ce se rostuiesc într-un registru muzical inconfundabil, în felul pre-profetic, glosolalic, de care va vorbi, peste două decenii Mario Luzi, atunci când va susţine că poezia adevărată s-a stins, probabil, odată cu glosolaliile profeţilor preapostolici. Nu va surprinde, deci, deloc faptul că poemele acestea nu vor fi propriu-zis niciodată traduse, în sensul strict al termenului, în ‘italiană’, autorul preferând să ofere, el însuşi, în subsolul lor, un fel de transpunere în proză: opţiunea aceasta închide în ea mai mult decât o oportunitate ‘tehnică’, ea rămâne una de natură profund poetică, lăsând lectorului plăcerea unei întâlniri cu textul în structura sa originară, în care el se livrează aproape ontologic.
Pasolini e de-a dreptul înrobit peisajului, pe care, cum observa Contini, îl oferă cititorului într-o formă incitantă şi instigatoare, în opoziţie cu canonul poeziei moderne peninsulare: ermetice, în primul rând, dar şi avangardiste (futuriste); e adevărat că experienţa se transformă, sub ochii uimiţi ai observatorului avizat, într-un pariu aproape dificil de susţinut şi anume prin recuperarea unei puternice vene aparţinând (semantic, dar mai ales formal, expresiv) marii tradiţii decadentiste, pascoliane îndeosebi: ea îi aminteşte acestui observator avertizat că, nu întâmplător, poetica pascoliană se configurase în figura acelui fanciullino (‘copilaş’), prin miza dublă, pe ingenuitatea vârstei şi pe inocenţa expresivă, pe care, de altfel, cu alte mijloace, va miza, cam în acelaşi timp cu Pasolini, şi Cesare Pavese; s-ar putea vorbi aici şi de un expresionism sui-generis, în sensul acelui remanenţe romantice (tardive) pe care acesta şi-l prezervase, iar unii critici s-au şi grăbit în această direcţie, amendându-l însă pe poet.
În realitate, poezia pasoliniană friulană este foarte confină experienţelor ek-stazelor expresioniste, după cum nouă, românilor, ne aminteşte, pe de o parte, efortul arghezian de redefinire a unei noi sintaxe poetice, într-un spaţiu al mentalului rural, dar şi pe Ion Barbu, prin redistribuirea actanţilor lirici funcţie de factorul auctorial al vocii. Vocea poetică din La meglio gioventù e, pare-se, a copilului, fie el cel auctorial supravieţuind în cutele memoriei, fie al celorlalţi, un Stefano, spre exemplu, sau o ‘fetişcană’, închipuită, un fel de replică, peste veac, dată proiectării leopardiene din faimoasa idilă Sabato del villaggio. În fapt, e vorba de un decadentism ‘pe dos’ (alla rovescia) într-o, iarăşi, dublă propensiune: consimţământul faţă de tradiţie, deloc paseistă, nu-i, la Pasolini, impuls conservator, ci invitaţie la înnoire, iar în această privinţă aveau dreptate (Moravia, în primul rând) să evoce, ca prototip al scriitorului, pe Rimbaud, iar nu pe D’Annunzio. Pasolini rămâne şi poetic, nu numai ‘ideologic’, un anti-dannunzian de relief, prin refuzul organic al emfazei, al retoricii, al grandilocvenţei, al tentaţiei de emfatizare a discursului liric, preferându-l de aceea pe Pascoli, considerat, justificat (o recunoscuse şi Montale) drept părintele întregii poezii italiene a secolului al XX-lea.
Motivul morţii (al mortului) pare a fi acum, înainte deci de a se metamorfoza într-un topos singular al creaţiei sale, unul preluat din patrimoniul decadentismului (corrazzinian, mai ales) şi ne apare de-a dreptul şocant să întâlnim, în chiar una dintre aceste prime poeme dialectale, o primă, dar ‘exactă’ proiecţie a propriei morţi, distribuită, în câmp deschis, pe o cărare cu tei, sub titlul nu mai puţin premonitoriu, Il dì da la me muàrt (“Ziua morţii mele”): “Ta na sitàt, Trièst o Udin, / ju par un viàl di tejs, / di vierta, quan, ch’a mùdin / il colòur li fuèjs, / i colorài muàrt / sot il soreli ch’al art / biondu e alt / e i sierarài li sèjs, / lassànlu lusi, il sèil. // Sot di un tèj clìpid di vert / i colorài tal neri / da la me muàrt ch’a dispièrt / i tèjs e i il soreli. / I bièj zuvinùs / a coraràn ta chè lus / ch’ài pena pierdùt, / svualànt fòur da li scuelis / cui ris tal sorneli. // Jo i sarài’ ciamò zòvin / cu na blusa clara / e i dols ciavièj ch’a plòvin / tal pòlvar amàr. / Sarài’ ciamò cialt / e un frut curìnt pal sfalt / clìpit dal viàl / mi pojarà na man / tal grin di cristàl.”( “Într-un oraş, Trieste sau Udine, / pe un drum cu tei, / primăvara când frunzele-şi schimbă culoarea, / mort voi cădea sub soarele ce arde / galben şi-nalt şi-mi voi închide genele lăsând / cerul strălucirii sale. // Sub teiul rânced de verde/voi cădea în hăul morţii mele / ce-mprăştie soare şi tei ./ Frumoşii flăcăi vor alerga / spre ceea ce eu abia am pierdut, zburând afară de prin şcoli, / cu cârlionţi pe frunte. // Tânăr încă voi fi / cu o cămaşă albă / şi cu părul gingaş / plouând peste amarul colb. / Cald încă voi fi, / iar un copil alergând / pe-ncinsul asfalt al cărării o mână îmi va pune / pe pântecul de cristal.”).
Nici un alt volum de versuri n-a divizat critica literară precum a făcut-o Le Ceneri di Gramsci (Rămăşiţele lui Gramsci), din 1957, percepţia evoluând de la contestaţia vehementă (cu argumente nu o dată şi ‘ideologice’) până la entuziasmul necenzurat. Adevărul stă, ca totdeauna, undeva la mijloc: Pasolini asumă acum radicalizarea ‘socială’ a discursului său poetic ce se contaminează, fie şi abil disimulat în stilemele formale ale unei terţine destul de liber interpretate, şi din experienţa sa narativă (din apărutul roman Ragazzi di vita, dar şi din cel la care lucra încă, Una vita violenta); transpune, într-un registru liric, inclemenţa discursivă a ‘ideologului’, cu un accent polemic orientat, de data asta, tot mai radical împotriva tuturor, inclusiv (ori poate mai ales) a Novissimilor ce lucrau încă pe cont propriu şi, în general, a stângii, deja falimentare, în viziunea sa, prin incapacitatea de a conserva un patrimoniu al tradiţiei, al cărei exponent maximal era chiar Antonio Gramsci. Cum observa mai târziu alt critic, (Giacinto Spagnoletti), prima surpriză a acestui discurs venea tocmai din tentativa de recuperare a formelor tradiţionale (ale secolului al XIX-lea, de fapt), ispitit mai ales de urgenţa identificării unei alternative la discursul poetic ermetic şi la cel narativ neorealist, în plin colaps; şi totul – iar acesta ar fi câştigul în ordinea experienţei lirice italiene – la limita unui efort de înnoire pe care experienţa ca atare nu-l anunţă. Poemul devine confesiune publică, colocvială, dar şi solilocvială, anunţând parcă etape de mai târziu, când, spre a împrumuta o altă formulă valéryană, Pasolini pare să se fi întors definitiv cu faţa la zid. Nu aceeaşi părere o împărtăşeşte poetul şi Franco Fortini, prieten şi ‘inamic’, al poetului: criticul, raţionalist şi ‘comunist’ şi el (problematizant, atipic, aşadar, ca şi Pasolini, dar aproape într-o direcţie contrară), crede a descoperi, chiar în Cenuşile lui Gramsci, una din sursele a ceea ce numeşte “la forza di errore” în poezia pasoliniană, anume acea a unei “voluntare sau involuntare regresiuni”, a unei maniere “retardate” de a vorbi despre mari ‘teme’, precum ‘poporul’, ‘sudul’, Cristos, mamă etc. Fortini greşeşte, credem, refuzând poetului, de pe poziţiile unui marxism, oricât de abil camuflat, surprinzător de ‘ideologizat’ şi, în orice caz, cu mult mai supralicitat decât la autorul volumului, opţiunea pentru arhaic. În fond, dacă tot i se refuză autorului dreptul la un limbaj propriu, fie el şi atipic, ‘divers’, radicalizat în direcţia unei prozastici libere de orice coerciţii semantice, ar fi de urmărit, spre exemplu, cât din pariul postmodern de la sfârşitul anilor ’70 se află anticipat în această singulară experienţă pasoliniană. Iată un singur exemplu, din Cenuşile lui Gramsci, din ‘cântul’ VI, în care autorul pare a condensa, într-o experienţă poetică luată pe cont propriu, aventura postmodernă de peste două decenii, prin ‘coborârea’ poemului în stradă şi abolirea sintaxei poetice în real: “Mă duc, te las în seara / ce, tristă, prea dulce coboară / pentru noi muritorii, cu lumină de ceară // ce-n cartierul umbrit se reaprinde. / Şi-l zgâlţâie. Mai mare-l face, gol, / în jur şi, mai departe, îl reaprinde // cu o înnebunită viaţă ce din răguşitul ţăcănit / al tramvaiului, din strigăte umane, / dialectale, / închipuie-un concert / stins şi absolut. Şi-ascultă cum în acele / depărtate fiinţe ce-n viaţă strigă, râd, / în maşinile lor, în acele sărmane // blocuri unde se consumă perfidul / şi exaltatul dar al existenţei – / viaţa aia nu-i decât un fior; // trupească, colectivă prezenţă; / ascultă lipsa oricărei religii / adevărate; nu viaţă, ci supravieţuire // – poate mai veselă ca viaţa – precum / a unui neam de dobitoace, în al cărui tainic / orgasm nu-i altă pasiune // decât a asuda cotidian: / umilă fervoare căreia un simţ festiv / îi dă corupţia sărmană. Cât e de-n van / – în ăst gol al istoriei, în această / zornăitoare pauză în care viaţa tace – / orice ideal, mai bine să ia foc // strălucitoarea, pârlita senzualitate / alexandrină aproape, ce totul spurcă / şi se aprinde impură, când // ici în lume, ceva se prăbuşeşte şi se târăşte / lumea, în penumbră, păşind din nou / în goale pieţe, în veştede birouri… // Deja luminile se-aprind, străjuind / Via Zabaglia, Via Franklin, întregul / Testaccio, …”; discursul poetic continuă în această descriere de descriere (o norocoasă formulă pasoliniană de mai târziu, divulgată ca unică pretenţie a artei) până în finalul acestui cânt, dantesc, pe dos şi el (şi ştim că autorul, printre atâtea proiecte literare, avea şi pe acela de a re-scrie-descrie un propriul infern), semnează, liric, demisia oricărui discurs: “…Dar eu, cu ştiutoarea inimă // a celui care în istorie o viaţă are, / putea-voi oare cu pură pasiune lucra, / când ştiu că sfârşitu-s-a istoria noastră?”.
Despre volumul intitulat L’usignolo della Chiesa cattolica s-a spus, în spiritul strictei biografii a autorului, că a reprezentat versantul lingvistic ‘italian’ al poeziei friulane: ca şi când poetul, de teama de a nu rămâne închis în hubloul unui dialect oricât de falnic, s-a decis să-şi transporte în hulitul idiom al “puterii”, din trecut şi din prezent, mesajul singular, pus analitic sub semnul a ceea ce acelaşi Fortini a numit désir d’invariance; un discurs şi al devianţei, la urma urmei, în sensul tematizat de Foucault, al nebuniei, ca periferie ce urmează să devină centru, dar şi ca alteritate, diversitatea (sexuală) din care Pasolini, ca de altfel şi filosoful francez, nu a făcut niciodată vreun secret.
De fapt, întreaga creaţie pasoliniană – şi cea poetică nu face excepţie – stă sub semnul unei experienţe unice, personale şi deopotrivă liminare: cu cuvintele unuia dintre cei mai mari contemporani ai săi, Andrea Zanzotto, la Pasolini, căutarea şi experimentalismul, suprapuse peste o iscusinţă fizică a unui corp-psiché descinzând în cutele echivoce ale lumii spre a-i supravieţui, au fost stilizate şi riscate potrivit cu “figura poetului”: ambiţia restituirii unui semnificat complet al figurii poetului, constatarea irelevanţei şi beteşugului (‘diversităţii’) său, l-au situat pe autor într-una dintre condiţiile cele mai expuse şi mai omnicomprehensive pe care vreodată le-a asumat, în vremea noastră, fantasma poeticului şi ectoplasma sa atroce altoită pe un “eu”. Fiindcă, în ciuda aparenţei, Pasolini pare să fi preluat din plin sfidarea “avangardistă” de lărgire dincolo de orice limită a arealului poeticului, dincoace de conexiunea specifică a faptului lingvistic, dar nu numai ‘dialectal’, ci şi, într-un fel, ontologic.
Cu el, poezia a devenit, cum avertizase Contini încă din anii ’40 (şi aşa a rămas), “joasă” (bassa), în sensul cel mai pur şi ‘înalt’ al termenului: adică exact în sensul în care, cu aproape şapte veacuri înaintea lui, Dante a decis, printr-un act miraculos, să coboare poeticul, din amvonul latinizant al pedagogiei retorizate, pe străzile populate ale Florenţei în plină agitaţie ‘politică’ şi ea. El şi-a creat, e adevărat, o koiné, în absenţa uneia în act, iar Pasolini, care rămâne fundamental un poet tot atât de dantesc (sau post-dantesc) pe cât este de pascolian (sau post-pascolian), şi-a împrumutat friulana poeziei, după care şi-a creat un idiom al său, în totală mobilitate, apt să primească, în poezie, în proză, în critică, în film, în pictură, în articolul de ziar, toate efluviile şi derapările unei fiinţe însemnate, stigmatizate, rănite, şi rănite în aşa fel încât este printre puţinele care, în lunga istorie a culturii lumii, şi-a putut descrie, în anticipaţie, în repetate rânduri, cuvânt cu cuvânt, până în cele mai mici detalii, chiar propria moarte.
Ultima sa culpă, dintr-o zestre cu care numai el singur s-a mândrit: aceea de a-şi fi ‘regizat’ propria moarte. Dar adevărul este că regizorul nu a fost el: a fost acea forţă necunoscută, mereu bănuită, suspectă, instigatoare, ludică din spatele cortinei, din culisele ce conservă, în realitate, secretul existenţei. Fiindcă, scena e oricum goală. E golul, il vuoto, de care se temea, descoperindu-l la început cu sfială, apoi cu teroare, Pasolini însuşi şi pe care n-a obosit să încerce să-l umple. Vorba lui Moravia, moartea era pasoliniană, personajul însă, nu. Când arta n-a mai fost de ajuns, fiindcă istoria se sfârşise, nu-i aşa, atunci şi-a pus propriul corp la bătaie. Un (alt) Fiu căzut într-o lume fără mântuire (senza riscatto, cum credea el?)? Poate. Fiindcă Pasolini a fost mereu un creştin; dar, ca orice poet, el a refuzat să fie doar un ‘bun creştin’. Ori a fost, poate, numai un apostol anonim, de vreme ce, ne asigură în multe din paginile sale, s-a aflat de-atâtea ori pe drumul Damascului?
Note
- Două observaţii ar merita conotate aici: una priveşte statutul poeziei moderne care, de la Poe, Baudelaire şi, mai ales, de la Mallarmé încoace, acreditează profilul poetului deplin inserat teoretic în structura propriului discurs; pentru poezia italiană, evidenţa e încă şi mai uşor de susţinut, dacă luăm în calcul acele modele-exempla ce-au tutelat-o, cu Dante şi Petrarca şi, cinci secole mai târziu, cu Leopardi, cu toţii teoreticieni îmbinând deschiderile filologice cu cele filosofice; mai mult, poezia italiană ’modernă’, cea care adică se conturează la începutul secolului al XX-lea, are, în D’Annunzio şi, mai cu seamă, în Pascoli, figuri (modelizante, întocmai) în care actul poetic creativ e dublat şi susţinut de conştiinţe teoretice nu o dată cu aperturi vizionare ce-au sfârşit prin a determina cotituri radicale în plasma unei literaturi ce acuza, deja de aproape un veac, consecinţele unui provincialism insidios; cu Ungaretti, apoi (un teoretician şi un eseist remarcabil), se inaugurează o adevărată paradigmă a poeţilor pentru care actul creativ e (aproape) de neconceput în absenţa unei conştiinţe teoretice şi critice supraveghetoare; între aceştia – merită să amintim – Mario Luzi se numără printre protagonişti, alături de un Pasolini, Sergio Solmi, Franco Fortini, Carlo Betocchi, Piero Bigongiairi, ca să nu mai vorbim de protagoniştii neoavangardei, i Novissimi, cu Sanguineti în capul listei.
Numeroase sunt dovezile în bibliografia autorului: câteva cărţi, unele dintre acestea masive, de interviuri şi alte câteva zeci, de nu cumva depăşind suta, risipite prin paginile ziarelor şi ale revistelor literare din Italia, dar nu numai, ca să nu mai vorbim de exhibarea sa (în sensul italian al termenului) în ocazii culturale dintre cele mai diverse, de la concerte muzicale (şi pe librete ale sale), la expoziţii de artă, de la momente festive ori inaugurale (un remarcabil omagiu adus, printre multe altele, prietenului său, criticul Carlo Bo, după decesul acestuia, iar exemplele de acest fel abundă şi cu alţi foşti colegi de generaţie, florentini ori nu) şi până la evocări ale unor figuri extra-literare ce-au marcat secolul trecut (Greta Garbo sau Maryline Monroe), incluzând, desigur, dezbateri publice pe mari teme ale actualităţii, din care nu lipseşte poziţia faţă de pace, refuzul violenţei de orice fel, destinul lumii – şi al omului – în lumea de azi şi de mâine.
PIER PAOLO Pasolini –
EVOCĂRI
Două scrisori către Pier Paolo
A doua zi de la moartea lui Pier Paolo Pasolini, întâmplată în 2 noiembrie 1975, Alberto Moravia şi Italo Calvino, scriitori foarte apropiaţi lui, dar cu care adesea – chiar recent – intrase în polemică, şi-l amintesc. Şi încearcă să analizeze şi să explice acea tragică moarte.
Alberto Moravia : «Ucis de violenţa de masă»
Pier Paolo Pasolini nu-şi prevăzuse moartea, dar felul nemilos şi atroce, da. De fapt, spunea – şi chiar a scris-o – că mila murise. Înţelegea milă în sensul raportului religios cu realul, contrariul nelegiuirii, nelegiuirea pe care o vedea triumfând în hedonismul de masă. Am spus că prevăzuse felul : aş vrea să adaug că îi prevăzuse şi locul. Am fost în locul unde a fost asasinat şi l-am recunoscut ca şi când l-aş fi văzut şi alte dăţi: de fapt îl descrisese fie în romanele sale «Băieţi de viaţă» şi «O viaţă violentă». fie în primul său film «Cerşetorul». (…) El reconstruise liniamentele încă înceţoşate şi informe ale violenţei de masă, constând într-un anumit fel de a vorbi, de a se comporta, de a se îmbrăca, de a lua atitudine; dar n-o văzuse niciodată pe deplin, limpede şi precisă. O ghicise aşa cum se ghiceşte o figură în noapte; dar era o violenţă pentru el încă nu în totul îndurată şi cunoscută. Rimbaud, într-o poezie faimoasă, zice că ar fi ghicit zorii după sute de indicii, fără ca totuşi să-i vadă pe de-a-ntregul, «cu trupul lor imens», până la sfârşit. Cu violenţa, lui Pasolini, i s-a întâmplat precum lui Rimbaud cu zorii. I-a întrevăzut «trupul imens» numai în ultima clipă, când era prea târziu. Rimbaud zice că imediat după ce a descoperit zorii a văzut într-un somn adânc: «La deşteptare, era amiază». Pasolini a văzut violenţa de masă în faţă o singură dată, întreagă şi înspăimântătoare şi, astfel, totul pentru el a devenit obscuritate, fără deşteptare.
(«Corriere della Sera», 4 novembre 1975)
Italo Calvino: «O nouă morală»
Nu voi mai răspunde la timp la scrisoarea aceea. În «Mondo» din 30 octombrie, Pasolini îmi adresa o scrisoarea deschisă despre violenţa în lumea de azi, care va rămâne una din ultimele sale scrieri. Polemiza cu articolul meu din «Corriere» despre crima de la Circeo, fiindcă eu descriam un proces de degradare al societăţii fără a-i oferi explicaţii şi mai ales fără a vorbi despre explicaţia pe care de la o vreme i-o oferea chiar lui: «consumismul» care distruge toate valorile precedente şi în locul lor instaurează o lume fără principii şi fără milă. (…) Mare merit al scriitorului Pasolini, care mereu a dorit să fie om de scandal şi moralist şi care a pus problema unei morale noi care să înglobeze şi zonele trăitului considerate obscure, pe care morala şi ideologia de până acum tind să le excludă. Nu e o sarcină uşoară şi toate exemplificările curente azi apar grăbite, cele pe care Pasolini le refuza ca şi cele pe care el le proclama. Desigur, mai mult de o generaţie îşi va pierde capul, mai înainte de a construi o nouă morală care să fie valabilă pentru toţi, chiar şi pentru cel ce astăzi se vede exclus din ea. Însă, până să ne vină la timp, aceasta va fi calea cea mai scurtă spre a da un sens mărturiei despre violenţă pe care Pasolini a voit să ne-o dea prin opera şi prin moartea sa».
(«Corriere della Sera», 4 novembre 1975)
Dario Bellezza
Lui Pier Paolo (1975)
Nicicând nu mă voi resemna cu moartea ta.
Atât de indispensabil mi-ai fost, atât de necesar
ca să mă gândesc că pământul nu te va mai vedea,
iar viaţa te-a abandonat urlet de durere fără odihnă
sau pace din plăcere. Ideea că nu aveai
nici un chef să mori, deşi ca toţi poeţii moartea
de-atâtea ori o invocasei, până a o exorciza
mă înspăimântă. Nu voiai să mori,
ştiu asta; nu atât de departe, ucis,
ciopârţit, călcat şi limita asta absurdă
a destinului îmi dă fiori.
Vino să-mi spui de ce-ai murit, de ce ne-ai lăsat,
dacă există Dumnezeu în vreo parte a celor create!
Tu ai fost singurul inteligent şi părinte să-mi
astâmperi foamea şi setea de plâns!
Vezi: îţi aduc omagiu în rime;
tu m-ai dorit poet, iar eu sclavul tău
m-am făcut, tu ai apărat la mine
diversitatea iar eu mi-am compensat fapta
cu bunătatea ta de cititor atent şi curios. Cât de inteligent
erai, dragă Pier Paolo, cât de misterios şi de straniu;
cum ne-ai lăsat aici pe toţi orfani de un tată
ce n-a voit nicicânda tată să fie dar care era,
prin fapte şi în vorbe, mai tată decât toţi, mai învăţător.
Şi eu te-am trădat de-atâtea ori, dar erai atât de prezent,
atât de mereu necesar de a trebui să disting
cu tine fiecare rând pe care-l scriai ca să nu mă sufoc;
dar îţi iubeai atâta libertatea încât în a ta o iubeai
pe a celuilalt şi pe mea o îndrumai cu iubire
distrat şi divin.
Nu mă voi consola nicicând de dispariţia ta şi te voi
căuta de-acum numai în acel plâns care este memoria
unde nu există spaţiu pentru viaţă ori pentru neliniştea
de a te întâlni încă, la Sabaudia, la restaurant, acasă la Elsa sau la Laura!
Lacrimi adevărate îmi scaldă obrajii, acum, şi scriind
această mărturie a mea nu mă ruşinez că sunt
sentimental. Ne dăm seama de întreaga iubire
faţă de cineva numai cu actul practic al morţii sale.
Nu doream asta, nici n-am prevăzut-o. Iar acum că e
o realitate ce jigneşe şi arde înlăuntru fără oprire, iartă-mă,
scumpule, dacă amintesc lumii ceea ce, tu murind, a pierdut.
O lumină, un spaţiu nesfârşit de poezie, o inimă
tulburată şi liniştită în vrerea de a trăi.
Duşmanii tăi se vor bucura. Unul mai puţin, au zis.
Ruşine! Ruşine! Plângeţi, băieţi, măcar voi
moartea lui Pier Paolo; nimeni ca voi nu poate
fi acolo unde Pier Paolo voia să trăiască şi să lucreze.
După un an,
în cruda zi în care un poet a căzut (1976)
Pasolini dispărut, ucis ca un câine vagabond
într-o înspăimântătoare periferie de noroi într-o zi de noiembrie
nicicând nu vei mai reveni în această Italie a miracolului
unde tehnocraţia va triumfa peste puţin, conformismul
noilor stăpâni, scârboşi nazişti atei sau catolici ai unei neînţelegeri
nominale numai ce persecută pe cei diferiţi, distrugând
orice anarhie, orice ideală frumuseţe;
nicicând uitat chip trăind alături de tine
atâţia ani de-acum pot uitat, încrustat
în minciunile tale radioase de poet cetăţean
sublim tovarăş de nopţi pe pământ gol
vorbind de cărţi şi de iubiri.
Pasolini, te-au ucis, nu meritai să mori
nici să vezi masacrul trupului tău sfânt
în timp ce toţi poeţii ermetici neorealişti sau avangardişti
acoperă cu poeziile lor de duhoare umila Italiana
şi lumea, nici nu ştiu când totul va lua drumul Eternului
iar anotimpurile moarte vor cunoaşte aroma dispariţiei tale
nemântuită rană mă conduce pentru întregul rest al vieţii
părăsesc sentimentul şi norocul vrea ca eu să ştiu
să supravieţuiesc doliului, dar e ca şi încă ar fi prima zi
a plecării tale din acest unic co-sex al celor vii.
ATTILIO BERTOLUCCI
Când ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul
Într-o zi, dedicându-ţi
acea “Mică Odă Romei”
ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul
care aici suferiră fiindcă
“aici un an e ca oricare altul,
un anotimp la fel cu celălalt,
iubirea un belşug ce jigneşte,
un privilegiu indefinibil”.
Mai târziu, răspunzându-ţi,
unei negre prorociri a ta
despre ţara noastră, despre supravieţuirea ei, ţi-am scris, nevinovat,
“dar durează mult
aceste amurguri ca vara când nicicând, nicicând,
nu mai soseşte ceasul lămpii aprinse,
a spuzelor acelora ce i se opun – şi durează
răbdarea anilor – pe care lămpile iubirii le-au rănit – ”.
Ţara supravieţuieşte, ţara ta pe care Tagliamento o ţărmureşte
şi acoperă oasele tale nu cenuşile tale
nu departe de unde fratele tău Guido
cu trupul său adolescent a însângerat pământurile nu departe de Srebenica şi Tuzla.
Supravieţuire
fie cu violenţă.
MARIO LUZI
Era zorit de două Erinii
În grabă. Pauza e pe sfârşite.
Şi, apoi, domnii mei, nu-mi place a pune sentinţe la urmă.
Acest la urmă schimbă evenimentele
mari şi mici. Pe unele le strică,
pe altele le adevereşte, poate,
în neaşteptata lor esenţă. Totuşi nu ştim asta,
ne amestecă aceeaşi alchimie
care în noi, ca şi în lume, dă de lucru.
Pasolini ? M-am gândit la el
de mai multe ori
şi la acele gânduri întâmplătoare vă îndrum.
Există moduri inegale de a sta în echilibrul timpului,
în aceeaşi istorie, cu tulburare.
Există moduri şi moduri de a trăi inegalitatea.
Cu toţii se aflau în arenă, asta năştea dramă.
E greu astăzi a stabili acele dramatis personae
şi care au fost rolurile.
Materia din recipient era stingheră
totuşi înfocată şi aspră. Suferinţă era
oriunde. Oriunde nu era
falsitate sau cinism era suferinţă. El agonistul
n-avea scăpare. Îl zoreau
două Erinii: disperarea
şi vitalitatea, la fel de înfometate.
Îl muşca inteligenţa sa.
Pierduta integritate a lumii
vorbea scrisă în ruinele sale,
şi era, cred, cu mândrie adevărat,
narcisist chiar era,
şi sacrificial, sper.
Dar iată mă strigă dinlăuntru : sus cortina !
VALERIO MAGRELLI
Sfânta Biserică Romană şi privighetoarea
Ar fi ameninţat un vânzător de benzină
cu pistolul încărcat
cu un proiectil de aur.
Cineast şi poet, giuvaergiu şi balaur !
Însă ce să conteşti acestei acuzaţii,
arma sau glontele?
Acea împuşcătură niciodată trasă
traversează opera sa
aplecându-se spre un dublu oximoron,
fantastică nălucă
de violenţă şi de milă,
de sânge şi laur.
ANDREA ZANZOTTO
Argintii noduri ale trecerilor tale
Traversând Friuli
Şi acum – poate – nicicând –
eşti în facerea şi desfacerea
de pajişti gânduri spini arşi
de azur, clipă de clipă,
din câmpii până-n munţi primordiali
Nu-i nimic care să poată
epuiza această inimaginabilă
vibrilaţie
nici mână care să pătrundă hotărând
un sens ultimativ
– ca într-un film fosilă – vieţii tale
o, Spiriduşule•*
Aproape pe brânci şi orbi pe jumătate dar
aproape bucuroşi încrucişăm deja
argintiile noduri ale trecerilor tale
spre alte povestiri
alte elemente
………………………..
