Pier Paolo Pasolini
Traducere și prezentare de
George Popescu
Baladele violenţei
1.
Eu sunt un amărât, nimeni n-o ştie.
Există o forţă, iar eu o prefer singurei
forţe a lumii: Dumnezeu. Povestea mea,
povestea noastră e doar un fum.
Iubire nu nutresc pentru duşman.
Democraticule, eşti un biet ins,
şi, de mâna mea, vei fi învins:
va trebui să tăcă în tine instinctul atroce
de libertate. Vei primi poate iertare de la
Dumnezeu: de la mine, nu; eu ucid, nu conving.
Eu sunt un pitic şi nu vreau s-o ştiu.
E o măreţie şi în ea mă recunosc.
Măreţia este patria. Mă sporesc
în ea, lespede deasupra infernului meu.
N-am ură pentru duşman: scârbă am.
Eşti un pitic, democraticule! Eu, eu,
eu ştiu, eu am lumină: tu, nu.
De-aceea te voi lovi,
sacrilegă conştiinţă a iubirii
mele pentru măreţia pe care n-o am.
Eu sunt un mediocru, dar dovadă nu-i.
De aceea sublimă e ideea mea
despre Familie, umilă epopee
a cursului increat ce-mi bucură
fiece zi. Dispreţ nutresc pentru cine creează.
Tu eşti un mediocru, democraticule!
De aceea, dacă ordin primesc, te ucid.
Ei, da! unul din pluton, unul din turmă!
Voi sfârşi prin a deveni fanatic
idealist, te vei înălţa din c…!
Eu sunt un falit: o pot admite?
Nu, desigur! De aceea cu pălăria
într-o ureche, îmi împlinesc vendeta
cu umor, cu o umilinţă didactică:
ştiu Idealul şi detest pe cel ce-l spurcă.
Cât despre tine, democratic falit,
ai grijă că eu şi-n glumă ştiu să ochesc:
reîntors de pe frontul străin,
unde tu, hain, ne-ai trădat,
pot ucide şi Anti-idealul.
Eu sunt un anormal şi, ştiind, nu-i simt nevoia.
Isteric şi şantajist mă revendic de la
Normă. Cu cât mă îndepărtez
de mine, într-un cursus honorum ce tragică
uşurare îmi este, cu atât urăsc ce iubesc.
Diversitatea ta, democraticule, e anormală:
te condamn la zonele întunecate
ale schizofreniei, în calitatea mea
de Magistrat, sau Om de Ordine: să tremuri
trebuie, tremură!, tu scandal şi pasiune.
Eu sunt un servitor: dar e o crimă să mi-o spui.
Şi cine poate pătrunde în conştiinţa mea?
Un servitor este un mister: trăieşte fără
viaţă, încă de mic: fiu consacrat
Autorităţii, prin străveche supunere.
Ştiu că tu eşti, democraticule, un servitor,
un servitor al altor idoli şi naţiuni.
Să nu crezi că te voi ierta!
Un servitor umil îl ucide pe cel fălos:
aşteaptă doar un semn de la stăpâni.
Eu sunt un decadent şi refuz asta.
Există un nivel fermecător unde cântă
soldatul, iar gospodina este o sfântă:
nivelul unde străluceşte sănătatea.
Cine nu-i sănătos ruinează planta.
Putreziciune democratică, cu bisturiul
te voi extirpa ca pe-o cangrenă:
blândă e planta seninei vieţi
tu cu tăgada ta o întristezi.
Da, te voi strivi: D’Annunzio ne-nvaţă.
8.
Eu sunt un blând: dar mi-e ruşine de asta.
De copil în orăşelul meu de provincie,
viaţa-mi era o viaţă bizantină.
Şi aşa am devenit azi profesor.
Conformismul e doctoria mea.
Democratule, închipuit conformist
de alte idei, tu eşti un eu însumi
pe dos, dar la fel de obsedat.
De aceea te voi ucide, aproape printr-o
mistică opţiune, Pindar bufon al progresului!
9.
Eu sunt un imoral şi-n taină ţin asta.
Cu viciul acesta, deşi în regulă născut
– bunici foşti lei şi bunici foste hiene,
de aceea tată bogat, – am sosit pe lume.
Morala e, astfel, ceea ce mă susţine.
Democratule, că ai fi un imoral
mi se pare sigur, dat fiind că tu
îmi critici morala. Dar fii pe pace,
vei fi condamnat la închisoare pe viaţă:
şi acolo poate vei deveni nemuritor.
10.
Eu sunt un porc, dar în particular,
Mic burghez, o poziţie
discretă, desigur! Să zicem un belfer,
cu comerţ la Tritone… Spre a opri oamenii
e nevoie de Bunul Nărav: e convingerea mea,
Porcule democratic, fii atent!
Cu un cuţit în burtă, curând ţi-l aplica-voi,
secătură: cu focul nu-i
de glumit, nu există motiv
pentru micul burghez: jocul e joc.
Ierarhie
Dacă ajung într-un oraş
de peste ocean
adesea ajung într-un nou oraş, dus de-ndoială.
De la o zi la alta devenit pelegrin
al unei credinţe în care nu cred;
misit al unei mărfi ieşită din uz,
dar mare e încă, mereu, o ciudată speranţă –.
Cobor din aeroplan cu pasul tâlharului,
cu coada-ntre picioare şi o veşnică poftă de pişare,
ce mă face să umblu puţin cu un surâs nesigur –
Trebuie zoriţi vameşii şi, deseori, fotografii:
plevuşcă obişnuită pe care fiecare o îngrijeşte ca pe-o excepţie.
Apoi, necunoscutul.
Cel ce trece pe la patru după-amiază
pe răzoarele pline de arbori
şi bulevardele unui oraş disperat unde europeni sărmani
au venit să recreeze o lume după chipul şi asemănarea lor,
împinşi de sărăcie să-şi facă din exil o viaţă?
Cu un ochi la treburile mele, la obligaţiile mele –
Apoi, în ceasurile libere,
începe investigaţia mea, ca şi acum şi ea ar fi o culpă –
Ierarhia totuşi e foarte limpede-n capul meu.
Nu există Ocean care să ţină.
În ierarhia aceasta ultimii sunt bătrânii.
Da, bătrânii, la a căror categorie încep să aparţin
(nu vorbesc de fotograful Saderman care cu nevasta
deja prietenă a morţii mă întâmpină surâzând
în micul atelier ce e întreaga lor viaţă)
Da, există vreun bătrân intelectual
Care în Ierarhie
Se aşează la înălţimea celor mai frumoşi poponari
primii ce se află în punctele repede ghicite
şi care asemeni unor Virgili hotărăsc cu o populară delicateţe
care bătrân e demn de Empireu,
e demn să stea alături de primul copil al poporului
ce se oferă pe o mie de cruzeiros la Copacabana
amândoi sunt ghidul meu
care ţinându-mă de mână cu drăgălăşenie,
drăgălăşenia intelectualului şi cea a muncitorului
(până una alta şomer)
descoperirea neschimbării vieţii
are nevoie de inteligenţă şi iubire
Văzută de la hotelul de pe Rua Resende Rio –
asceza are nevoie de sex, de sulă –
acel ghişeu mic al hotelului unde se plăteşte cămăruţa –
se priveşte înlăuntru Rio, într-o înfăţişare a veşniciei,
noaptea de ploaie ce nu aduce răcoarea,
şi scaldă străzile mizerabile şi murdăriile,
şi ultimele cornişe de liberty ale portughezilor săraci
sublim miracol!
Şi prin urmare José Carrea este Întâiul în Ierarhie,
şi cu el Harudo, descins de copil din Bahia, şi Joaquim.
Favela era asemeni cu Cafarnao sub soare –
Străbătută de rigolele canalelor
cu barăcile una peste alta
douăzeci de mii de familii
(el pe plajă cerându-mi o ţigară ca un poponar)
Nu ştiam că încet-încet ne vom revela unul altuia,
Prudent, cuvânt cu cuvânt,
zise aproape distrat:
eu sunt comunist, şi: eu sunt subversiv;
sunt soldat într-un batalion anume dresat
spre a lupta contra subversivilor şi a-i tortura;
dar ei nu ştiu;
oamenii nu-şi dau seama de nimic;
ei se gândesc să trăiască
(îmi vorbeşte despre subproletariat)
Favela ne aştepta fatal –
eu mare cunoscător, el ghid
părinţii săi ne întâmpinară şi frăţiorul gol puşcă
abia ieşit din pânza ceruită –
ehei, da, neschimbare a vieţii, mama
îmi vorbi precum Limardi Maria, pregătindu-mi limonada
sacră a oaspetelui; mama albă, dar încă tânără la carne;
îmbătrânită cum îmbătrânesc cele sărace, şi totuşi fetişcană;
cumsecădenia ei cu acel tovarăş al ei,
fratern fiului care din proprie voinţă
era acum ca un fel de trimis al Oraşului –
Ah, subversivilor, caut iubirea şi vă găsesc pe voi.
Caut pierderea şi găsesc setea de dreptate.
Brazilie, ţară a mea,
Ţară a adevăraţilor prieteni ai mei,
Ce nu se ocupă de nimic
Ori mai curând devin subversivi şi precum sfinţii sunt orbiţi.
În cercul ce mai de jos al Ierarhiei unui oraş
Chip al lumii care din veche se face nouă,
Îi aşez pe bătrâni, pe bătrânii burghezi
fiindcă un bătrân din popor al oraşului rămâne flăcău
nu are nimic de apărat –
e îmbrăcat într-un maieu şi izmene ca Joaquim fiul.
Bătrânii, categoria mea,
că vor ori nu vor –
Nu se poate scăpa de soarta de a dispune de Putere,
ea se pune singură
încet şi fatal în mâna bătrânilor,
chiar dacă ei au mâinile brăzdate
şi surâd timizi precum satirii martiri –
Acuz bătrânii de a fi trăit deci,
Acuz bătrânii de-a fi acceptat viaţa
(şi nu puteau să n-o accepte, dar nu există
victime nevinovate)
calea aleasă a dat prin acumulare ceea ce ea voia –
acuz bătrânii de a fi făcut voia vieţii.
Să ne întoarcem la Favela
Unde nimic nu se gândeşte
Ori se doreşte să fii trimis de Oraş
acolo unde bătrânii sunt filo-americani –
Printre tinerii ce joacă mingea de-a valma
În faţa prichindeilor fătaţi pe gerul Oceanului,
cine vrea ceva şi ştie asta, a fost ales de soartă –
inexperţi în imperialism clasic
cu orice drăgălăşenie faţă de bătrânul Imperiu de fructificat
americanii divid între ei pe frăţiorii superstiţioşi
scăldaţi mereu de sexul lor precum tâlharii de un foc de mărăcini –
Şi se întâmplă astfel că numai din pură întâmplare ca un brazilian
să fie fascist sau subversiv;
acela care scoate ochii
poate fi schimbat cu cel ai cărui ochi sunt scoşi.
Joaquim nu ar fi putut nicicând să fie deosebit de un călău.
Şi de ce atunci să nu-l iubeşti chiar de-ar fi fost aşa?
Şi călăul se află în vârful Ierarhiei,
cu trăsăturile sale simple abia schiţate
cu ochiul său simplu
fără vreo altă lumină decât aceea a cărnii
Astfel în vârful Ierarhiei,
găsesc ambiguitatea, nodul de nedesfăcut.
O, Brazilie, nenorocita mea patrie,
votată fără alegere pentru fericire,
(banul şi carnea sunt stăpânii a tot,
în timp ce tu eşti atât de poetică)
în fiecare locuitor al tău, concetăţean al meu
este un înger care nimic nu ştie,
mereu aplecat asupra sexului său,
şi se mişcă, bătrân sau tânăr,
să pună mâna pe arme şi să lupte, indiferent, pentru fascism sau pentru libertate –
O, Brazilie, ţară a mea natală, unde
vechile bătălii – bine ori rău deja pierdute –
pentru noi cei bătrâni capătă sens din nou –
răspunzând graţiei de delincvenţi sau de soldaţi
brutalei graţii
Pier Paolo Pasolini
Lipsa de cerere de poezie (1964)
Asemenea unui sclav bolnav, sau o bestie,
rătăceam printr-o lume încredinţată-n destin,
cu încetineala pe care-o arată monştrii
noroiului – sau ai pulberii – sau ai pădurii –
târându-se pe burtă – sau pe labe
amărâte pe uscat – sau aripi făcute din membrane…
În jur stavile, ori pietrişuri,
sau poate gări părăsite în fundul vreunui oraş
de morţi – cu străzile şi pasajele subterane
nopţii înalte, când se aud numai trenuri
înspăimântător de departe,
şi clipocitul canalelor, în gerul definitiv,
în umbra care n-are un mâine.
Astfel, în timp ce mă fandosam ca un vierme,
moale, respingător în nevinovăţia sa,
ceva trecu în sufletul meu – ca şi cum
într-o zi senină s-ar fi îmbeznat soarele;
peste durerea gâfâitoarei bestii,
se instală o altă durere, mai meschină şi neagră,
iar lumea visurilor se crăpă.
«Nimeni nu-ţi mai cere poezie!»
Şi: «A trecut vremea ta de poet…»
«Anii Cincizeci s-au sfârşit în lume!»
«Tu cu cenuşile lui Gramsci te veştejeşti,
iar tot ce viaţă a fost te doare
precum o rană ce se redeschide şi moarte aduce!»
Din «Poesia in forma di rosa» (1964)
Cântecul clopotelor
Din «La meglio gioventù»
Când seara se pierde-n fântâni,
satul mi-e de-o stinsă culoare.
Departe sunt acum, îmi amintesc
broaştele sale, luna, trist al greierilor tremur.
Când bate rugăciunea de seară şi
peste pajişti se risipeşte: mort sunt
în cântecul clopotelor.
Străine, să nu ai frică de dulcele meu zbor peste plai
eu sunt un duh al iubirii
care de departe în satul său revine.
VI.
Doamne,
deschide uşa
împrăştie bezna,
şterge-ţi picioarele
intră obosit în covată.
Zăpada străluceşte
singură sub norul ceresc.
VIII
Doamne,
cine cântă ?
O fetişcană singură,
o clipă şi apoi nimic.
Glasul său rămâne pe zăpadă
printre gardurile
grădinilor orbitoare.
Lied
Sub plopi o bătrânică
se mişcă-n ultima lumină,
departe de sat,
culegând mărăcini.
Ce duminică limpede !
Zorii o vor zări
aplecată cu acea legătură
peste stinsul său foc :
ultime zile vrăjite
ale unui trai neştiut.
Ziua morţii mele
Într-un oraş, Trieste sau Udine,
pe un drum cu tei, primăvara
când frunzele-şi schimbă culoarea,
mort voi cădea sub soarele ce arde
galben şi-nalt
şi-mi voi închide genele lăsând
cerul strălucirii sale.
Sub teiul rânced de verde
voi cădea în hăul morţii mele
ce-mprăştie soare şi tei.
Frumoşii flăcăi vor alerga
spre ceea ce eu abia am pierdut,
zburând afară de prin şcoli,
cu cârlionţi pe frunte.
Tânăr încă voi fi
cu o cămaşă albă
şi cu părul gingaş
plouând peste amarul cold.
Cald încă voi fi,
iar un copil alergând
pe-ncinsul asfalt al cărării
o mână îmi va pune
pe pântecul de cristal.
Din «L’usignolo della Chiesa cattolica»
Duminici ale celor vii !
Duminici ale celor vii!
Zorii de sărbătoare
fac să tremure-n sânul
copilandrului fraged
un fir de iarbă proaspătă.
Duminici ale sufletului!
Ce febră, ce durere
să fii viu şi să te arăţi
soarelui ce străluceşte
peste pletele proaspete.
Duminici de dragoste!
El numai ruşine este
pentru iubirea descoperită
în cămaşa albă
şi cu pupilele înfocate.
Duminici ale lui Dumnezeu!
Înger impur
Iată-mă deci în plină
revărsată mărturisire
cu prezenţa mea,
înger impur pe care-l iubesc.
Cât de sterp ar trebui
să fie dacă trupul ating
pe care de copil îl iubeam
fiindcă sigur de iubire.
Dar nu ştiu să mă-ngrozesc,
nu ştiu să mă abandonez…
Lui Dumnezeu care viaţă nu dă
să nu mor îi cer.
Din «Poesia in forma di rosa»
Mă rog mamei mele
Greu să vorbeşti cu cuvinte de copil
celei cu care te asemui prea puţin.
Tu singură pe lume care ştii, în inima mea,
ce-a fost mai înainte de iubirea ta.
De-aceea zic ceea ce-i mai groaznic a şti:
în graţia ta neliniştea mea se ivi.
De neînlocuit eşti. De-aceea solitar nelegiuită
mi-e e viaţa de tine dăruită.
Nu vreau singur să fiu. O foame fără sfârşire
de iubire, de fără suflet trupuri de iubire.
Că-n tine sufletul rămas-a, tu eşti, eşti tu
mamă fiindu-mi când dragostea-ţi sclav mă făcu:
sclav acestui înălţător simţ mi-am petrecut
copilăria, fără leac, cu un neîntinat avânt.
Unic fel viaţa s-o simt mi-a fost, neclintit
port, unică formă: de-acum s-a sfârşit.
Supravieţuim: şi tulburarea a vieţii e
care renaşte în dezordine.
Mă rog ţie, ah, ţie mă rog: să nu mori.
Aici sunt, cu tine, într-un aprilie viitor…
Postume
Cinci poezii de iubire (1945-1946)
Pe neaşteptate mă trezii, singur eram.
Am cunoscut ciuful după vechile geamăte
care din cer loveau înfipte
în propriul piept.
Cu cântul acela viu am stat în tăcere.
Dar, în visuri pierdut, nimic din trupul
meu nu rămânea în afara unei
deşarte şi moarte memorii.
Şi tu (memorie, nu chip)
peste mine, peste acel cânt te-nălţai
şi făceai să tremure tăcerea aceea
nearătându-se.
Şi îmi stăteai în descompunere în
carnea întunecată, în visuri: o zdreanţă
risipită în spatele acestei vieţi; şi totuşi
mereu te iubeam.
Din «Poesie inedite», «Via degli amori», 1946
Din «Poezii inedite», «Calea iubirilor», 1946
Introducere
…el vuelo! el vuelo! el vuole!
- Machado
La Casarsa, într-o zi, se ivea soarele:
şi eu unde eram? în spuma uşoară
irizată de somn, cu inima
înlăuntrul unui grăunte de lumină,
zburam. Extaziat, fără aripi,
zburam pe undeva între pământ
şi cer, zburam în lumina
câmpiilor iluminate în vis.
Din «Poesie disperse, Scartafaccio», 1948
Din «Poezii risipite, Maculator», 1948
De mă-ntreabă vreunul (şi câte unul
mă-ntreabă) unde mă duc cu mine
i-aş răspunde că nu ştiu. Am avut,
încă din pântecele matern, cu bucurie,
această siguranţă într-o adevărată,
absolută, de necunoscut irealitate.
*
Diferitul ce m-a făcut să strălucesc
şi mi-a colorat cu disperate vopsele
o viaţă, nu a mea, încă mă face
surd la instincte banale, în afara
funcţiei ce-i face pe oameni servitori
şi liberi. Moartă încă şi
biata speranţă, singur sunt,
prin ea, conştiinţă.
Şi apoi lumea nu-mi mai e necesară,
Mie, eu nu-mi mai sunt necesar.
*
Trebuie să arzi spre a sosi
consumat la ultimul foc.
*
Cunoaşterea stă în nostalgie.
Cine nu s-a pierdut nu stăpâneşte.
Chenar cu poezie, din «Diario», 1945-1947
Dacă mă-nfurii este fiindcă umilinţa
acelei stări a lor e fără speranţă:
şi această lipsă de speranţă le închide
calea spre a nu deveni cu adevărat oameni:
la patruzeci de ani aportul lor la lume
e cel al unui fiu adolescent al lor.
Strâng mingea ca el în pumn, cu
acea dispoziţie de a o face de bunăvoie.
Viaţa pentru ei nu va fi deloc aşa:
dar aşa le-a fost mereu. Speranţa
nu are lumină pentru viaţa trecută.
Pentru o altă încheiere a poeziei în chenar / din «Diario», 1945-1947
Ca un naufragiat nevătămat mă întorc
şi văd, îmblânzite de trecut,
în spatele mele, oceane de
rare toporaşi, de tăcute trufandale.
E deja un vis îndepărtat din cer
peisajul de muguri azurii pe care
transparentul Aprilie le încălzea.
Timpul s-a risipit fără mişcare:
fluturii care zboară pudici,
florile violente, zburlită linişte…
Şi ştiu încă să mă înspăimânt de un accent
care să distoneze cu răguşita muzică
a câmpurilor? A înălţa capul, copilăros,
neliniştit de capcanele cereşti
dintre vălurile liniştite ale norilor?
Dacă furioasa privighetoare în azurul
Arid, exală cânturile ei diurne,
O ascult arzător, dar n-am speranţă.
Eu nu visez, sunt treaz…
Hobby-ul sonetului
Din «Poesie inedite», 1971-1973
Era odată în lume – nimeni ştia –
Ceva nepreţuit,
şi unic era; nici lege, nici biserică nu era
care să-l definească. În miezul vieţii
se afla şi, ca dovadă, nu se avea
decât pe sine. N-avu în nici un chip
nici sens; apoi îmi umpli întreaga
mea realitate. Era bucuria ta.
Pe care ai binevoit s-o distrugi;
încet încet, cu mâinile tale;
bucuroasă: ţi-a mai rămas din ea
un adânc, de neînstrăinat: îmi scapă
motivul unei atât de mari furii în sufletul tău
împotriva acelei iubiri neprihănite a noastră.
Benevento, 3 februarie 1973.
Pasiunea
Din volumul «Privighetoarea Bisericii catolice», 1958
I
Hristos în trup
simte adiind
aromă de moarte.
Ah, ce dezgust
să se audă plângând!
Mării, Mării,
nemuritori zori,
câtă durere…
Copil am fost
şi acum mor.
II
Hristoase, trupul tău
de fetişcană
e crucificat
de doi străini.
Doi băieţi vii
şi roşii
au spatele,
ochiul celest.
Bat cuiele
şi cârpa tremură
pe pântecul Tău…
Ah, ce dezgust
cu sângele cald
murdărind trupurile
de culoare zorilor!
Copii aţi fost
iar să mă omorâţi
ah, câte zile
de candide jocuri
şi nevinovăţii.
III
Hristos spre pacea
supliciului Tău
goală rouă
Îţi era sângele.
Senin poet,
rănit frate,
Tu ne zăreai
cu trupurile noastre
lucind în cuiburi
de veşnicie!
Apoi, murit-am.
Şi spre ce ne-ar fi
strălucit pumnii
şi negrele cuie
dacă iertarea Ta
nu ne privea
dintr-o veşnică zi
de compasiune?
IV
Hristos rănit,
sânge de toporaş,
milă a ochilor
limpezi ai creştinilor!
Floare-nflorind
pe munte departe
cum putem oare
să te plângem, o, Hristoase?
Cerul e un lac
ce vuieşte în jurul
tăcutului Calvar.
O, Crucifix,
lasă-ne liberi
să te contemplăm.
V
Hristoase, bieţilor tăi
fii risipiţi
în nesfârşitul
cer al viului,
iată, murind,
laşi Tu această
mărginită Imagine.
Suav copil,
trup uşor,
ţepi de lumină…
e Sfântul Ioan.
Pierduţi în nouri
de indiferenţă
în Sine ne cheamă
şi în Sine formă ne dă
acest Trup al Tău.
VI
Cristos se luptă
înlăuntrul trupului Său.
De la Sine se-ntoarce
să vadă spre care arzătoare
câmpii a privit
pupila Sa?
Aici e foarte orb,
redus la os:
o păsărea
însângerat
pe un ţărm.
În spate, lumina
putrezeşte cerul.
Prin largi văi
şi pe creste
nu răsună vreun glas:
ultim şi dulce
fâşâit şarpele
ce-şi caută vizuina.
O, Doamne, ce umbre
în licărirea
săgeţilor!
Sfânta Maria
se-neacă-n beznă,
moartea tună
peste-un cimitir
cu proaspete răzoare!
Pulberi şi frunze
ecouri de glasuri
revărsate în vânt
în bezna murdară.
Ah, oameni suntem
uităm.
În spatele lui Cristos
pe munţii morţi
cerul aleargă,
e un fluviu orb.
Buna-Vestire
FIII
Mamă, ce ai
sub ochiul tău?
Ce tăinuieşti
în obositu-ţi râs?
Străvechi duminici,
răcorite de cer,
străvechi magi
roşii în ochii
prietenelor tale,
străvechi tămâie…
În patul tău acum
tremurăm pentru tine,
mamă, copilă,
pentru duminici,
tămâie, magi.
Atât de frumoasă
şi nevinovată erai…
Mamă… cine erai
când tânără erai?
Iar El, era cine?
Mamă, să moară…
Ah, copilă fie
veşnic viaţa
în severa ta
viaţă copilă…
Nu auzi fiii?
O, prealăudato,
cântă într-o auroră
de veşnică iubire…
MARIA:
Îngere, pântecul
candoare va fi.
Pentru virginii fii
virgină fi-voi.
Litania
JANUA COELI
Uşa se deschide
când ploaia
putrezeşte seara.
Atunci o rază
irumpe din nori.
Tu, goală, o, Virgină,
îţi murdăreşti în umed
azurul chip.
SPECULUM JUSTITIAE
Oglindă a cerului!
În tine norii
zidurile arborii
cad nemişcaţi.
Răsucit trag cu urechea…
Ce fioroasă pace!
Nici un suspin
în cer, nici o adiere.
MATER PURISSIMA
Bieţi ochii mei
de copilandru
aplecaţi peste-un trup
de culoarea aurorei!
Sfântul gest
al păcatului meu
cade-ntr-o vecernie
de castitate.
MATER CASTISSIMA
Ah, cruzime
nu-mi mai străbate
trupul cu ochii!
Da, gol este el
cald şi nevinovat…
Sub acea crudă
iubire a ochilor
mă simt murind.
MATER INVIOLATA
Din pântecul tău
orbeşte fiul
cu o lumină candidă
de aurore şi crini.
Mamă! acea lumină
atât e de pură
încât coapsa ta
de zăpadă îmi pare.
TURRIS EBURNEA
Sâni de ivoriu
cuiburi de crini,
nu v-a atins
mână de tată.
Coapse lucinde
de nori negri
nu v-a-nnegrit
ploaia noastră.
STELLA MATUTINA
În dura tăcere
păsări de câmp
înţeapă văzduhul
şi inima castă.
Ce moarte calmă!
Hai, să ne trezim,
că inima noastră
vrea să păcătuiască.
REGINA PACIS
O, Inexistentule,
câte rugăciuni
sfâşiate inimii
spre a recădea
în inima noastră!
Febril şi zadarnic
sunet al lui angelus
peste ziua umană.
Gianni Vattimo
A fost adevărată gloria?
La douăzeci de ani de la tragica moarte, suntem în măsură să măsurăm ce ne leagă şi ce ne desparte de Pasolini? Contrar a ceea ce se întâmplă foarte adesea cu figuri de scriitori, filosofi, artişti, anii imediat următori dispariţiei nu au marcat, pentru Pasolini, acel furtunos şi fiziologic black-out cu care sensul unei opere sau al unei vieţi revine, atunci când revine, cu trăsăturile unei clasicităţi împlinite. Ar fi suficient să ne gândim la contrastele ce încă se aprind spre aproprierea moştenirii sale, de la cel din urmă revendicat până şi de către dreapta neofascistă.
Nu există aspect al operei sale care să poată fi liniştit achiziţionat în muzeul imaginar al secolului XX al nostru; nimic, în opera aceea, care să se poată citi separat istoria autorului ei, de polemicile violente ce au traversat-o, de pasionata participare la viaţa politică şi socială a Italiei din acei ani. A recunoaşte acest lucru nu înseamnă evident a arunca o lumină negativă asupra valorii operei lui Pasolini – şi nu mai puţin fără a adopta o viziune a artei şi a literaturii cu totul străină spiritului său şi poate şi al nostru.
Nu se poate, prin urmare, celebra ori comemora Pasolini. A vorbi de el presupune că s-ar lua poziţie faţă de întrebările pe care opera sa le suscită. Înainte de toate, reexaminând motivele opoziţiei sale violente la societatea italiană a vremii sale şi sensul disperatei sale diagnoze asupra a ceea ce această societate e pe cale să devină. Din acest punct de vedere, ar fi uşor de susţinut că Pasolini a avut dreptate: omologarea neocapitalistă a societăţii italiene căreia el i-a întrevăzut primele grave simptoame la începutul anilor Şaptezeci şi de care vorbea în “Scrieri corsare”, s-a realizat pe deplin. Nu doar s-a întâmplat, omologarea aceasta; dar şi semnificatul său, pe care multă vreme am avut tendinţa de a-l evalua într-un fel diferit de lumina catastrofică în care o vedea Pasolini, ne apare acum mult mai puţin îndepărtată de cum o gândea el.
Cuvântul ameninţat
Pasolini nu a văzut triumful televiziunii pe care l-am trăit noi în ultimii ani, prin urmare nu a putut nici cel puţin măsura întrucât acesta i-a dat dreptate. Cuvântul, pe care el deja îl vedea dispărând în limbajul juvenil substituit de sunete nearticulate, ori de pure corespondenţe de imagini, are azi o cetăţenie încă destul de precară.
Şi totuşi, rămâne mereu o îndoială pe care am putea-o asuma printr-o întrebare: “băeţii de viaţă” au existat oare cu adevărat? Ori chiar: Italia aceea unde încă strălucesc luminile, unde cultura populară îşi avea încă fizionomia sa, unde se vorbeau încă dialectele, Italia ringurilor de dans şi ale sălilor de cinema pline de oameni duminica după-amiază, a existat oare vreodată aşa cum Pasolini a crezut că ea ar fi fost? Şi acest aspect al mitologiei private a devenit astăzi la mare modă, în atâtea aspecte ale comunitarismului răspândit în cultura nu numai europeană, dar mai ales americană. Alt semn al vitalităţii acelei mitologii, ori mai degrabă alte aspecte ale limitelor sale? Poate, ceea ce Pasolini a crezut a fi – şi mulţi dintre noi odată cu el – un portret aproape sociologic al societăţii italiene a epocii sale a fost doar o foarte puternică proiecţie de nostalgie şi spaime personale; poate că n-a existat niciodată Italia pastorală, tolerantă şi populară, dinainte de boom, iar realitatea care a substituit-o n-a fost atât de oribilă cum Pasolini a reprezentat-o.
Casarsa şi Roma
Cele două imagini – dar şi aici ipoteza nu trebuie înţeleasă ca nedrept reductivă – ar putea fi numai obiectivări (în scriitură, proză şi poezie, în cinema, în eseistica “politică”) a două moduri în care Pasolini a trăit drama sa personală, diversitatea sa. Mai întâi, anotimpul “inocent” (al jocurilor cu băieţii friulani pe malul râului Tagliamento, apoi întâlnirea cu realitatea mai dură a periferiei romane, pe care el la început a încercat s-o configureze pe modelul esperienţei sale de la Casarsa, cu încăpăţânta căutare a dialectului înţeles ca posibil loc al unei culturi populare autentice.
Nu că cele două realităţi – Casarsa şi Roma, Italia anilor războiului şi ai perioadei imediat postblice şi Italia boom-ului din anii Şaizeci – n-ar fi profund diferite şi, mai mult, în multe sensuri, caracterizate de trăsăturile pe care Pasolini li le atribuia. Dar întreaga încărcătură emotivă şi morală ce-şi pune amprenta pe aceste două imagini în opera lui Pasolini e fruct al unei excesive culori personale, care are mai mult de-a face cu trăsăturile religioase ale poeticii sale decât cu vreo realistică ascuţime sociologică a privirii sale.
De altfel, el însuşi n-a negat niciodată că experienţa homosexualităţii ar fi fost cheia de lectură a realităţii, calea de acces la lumina modului său de a trăi. Dar în lumina modului său de a trăi homosexualitatea, opresiune şi excludere au sfârşit prin a-i apărea mai mult ca nişte mărci existenţiale ale finitudinii umane decât ca situaţii istorice modificabile. Nu-mi amintesc, cu excepţia câtorva articole din ultima perioadă (acum în “Scrieri corsare”) nici un text în care Pasolini să fi înfruntat chestiunea homosexuală în termeni clar politici (aşa cum începeau să facă, chiar în acei ani, mişcările de Gay Liberation, ale cărei tematici el le cunoştea şi le împărtăşea). Era ca şi când, în adânc, n-ar fi reuşit să-şi imagineze şi să proiecteze o lume în care forma sa de iubire să poată trăi în moduri normale, dincolo de lumina un pic arcadică a zilelor de la Casarsa sau a aceleia de vinovăţie de stânga ce îi proiectau simţămintele sale de culpă şi atâţia persecutori ai perioadei romane.
E prea mult, atunci, a spune că Pasolini, chiar şi ceea ce el a crezut că descrie realistic, e numai lumea sa poetică, lumea romanelor sale, a poeziilor, a filmelor sale? A încheia socotelile cu Pasolini la douăzeci de ani de la dispariţia sa nu înseamnă, în această perspectivă, a confrunta acea imagine a lumii con experienţa noastră cotidiană, spre a vedea dacă şi până la ce punct el a avut dreptate, a fost un bun profet. Dacă opera sa “deschide” – potrivit expresiei lui Heidegger – nu o lume istorică, trecut (al cărui document ar fi opera), prezent (care în ea s-ar “exprima”), sau viitor ( pe care opera l-ar anticipa profetic). Este o lume “altfel”, căreia, odată ce i-am făcut experienţa în opera reuşită, n-o mai putem ignora în modul nostru de a trăi realitatea cotidiană. Numele lui Pasolini evocă încă pentru noi toţi o lumea în acest sens. Am putea poate încerca s-o definim cu o expresie a sa: o disperată vitalitate.
PPPasolini
Două scrisori către Pier Paolo (Pasolini)
A doua zi de la moartea lui Pier Paolo Pasolini, întâmplată în 2 noiembrie 1975, Alberto Moravia şi Italo Calvino, scriitori foarte apropiaţi lui, dar cu care adesea – chiar recent – intrase în polemică, şi-l amintesc. Şi încearcă să analizeze şi să explice acea tragică moarte.
Alberto Moravia : «Ucis de violenţa de masă»
Pier Paolo Pasolini nu-şi prevăzuse moartea, dar felul nemilos şi atroce, da. De fapt, spunea – şi chiar a scris-o – că mila murise. Înţelegea milă în sensul raportului religios cu realul, contrariul nelegiuirii, nelegiuirea pe care o vedea triumfând în hedonismul de masă. Am spus că prevăzuse felul : aş vrea să adaug că îi prevăzuse şi locul. Am fost în locul unde a fost asasinat şi l-am recunoscut ca şi când l-aş fi văzut şi alte dăţi: de fapt îl descrisese fie în romanele sale «Băieţi de viaţă» şi «O viaţă violentă». fie în primul său film «Cerşetorul». (…) El reconstruise liniamentele încă înceţoşate şi informe ale violenţei de masă, constând într-un anumit fel de a vorbi, de a se comporta, de a se îmbrăca, de a lua atitudine; dar n-o văzuse niciodată pe deplin, limpede şi precisă. O ghicise aşa cum se ghiceşte o figură în noapte; dar era o violenţă pentru el încă nu în totul îndurată şi cunoscută. Rimbaud, într-o poezie faimoasă, zice că ar fi ghicit zorii după sute de indicii, fără ca totuşi să-i vadă pe de-a-ntregul, «cu trupul lor imens», până la sfârşit. Cu violenţa, lui Pasolini, i s-a întâmplat precum lui Rimbaud cu zorii. I-a întrevăzut «trupul imens» numai în ultima clipă, când era prea târziu. Rimbaud zice că imediat după ce a descoperit zorii a văzut într-un somn adânc: «La deşteptare, era amiază». Pasolini a văzut violenţa de masă în faţă o singură dată, întreagă şi înspăimântătoare şi, astfel, totul pentru el a devenit obscuritate, fără deşteptare.
(«Corriere della Sera», 4 novembre 1975)
Italo Calvino: «O nouă morală»
Nu voi mai răspunde la timp la scrisoarea aceea. În «Mondo» din 30 octombrie, Pasolini îmi adresa o scrisoarea deschisă despre violenţa în lumea de azi, care va rămâne una din ultimele sale scrieri. Polemiza cu articolul meu din «Corriere» despre crima de la Circeo, fiindcă eu descriam un proces de degradare al societăţii fără a-i oferi explicaţii şi mai ales fără a vorbi despre explicaţia pe care de la o vreme i-o oferea chiar lui: «consumismul» care distruge toate valorile precedente şi în locul lor instaurează o lume fără principii şi fără milă. (…) Mare merit al scriitorului Pasolini, care mereu a dorit să fie om de scandal şi moralist şi care a pus problema unei morale noi care să înglobeze şi zonele trăitului considerate obscure, pe care morala şi ideologia de până acum tind să le excludă. Nu e o sarcină uşoară şi toate exemplificările curente azi apar grăbite, cele pe care Pasolini le refuza ca şi cele pe care el le proclama. Desigur, mai mult de o generaţie îşi va pierde capul, mai înainte de a construi o nouă morală care să fie valabilă pentru toţi, chiar şi pentru cel ce astăzi se vede exclus din ea. Însă, până să ne vină la timp, aceasta va fi calea cea mai scurtă spre a da un sens mărturiei despre violenţă pe care Pasolini a voit să ne-o dea prin opera şi prin moartea sa».
(«Corriere della Sera», 4 novembre 1975)
Giuseppe Zigaina
Pasolini şi moartea
Pier Paolo Pasolini, regizor şi poet de faimă internaţională, a fost ucis pe litoralul de la Ostia – la câţiva kilometri de Roma – în noaptea dintre Ziua Sfinţilor şi cea a Morţilor în 1975. Asasinul, un “băiat de viaţă” care, la vremea aceea, avea şaptesprezece ani, a mărturisit de a-l fi rănit mortal mai întâi cu lovituri de bâtă şi pe urmă de a-i fi trecut peste piept cu maşina furată chiar lui Pasolini. Moartea sa, de fapt, potrivit documentelor de la proces, ar fi fost cauzată de “strivirea toracelui”.
Nu fără unele incongruenţe, aceasta ar fi fost mecanica crimei. Însă întrebările la care nu s-a putut oferi un răspuns satisfăcător sunt multe, iar unele de o importanţă covârşitoare: băiatul a acţionat de unul singur? Au intervenit să-l ajute alte persoane? Dacă da, agresiunea a fost dinainte pusă la cale? Şi cu cine? De răspunsul la aceste patru întrebări depinde soluţia thriller-ului.
Dar între timp, chiar dacă mulţi se străduiesc să nege, moartea scriitorului s-a înveşmântat tot mai mult de Mister, deschizând porţile irumperii sacrului. Fapt pentru care acel “Mysterior” prevestit de Pasolini în Petrol, “Mysterion” ca “act mistic, mântuitor, vital, pe deplin pozitiv şi orgiastic […] ce se pune ca epigraf” al întregii sale opere, se află aici, acum, în faţa noastră, ca o realitate halucinatorie.
Cu toate acestea, într-o societate cum este a noastră, epifania sacrului e mult prea rară, iar orice act mistic este oarecum nerecunoscut. Comprehensibil în orice caz, când, fiind vorba de autorul acelui Salò şi cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, toate mijloacele de comunicare au descris moartea sa scandaloasă în modurile cele mai contradictorii şi eclatante şi totuşi obişnuite şi previzibile: sfârşit scontat al unui homosexual, incident sado-masochist, sinucidere prin delegaţie, crimă politică. Această din urmă versiune, în Italia “delictelor de stat” şi a terorismului, era cea mai credibilă, cu atât mai mult cu cât poetul-regizor se afla pe punctul de a lansa, în acea vreme, pe primele pagini ale celor mai importante cotidiane italiene, acuze incendiare împotriva guvernului demo-creştin. Cu toţii, aşadar, duşmani şi “prieteni”, comentatori de televiziune şi cronicari literari, s-au regăsit mereu de acord în a aprecia moartea aceea cu totul străină operei artistului şi, prin urmare, ce trebuia dată uitării.
Numai că, la un atent examen al corpus-ului literar al lui Pasolini, s-a putut descoperi că fazele preparatorii şi concluzive ale tragicului său sfârşit – timp, loc şi mod – fuseseră anticipate de el într-un mod unidirecţional şi coerent: ziua, anul, terenul de fotbal, vârsta băiatului asasin, folosirea parului, malurile mării de la Ostia, până şi Duminica (ce coincide la fiecare şase ani cu Ziua Morţilor): totul fusese punctual prefigurat ca şi când în el ar fi acţionat o strategică necesitate de a da de ştire lumii un proiect indicibil. Stau ca mărturii în acest sens acel Manifest pentru un nou teatru, A manifesta (însemnări), conferinţele de presă imaginate în Bestia ca Stil, Crocodilii, închipuita Notă a editorului la Divina Mimesis, contaminarea cu versuri din “Apocalispa lui Ioan” în Patmos (apokalypisis = revelaţie), ca şi mai bine de nouă poezii intitulate Comunicat al Ansa (A.N.S.A., agenţie italiană de ştiri).
Prin urmare, aşa cum nenumăratele anticipări ale scriitorului asupra comportamentului nu pot considerate pure coincidenţe, tot astfel curioasa terminologie cu referire la mijloacele de comunicare (ce revelează neliniştea autorului de a trebui să spună ceva) nu poate fi expresie a unei extravaganţe lexicale, ci un proiect gândit şi pus în scenă printr-o înţeleaptă regie: proiect ce priveşte nu doar acel Înainte, ci şi acel După. Şi nu acel Înainte opus lui După, ci ca doi termeni care, solidari între ei, delimitează interfaţa (ar spune René Berger) între ceea ce sfârşeşte şi ceea ce începe. În această perspectivă de sens Pasolini este cel ce va anunţa că va muri la Ostia, “pe malurile mării / în care viaţa reîncepe”.
Ceea ce s-a întâmplat, şi se întâmplă încă după moartea autorului, ne apare în realitate ca dezvoltarea unei premeditate “organizări”. A transumaniza şi a organiza, năucitorul titlu al unei culegeri de poezii este nucleul de sens – chiar dacă răsturnat şi, deci, nelipsit de humour – care o asumă din nou. Puse la locul lor cele două verbe, după cum sugerează Pasolini autorului unui interviu – “actul de a transumaniza e cealaltă faţă a lui a organiza”, îi spune – avem a organiza transumanizarea, unde “a transumaniza”, verb intranzitiv ce semnifică a împlini o experienţă de asceză spirituală – a se vedea Sfântul Pavel pe drumul Damascului – e “cerut” corect, întrucât verb substantivat, de verbul tranzitiv “a organiza”.
Moartea lui Pasolini s-ar configura, aşadar, nu ca accidentală, ci “organizată”: organizată aşa cum orice artist îşi organizează, elaborează şi îşi verifică propriul limbaj. N-ar fi vorba prin urmare de o “fugă în luptă”, ci de un atac plin de orgoliu. Nu pasivitate, ci activitate. Nu moarte naturală, ci culturală. Şi dacă, deci, acel Sfârşit este şi un Început, el nu poate fi definit decât “sacrificial”.
Aşa cum sacrificiile umane ale paleo-agricultorilor erau săvârşite spre a obţine recolte îmbelşugate (vezi filmul Medeea), tot aşa sacrificiul de sine pus în act de Pasolini ar părea săvârşit spre a-şi asigura viaţa, “singura adevărată care va fi”: viaţa culturală în memoria oamenilor. O moarte cu o astfel de valoare înseamnă a se pune – o spune autorul însuşi în Petrol – în culmea operei, în punctul de vedere prospectiv, numai din care se poate culege totalitatea. “Sensul său – spune el [sensul operei iluminate de actul sacrificial] este batjocoritor, corosiv, dezolatoriu (dar tocmai de aceea nu mai puţin sacru)”.
Pasolini pune în lumină funcţia culturală a morţii (a sa) prin acest aforism: “Fonemul fără gest este un semantem diferit”, o propoziţie care, dincolo de jargon, are această semnificaţie: fonemul (parte pentru tot, pentru opera scris-verbală şi audiovizuală deci) integrat de gest (integrat de moarte) este un semantem diferit (câştigă o altă semnificaţie).
Este de-a dreptul fatal a deduce din acest sistem stilistic, oricât de ambiguu ar fi, că pentru Pasolini moartea (a sa) este “semn”, mai mult, semn încărcat cu o funcţie expresivă. Metafora unei astfel de funcţii, el o găseşte în montajul cinematografic. Montajul – spune regizorul – alege din toţi kilometri de peliculă înregistrată numai fragmentele esenţiale şi semnificative. Moartea, cu lumina ei retroactivă, desăvârşeşte o operaţie analogă: între cuvinte, acţiuni şi infinite gesturi repetitive ale unui “om”, alege numai pe cele esenţiale: pe cele care, coordonate între ele, pot “transforma o viaţă într-o istorie”. Pusă în această lumină, acţiunea operată de moartea lui Pasolini asupra propriei opere-vieţi se cuvine apreciată – în analogie cu aceea operată de montajul asupra materialul pre-filmic – o acţiune stilizatoare şi, deci, expresivă. Ambele îl califică pe regizor.
Cu această convingere îşi teoretizează Pasolini propria moarte de “regizor martir prin autodecizie” ca maximă expresivitate, mai mult, ca “maximă transgresiune lingvistico-existenţială”, în sensul că ea, moartea, atunci când e încercată, în chiar momentul în care se prezintă ca transgresiune a trebuinţei de a continua să trăieşti, desăvârşeşte “transsubstanţierea semantică” a operei, ori mai curând – explică Pasolini – o dispune unei mai mari polisemii, cu alte cuvinte îi multiplică semnificaţiile. Dar dacă o moarte marcată de o atare valoare culturală vorbeşte, mai mult, consimte regizorului să se exprime ( “Şi sfinţii vorbesc în tăcere cu corpul şi cu sângele lor”), ea trebuie să poată să se înscrie într-o “Semiologie generală a realităţii ca limbaj”. Şi tocmai această semiologie generală e cea pe care Pasolini o visează şi o invocă în Empirismul eretic.
Într-o scriere din 1970, Cinematograful impopular, poetul-regizor, examinând semnificaţia cuvântului “libertate”, conferă corp şi substanţă ideii sale de moarte: “Libertate. După ce m-am gândit bine la asta, am înţeles că acest misterios cuvânt nu semnifică, la urma urmei, altceva, în adâncul cel mai adânc, decât …libertate de a alege moartea […]. O atare libertate nu poate fi manifestată altfel decât [sublinierea mea] printr-un mare ori mic martiraj. Şi orice martir se martirizează pe sine însuşi prin omorul conservator”. De fapt, continuă, “orice infracţiune faţă de cod – operaţie necesară invenţiei stilistice – este o infracţiune faţă de Conservare: şi deci este exhibiţie [sublinierea mea] a unui act autoselecţionist: prin care ceva tragic şi necunoscut este ales în locul a ceva cotidian şi cunoscut (viaţa)”.
Prin urmare, dacă am dori printr-o simplă citare să restituim sensul cuvântului “exhibiţie”, am putea invoca această anticipare a lui Pasolini din Bestia ca Stil (operă teatrală autobiografică): “Tocmai întrucât e sărbătoare [regizorul a fost ucis duminica]. / Şi ca protest vreau să mor cu umilinţă. / Vreau să mă găsească mort cu sexul scos afară, / cu pantalonii pătaţi de sămânţa albă, printre / mărăcini lăcuiţi cu lichidul de culoarea sângelui”.
Cadavrul scriitorului a fost găsit exact în aceste condiţii.
Este limpede, aşadar, că “dorinţa de a muri” avea în el aceeaşi necesitate a voinţei sale de a fi poet “mai modern decât orice modern”. Mai mult, cele două pulsiuni se integrau până într-atât încât să constituie o forţă (bi-unitară) ce îl ducea irezistibil către cea mai scandaloasă transgresiune a codului lingvistico-existenţial. Un act creativ absolut nou, atât de nou “încât să facă să decadă orice idee de noutate deja experimentată”.
Cu gândul îndreptat spre viitor, şi cu sufletul celui care a luat deja o decizie de neclintit, Pasolini vesteşte acest act într-o pagină din Petrol: “În acelaşi timp în care proiectam şi scriam romanul meu, adică încercam sensul realităţii şi îl luam în stăpânire, chiar în actul creativ pe care toate acestea îl implicaa, eu doream şi să mă eliberez de mine însumi, adică de a muri. A muri în creaţia mea: a muri cum în realitate se moare prin naştere…”
A muri din naştere, în acest caz, înseamnă a muri creând, a muri aducând în lumină un ceva, a muri exprimându-te.
“Ori a ne exprima şi a muri ori a rămâne neexprimaţi şi nemuritori” înseamnă “autoexortativul spre infinit” ce îl asumă pe întregul Pasolini. Un autoexortativ – trebuie precizat – în care termenul “nemuritori” (ce i-ar procura delicii lui Freud) nu face aluzie la nemurirea lui Dante sau a lui Shakespeare, ci înseamnă cu mult mai simplu “a nu muri”.
Ideea arhaică şi sacrală a morţii-renaşteri – în acest sens necesitatea de a muri pentru a te exprima – regizorul o comunică lumii spre a pune ca epigraf al celei de-a doua versiuni a poeziei Ziua morţii mele (1974) versetele din Evanghelia Sf. Ioan: “Dacă bobul de grâu, căzut pe pământ, nu va muri, va rămânea singur, dar dacă va muri va da fruct”.
Forţa de a-şi duce până la capăt Proiectul său, Pasolini o găseşte în Mit.
Pasolini credea în realitate şi în eficacitatea mitului, aşa cum un creştin catolic crede în miracolul euraharestiei. “Tot ceea ce e realist este mitic şi viceversa”. Aşa răspundea lui Jean Duflot atunci când acesta îl acuza de a fi deschis porţile miturilor şi de a fi întors spatele oricărei forme de realism. Deci, caracteristica fundamentală a mitului – pentru cine îl trăieşte dinlăuntru ca în cazul lui Pasolini – este că el nu se prezintă ca o poveste ori o povestire a imposibilului, ci ca realitate. Dacă ar trebui să reprezentăm – să zicem – modul de a gândi al lui Pier Paolo, aş putea spune că gândirea tehnico-raţional-empirică tinde a regresa, în el, până în punctul în care se juxtapune celei simbolico-mitologico-magice, dar subliniind că, în mod paradoxal, tocmai această regresiune e ceea ce constituie extrema sa modernitate. Şi era conştient de aceasta. “Sunt o forţă a trecutului – spunea – …[dar] mai modern decât oricare modern”.
Astfel înţeleasă, întreaga operă a poetului-regizor este o neîntreruptă povestire mitologică întemeiată pe exemplar, pe particular, pe concret şi nu pe general şi abstract. El, la persoana întâi, cel care oferă exemplele, care se propune ca model; ca şi cum în operele sale teatrale, filmice sau poetice este mereu unicul erou ce împlineşte acţiunile paradigmatice şi creează istoria. Dar acest erou – nici nu e necesar s-o spună – e invariabil figura sa de vicariat: Christos în “Evanghelia după Matei” sau Ciappelletto în “Decameronul”. Ori chiar Kennedy, când se foloseşte de aforismul său socratic: “Kennedy, murind, s-a exprimat prin acţiunea sa dusă la extrem”. Când, pe urmă, pe plan teoretic, vorbeşte despre moarte, nu vorbeşte despre ea ca filosof, ci – într-o strictă coerenţă – de poet îndreptat spre lucrul său specific care este mărturia.
Numai că Pasolini, elaborându-şi tehnica sa expresivă cu credinţa absolută în eficacitatea mitului, ştie că îşi asumă un risc mortal. “Va trebui să se ţină seama, în Valea lui Joafat, de slăbiciunea conştiinţei mele în faţa abstracţiilor – ce se arată –, tehnicii şi ale mitului?”
Tehnică şi mit deci sunt identice la el. Gândind la celebrarea, la Ostia, a mitului de creaţie (mitul cosmogonic ce prezidează asupra tuturor creaţiilor, inclusiv şi cea artistică), Pasolini se aşteaptă doar la un miracol, fiindcă o maladie – sau un simplu accident de maşină – l-ar putea împiedica să ducă la bun sfârşit Proiectul său în vremurile, în locurile şi în modurile prestabilite de el. În micul poem intitulat “Proiect de opere viitoare” reflectează: “Dacă în mod miraculos Haosul ar acosta la o plastică limpezime…”. Plastica limpezime e cea a Cosmosului abia creat. Iar trecerea de la Haos la Cosmos este reamintită celor umane de Cosmogonia a cărei refren ritual este Repetiţia. Poetul vorbeşte despre sine însuşi aproape visând şi, apoi, conchide: “Dacă pe urmă mă va ataca un cancer şi va trebui să crap, înseamnă că va fi învins realitatea aceea de lucruri [destinul]”.
Înfruntând un atare risc, Pasolini ştie să joace totul pe tot. Cu mijloacele, apoi, “acţiunea, iraţionalismul, pragmatismul, religia” care ştie că sunt, spune el – “datele cele mai negative şi periculoase ale civilizaţiei noastre”. În orice caz, sau numele său va rămânea luminos în “viaţa doar adevărată ce va să fie”, ori mai curând va dispărea pentru totdeauna. “În prima jumătate a vieţii mele am sădit Pomul Pasiunii […], în cea de-a doua jumătate Pomul Jocului”. Reprezentat cu suspiciunea “celui care ţinteşte puţin spre a câştiga puţin”, el, efectiv, a trebuit “să ţintească spre a câştiga mult”.
În martie 1969, în plina sa “vitalitate disperată”, face aceste aprecieri: “Sacrul este totdeauna periculos, se ştie / pentru cine intră în ţarcul său fără pregătire: / fără a fi împlinit mişcările de acostare. / Eu aceste mişcări de acostare le-am împlinit pe toate, / ca brav cleric şi student în teologie. / Dar despre ridicolul lor am doar o idee poetică. / De aceea am comandat nişte versuri / spre a mă ruga înlăuntrul acestui spaţiu sacru / (unde, spre a spune adevărul, nu merg cu picioarele goale)”.
Verbul “a comanda” nu are nevoie de clarificări, iar “versurile” sunt de pus în legătură cu această profeţie: “Voi pleca într-un vers”. Care înseamnă: “Voi muri făcând poezie” (“Ori a te exprima şi a muri ori a rămâne neexprimaţi şi nemuritori”). De fapt, versul de care e vorba este versul lui Shakespeare (“Othelo”) ce primeşte ultimele cuvinte de la Iago: “Ceea ce ai ştiut ai ştiut, restul nu-l vei şti”. E vorba – spune Pasolini – de o “cunoaştere ontologică: a şti ca a fi”. După care există doar “nimicul strălucitor” al morţii.
Faptul că Pasolini nu s-ar fi dus cu picioarele goale în “ţarcul sacru” al terenului de fotbal de la Ostia e lucru confirmat de către toţi: judecători, avocaţi şi jurnalişti.
Care, totuşi, n-au atribuit nici o importanţă faptului că Ostia înseamnă “victimă consacrată”.
Cervignano del Friuli, 14 maggio 1996
Dario Bellezza
Lui Pier Paolo (1975)
Nicicând nu mă voi resemna cu moartea ta.
Atât de indispensabil mi-ai fost, atât de necesar
ca să mă gândesc că pământul nu te va mai vedea,
iar viaţa te-a abandonat urlet de durere fără odihnă
sau pace din plăcere. Ideea că nu aveai
nici un chef să mori, deşi ca toţi poeţii moartea
de-atâtea ori o invocasei, până a o exorciza
mă înspăimântă. Nu voiai să mori,
ştiu asta; nu atât de departe, ucis,
ciopârţit, călcat şi limita asta absurdă
a destinului îmi dă fiori.
Vino să-mi spui de ce-ai murit, de ce ne-ai lăsat,
dacă există Dumnezeu în vreo parte a celor create!
Tu ai fost singurul inteligent şi părinte să-mi
astâmperi foamea şi setea de plâns!
Vezi: îţi aduc omagiu în rime;
tu m-ai dorit poet, iar eu sclavul tău
m-am făcut, tu ai apărat la mine
diversitatea iar eu mi-am compensat fapta
cu bunătatea ta de cititor atent şi curios. Cât de inteligent
erai, dragă Pier Paolo, cât de misterios şi de straniu;
cum ne-ai lăsat aici pe toţi orfani de un tată
ce n-a voit nicicânda tată să fie dar care era,
prin fapte şi în vorbe, mai tată decât toţi, mai învăţător.
Şi eu te-am trădat de-atâtea ori, dar erai atât de prezent,
atât de mereu necesar de a trebui să disting
cu tine fiecare rând pe care-l scriai ca să nu mă sufoc;
dar îţi iubeai atâta libertatea încât în a ta o iubeai
pe a celuilalt şi pe mea o îndrumai cu iubire
distrat şi divin.
Nu mă voi consola nicicând de dispariţia ta şi te voi
căuta de-acum numai în acel plâns care este memoria
unde nu există spaţiu pentru viaţă ori pentru neliniştea
de a te întâlni încă, la Sabaudia, la restaurant, acasă la Elsa sau la Laura!
Lacrimi adevărate îmi scaldă obrajii, acum, şi scriind
această mărturie a mea nu mă ruşinez că sunt
sentimental. Ne dăm seama de întreaga iubire
faţă de cineva numai cu actul practic al morţii sale.
Nu doream asta, nici n-am prevăzut-o. Iar acum că e
o realitate ce jigneşe şi arde înlăuntru fără oprire, iartă-mă,
scumpule, dacă amintesc lumii ceea ce, tu murind, a pierdut.
O lumină, un spaţiu nesfârşit de poezie, o inimă
tulburată şi liniştită în vrerea de a trăi.
Duşmanii tăi se vor bucura. Unul mai puţin, au zis.
Ruşine! Ruşine! Plângeţi, băieţi, măcar voi
moartea lui Pier Paolo; nimeni ca voi nu poate
fi acolo unde Pier Paolo voia să trăiască şi să lucreze.
După un an,
în cruda zi în care un poet a căzut (1976)
Pasolini dispărut, ucis ca un câine vagabond
într-o înspăimântătoare periferie de noroi într-o zi de noiembrie
nicicând nu vei mai reveni în această Italie a miracolului
unde tehnocraţia va triumfa peste puţin, conformismul
noilor stăpâni, scârboşi nazişti atei sau catolici ai unei neînţelegeri
nominale numai ce persecută pe cei diferiţi, distrugând
orice anarhie, orice ideală frumuseţe;
nicicând uitat chip trăind alături de tine
atâţia ani de-acum pot uitat, încrustat
în minciunile tale radioase de poet cetăţean
sublim tovarăş de nopţi pe pământ gol
vorbind de cărţi şi de iubiri.
Pasolini, te-au ucis, nu meritai să mori
nici să vezi masacrul trupului tău sfânt
în timp ce toţi poeţii ermetici neorealişti sau avangardişti
acoperă cu poeziile lor de duhoare umila Italiana
şi lumea, nici nu ştiu când totul va lua drumul Eternului
iar anotimpurile moarte vor cunoaşte aroma dispariţiei tale
nemântuită rană mă conduce pentru întregul rest al vieţii
părăsesc sentimentul şi norocul vrea ca eu să ştiu
să supravieţuiesc doliului, dar e ca şi încă ar fi prima zi
a plecării tale din acest unic co-sex al celor vii.
ATTILIO BERTOLUCCI
Când ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul
Într-o zi, dedicându-ţi
acea “Mică Odă Romei”
ţi-i aminteam pe Virgil şi Catul
care aici suferiră fiindcă
“aici un an e ca oricare altul,
un anotimp la fel cu celălalt,
iubirea un belşug ce jigneşte,
un privilegiu indefinibil”.
Mai târziu, răspunzându-ţi,
unei negre prorociri a ta
despre ţara noastră, despre supravieţuirea ei, ţi-am scris, nevinovat,
“dar durează mult
aceste amurguri ca vara când nicicând, nicicând,
nu mai soseşte ceasul lămpii aprinse,
a spuzelor acelora ce i se opun – şi durează
răbdarea anilor – pe care lămpile iubirii le-au rănit – ”.
Ţara supravieţuieşte, ţara ta pe care Tagliamento o ţărmureşte
şi acoperă oasele tale nu cenuşile tale
nu departe da unde fratele tău Guido
cu trupul său adolescent a însângerat pământurile nu departe de Srebenica şi Tuzla.
Supravieţuire
fie cu violenţă.
MARIO LUZI
Era zorit de două Erinii
În grabă. Pauza e pe sfârşite.
Şi, apoi, domnii mei, nu-mi place a pune sentinţe la urmă.
Acest la urmă schimbă evenimentele
mari şi mici. Pe unele le strică,
pe altele le adevereşte, poate,
în neaşteptata lor esenţă. Totuşi nu ştim asta,
ne amestecă aceeaşi alchimie
care în noi, ca şi în lume, dă de lucru.
Pasolini ? M-am gândit la el
de mai multe ori
şi la acele gânduri întâmplătoare vă îndrum.
Există moduri inegale de a sta în echilibrul timpului,
în aceeaşi istorie, cu tulburare.
Există moduri şi moduri de a trăi inegalitatea.
Cu toţii se aflau în arenă, asta năştea dramă.
E greu astăzi a stabili acele dramatis personae
şi care au fost rolurile.
Materia din recipient era stingheră
totuşi înfocată şi aspră. Suferinţă era
oriunde. Oriunde nu era
falsitate sau cinism era suferinţă. El agonistul
n-avea scăpare. Îl zoreau
două Erinii: disperarea
şi vitalitatea, la fel de înfometate.
Îl muşca inteligenţa sa.
Pierduta integritate a lumii
vorbea scrisă în ruinele sale,
şi era, cred, cu mândrie adevărat,
narcisist chiar era,
şi sacrificial, sper.
Dar iată mă strigă dinlăuntru : sus cortina !
VALERIO MAGRELLI
Sfânta Biserică Romană şi privighetoarea
Ar fi ameninţat un vânzător de benzină
cu pistolul încărcat
cu un proiectil de aur.
Cineast şi poet, giuvaergiu şi balaur !
Însă ce să conteşti acestei acuzaţii,
arma sau glontele?
Acea împuşcătură niciodată trasă
traversează opera sa
aplecându-se spre un dublu oximoron,
fantastică nălucă
de violenţă şi de milă,
de sânge şi laur.
ANDREA ZANZOTTO
Argintii noduri ale trecerilor tale
Traversând Friuli·
Şi acum – poate – nicicând –
eşti în facerea şi desfacerea
de pajişti gânduri spini arşi
de azur, clipă de clipă,
din câmpii până-n munţi primordiali
Nu-i nimic care să poată
epuiza această inimaginabilă
vibrilaţie
nici mână care să pătrundă hotărând
un sens ultimativ
– ca într-un film fosilă – vieţii tale
o, Spiriduşule·*
Aproape pe brânci şi orbi pe jumătate dar
aproape bucuroşi încrucişăm deja
argintiile noduri ale trecerilor tale
spre alte povestiri
alte elemente
………………………..
În româneşte de George Popescu
