Claudia Mandi:
În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice
(Repere revelatorii într-o expoziție remarcabilă)
George Popescu
Nu sunt un specialist în arta (plastică, mai exact), deși din tinerețe, un degustător al ei animat de creatorii din Bănie, mulți dintre ei amici și companioni în ambientul cultural al locului, am publicat câteva cronici expoziționale și ca reflex oarecum incidental al curiozității iscoditoare de frecvent participant la vernisaje, ca și, uneori, în intimitatea atelierelor lor. Peregrin activ cultural prin Italia vreme de aproape trei decenii, era firesc să nu scap niciun prilej, când acesta s-a ivit, de a vizita și admira bogățiile știute ale unei arte patrimoniale de excepție în istoria universală a genului și geniului creator în spațiile diverselor muzee ce pretutindenesc în BelPaese.
În acest particular context, întâlnirea cu recenta etapă creatoare a artistei craiovene, născute întâmplător în comuna mea natală, școlită însă în Bănie și, apoi, la Timișoara, Claudia Mandi, în ambianța personalei sale cu titlul în italiană (unde a făcut stagii de perfecționare și a și expus) ANTICHITÀ IMMAGINATA, mi-a generat pe loc impresia unui act evenimențial pe cât de inspirat tematic pe atât de relevant în dimensiunea unui har artistic în deplină afirmare. Și, aș spune, și ca pilduitoare etapă de maturitate ce indică profilul unei confirmate personalități în domeniu.
La greu evitabila întrebare cu privire la „sursa” acestei, cumva neașteptate, cel puțin la noi, teme, răspunsul ni-l sugerează artista însăși, evocând sejurul său la Roma, instructiv întrucât mijloc de o bursă de studiu, locul în care vestigii figurale, murale, sculpturale ori nemurite de mâinile unor geniali ai picturii spuzesc la fiece pas. Mi se par de neignorat, dacă nu cumva intrinseci vocației și profilului asumate ca atare de artistă, orientarea sa încă din faza universitară către barocul roman, ca și imboldul problematizării, într-un sens strict specific artei picturale, imaginației, ca resort creativ activat în resursele sale cele mai proiective.
Parcurgându-i, fie și succint, activitatea sa expozițională constatarea că aproape opt din cele circa 20 de întâlniri cu publicul s-au împlinit în Italia, cu tematici diverse însă mereu pe o linie a autentificării vocației sale de iscodire a chipului uman îndeosebi sub impactul pliat pe cromatica densă și felurită cu cele patru elemente ce străbat istoria culturală și umană de la începuturile lor: aer, pământ, foc și apă.
Ele, elementele îmi par producătoare de sens pentru diversitatea cromatică, încadrând, în același timp, corpurile umane, nu cu totul întâmplător masiv feminine, în culori nuanțate, fluide (ca în tablourile venețiene dintr-o altă etapă-expoziție), fluctuante, în mișcările insinuate cu abilitate și, aș spune, măiestrie; cromaticul, albastrul azuriu specific și acesta din urmă peisajului italian, ocrul, cu nuanțe de roșu și albastru îndeosebi în figurarea corpurilor feminine, cu extrem de puțin negru ori gri mai des în uzul unor liniaturi transversale spre a le conferi o transparență mai mare, roșul, într-o mare diversitate de nuanțe, albul și, evident, ca suport pentru albastrul marin ori pentru fluența aceleiași corporalități mai tot timpul de ordinul unor siluete în contururi de o admirabilă precizie.
Marcate de o expresivitate care captivează, incită, suscită chiar simțurile ațipite ale individului uman contemporan prizonier al vizualului televiziv ori filmic, cu miza pe un real nu doar crud, ci mai ales trecut prin laboratoare ori studiouri „cosmetice”, imaginile corporale din tablourile Claudiei Mandi, în expoziția aceasta găzduită de Galeria plasticienilor craioveni, sunt, pe de o parte, dinamice (ca un resort, cum anticipam din titlu, de apropiere a lor, străvechi predefinite, evoluând însă, subtil și nelipsite de gustul unei grații, la rându-i doar ușor sugerate), însă pe de altă parte constante în căutarea unei dimensiuni a spiritualului.
Ceea ce autoarea numește, undeva, „paradoxul clasic/anticlasic”, calibrat prin varii tehnici ale artei italiene din diferitele epoci ale plurisecularei sale istorii, nu ocolește, în opinia mea, nici eclatante pliuri expresioniste, cu acel tonus al imaterialității ce susține transparența unui peisaj, dar în care se încadrează chipul, figura, așadar corpul uman restituit zestrei – ori rădăcinii – sale spirituale.
Minuțiozitatea desenului, ce așteaptă, parcă, să fie căutată în mixturile de detalii, toate realizate și, finalmente, sesizabile de privitor ca debit al unei acuratețe eminente converg, fiecare și împreună, la edificiul unei arte remarcabile, configurând, pe un relativ scurt parcurs, atributele unei artiste ce-și înscrie numele – și creația sa – în exemplaritatea unui destin artistic deja fixat și asumat.
Sârguința, simțul, pe alocuri acerb, al căutării – devin nu doar de surse inspiratoare ori de tehnici picturale novatoare, ci și mai ales repere de iscodire în lăuntrul imaginației și al fanteziei, fără de care nicio creație nu se poate împlini cu adevărat.
În – chipu-i ri, așadar, cum sugeram încă din titlu cu insistență programatică pe conceptul de corporalitate (antică) restituită pare-se memoriei noastre tot mai străine de rădăcinile risipite, dar regăsibile prin arealul atât de întins al artei.
