în autobuzul 27…
tu, fată umbră, soră a lui san francesco
cel pofticios, șuie perugină în autobuzul
27 bolnav ca sandro cel penna invertit
precupeț de verbe zbanghii neîntors
din poeme ratate unde mi-ascunzi
virginitatea acestei luni siropoase
ce-și aruncă un deget peste cadavrul
satului meu din valachii? mă recunoști.
surâsul cu care mă împuști răstoarnă
adolescentul sașiu de pe motorina drogată,
fată umbră, nesperată mireasă a lutului
copt.
Perugia, 7 aug. 1994
sens interzis bolii duminica…
liniștea albul lentoarea: piatra și
revolta ei mâna coboară către cerneala
nimicului în undița dumnezeirii în spuza
silabei unde se amestecă vânător și vânat
– sens interzis bolii duminica vechiului doliu
se deșiră în brațele tale ca în securea
tânără vita limpede a ceții ratate
penița dimineții zgârie…
nu suficient de livizi încă nu limpede
partea rotită a cerului (dinspre cuvânt!)
penița dimineții zgârie
trotuarul acestei absențe care ești tu –
teresa lucrezia fiorella graziamaria
urcă
spre gulerul serii poemul albind
de funingine și de rușine dar
încă insuficient de posomorâți pentru ca
marea să înceapă să scrie
atâta transparență devine semn…
case și coapse cruste și puste cai tineri
pe patul morții cu chagall luminând
deșertul roșcat al lui dumnezeu
unde
suferința face un lung ocol și aspiră
vertijul iar ochiul se irosește în vidul
atât de aproape și limpede: pe iaz
se lasă moale trâmbița stângace
prin care atâta transparență devine semn
cuțitul urcă singur…
mentă (ceai și blândețe): cuțitul
urcă singur spre veranda licențioasă
inima
cuiva aduce bezna pe scări năucitoare
lacrimi
insigne ale dorinței pe fugă
lacrimi (din nou) pe chipul
stors de cerneală și
scrib aproape ciung sub tăișul vesel
al hârtiei clocotitoare
numărul unu visat de el însuși…
cine privește la cel prea înalt și prea adânc
(maestrul spune)
își pierde îndoielile toate: eliberări de silabe sacre
pe puntea speranței –
naștere virginală
somnia diabolici generis
numărul unu visat de el însuși
șarpele dublu în pelerinaj la propria-i moarte
și centrul e gol
„cealaltă față” pe hârtia verde a trudei
acolo
unde Archaeus exilează cristalul
unde insula își întunecă azurul
și postește în locul ploii absente
nemo enim novit quae Dei sunt
nisi spiritus Dei
Florența, 25 august 1994
altfel de trădare
ombilicul orb și surd: maniacală
trimitere la subsol unde crește nepermis
prețul interpretării
albul crud al serii de duminică
și șaua limpede a pelegrinului
întors din drum
cocleala apei pe locul
unde iertarea îți invocă mâna
și planta cucerește rădăcina cerească
și nimicul își face loc
în locul viran unde sămânța
și-a pierdut sfiala iar restul
de genune n-a mai ajuns la miez
nebunul și-a pus tinicheaua
pe pieptul spuzind de răni
și flutură prin vântul deriziunii
furtuni hamletiene într-un regat
rămas fără perdele
