Să spunem adevărul, cel mai trist adevăr: printre atâtea nenorociri, poezia o are şi pe aceea de a fi vătămată de cel ce-o iubeşte. Să luăm de exemplu o lectură de tipul „întâlnire a unui poet cu studenţii”. Sala de teatru răsună de gălăgia produsă de zeci de adolescenţi. Sunt tineri,făpturi adică cuprinse de vijelii hormonale, străbătute de temeri şi de emoţii, zguduite de învierea unei primăveri care, mai înainte de a fi sentimentală, e înainte de toate chimică. E vorba de „fiinţe expuse”, expuse metamorfozei, sexului, politicii, drogului, pe scurt unei forme de sirene. Într-un cuvânt, „putere fragilă”, disponibilă la orice, vulnerabilă şi în acelaşi timp nemiloasă; pur potenţial. Ei bine, i-am convocat în sala de teatru spre a asculta un adult care scrie versuri. Frumoasă idee, însă ce se întâmplă de fapt?
Se întâmplă, spre exemplu, că directorul de sală începe să-şi ilustreze politica sa de programe timp de douăzeci, interminabile minute. Probleme de bilanţ şi de oportunităţi culturale. Sala freamătă ca o fiară în cuşcă, înspăimântătoare energie ce ameninţă să explodeze dintr-un moment în altul. Mai trece un timp. „Dar am vorbit cam mult”, explică amfitrionul şi totuşi continuă imperturbabil, în vreme ce furtuna se îndeseşte ameninţătoare. Ca apucat de „banderllas”, amfitrionul menit să-l introducă pe oaspete obţine, de fapt, cel mai rău rezultat: exasperează auditoriul, îi epuizează răbdarea, o secătuieşte în întregime, până la ultima picătură! În sfârşit, oratorul îi lasă cuvântul pârâtului, nu înainte însă de a-l denumi drept cel mai mare poet în viaţă. (Dacă există ceva ce indispune ascultătorii este exact un astfel de comportament autoritar ce consistă în a afirma; „Acum o să vă spunem ce trebuie să gândiţi despre cel pe care urmează să-l cunoaşteţi!. E vorba de o autentică incitare la dezacord, fiindcă oricine, rănit în plinul libertăţii sale de judecată, se simte obligat să gândească: „În realitate, nu sunt de acord”).
Astfel, după ce a asmuţit publicul şi a ocupat jumătate din timpul la dispoziţie, prezentatorul decide să-l abandoneze pe poet în furcile unei arene care deja îl urăşte de moarte. Oaie în groapa cu lei. Pe de altă parte, scopul readingurilor e un unul singur: să obligi invitatul să-l asculte pe cel ce l-a invitat să citească.
Paranteza aceasta lungă foloseşte pentru a introduce numele unui poet puţin cunoscut în Italia, în ciuda faptului că el este printre cei mai importanţi ai ţării sale. Vorbesc de Mihai Eminescu cel sărbătorit pentru cei o sută cincizeci de ani de la naştere, în timp ce Rizzoli publică La mia ombra e altri racconti („Umbra mea şi alte povestiri”) (în îngrijirea lui Marin Mincu, cu un studiu de Mircea Eliade, 314 pp, 16 mii de lire). Recurenţa, de care a vorbit deja Avvenire, va fi salutată de unele iniţiative organizate de acelaşi Mincu. Se începe în 15 iunie la Gabinetto Vieusseux din Florenţa cu Mario Luzi, Giorgio Luti, Marino Biondi şi Ernestina Pellegrini, spre a continua a doua zi la Institutul de cultură umanistică din Venezia, cu Lorenzo Renzi, Roberto Sscagno şi Andrea Szyllaghy şi a încheia în 19 iunie la Academia di Romania de la Roma, fiind prezenţi Alfredo Giuliani şi Renato Minore.
De ce trebuie citit Eminescu? Fireşte, fiindcă este Leopardi român, aşa cum ne învaţă orice antologie. Dar mai cu seamă întrucât constituie o prezenţă supravieţuitoare prin vreme. E viu: aşadar, ca oricare alt mare, împărtăşeşte moartea ne-morţilor. Este un strigoi al cuvântului: trupul său a dispărut, dar glasul său continuă să ne ajungă din urmă. Nu-i nevoie de prea multe introduceri: să încercăm să-l ascultăm.
În Avvenire 23 iunie 2000.
