Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, este în întregime construit pe procedeul mise en abyme a fost deja cu îndreptăţire observat (Marin Mincu). Aici aş dori să încerc să. individualizez motivaţiile (câteva motivaţii) ale acestei alegeri, pe baza constantelor narative ce îmi par de oarecare importanţă.
Plecăm de la observaţia pe care orice cititor va fi avut prilejul s-o facă: frecvenţa referinţelor la literatura populară, basme şi cântece, în cursul micului roman. Eminescu însuşi vorbeşte, încă din primele pagini, despre
sufletele înamorate în limba şi datinile străbunilor lor, decât inimi care să iubesecă caracteristica cea expresivă a poporului nostru, minţi oculte cu cestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate . toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni.
Iata expresia unui regret:
- De-aş fi rămas în munţii mei – să-mi fi încântat inima cu doine şi capul cu fantasmagoriile basmelor. poate că eram mai fericit.
Cînd Toma Nour, naratorul romanului en abyme. se apropie de tabăra românilor aflaţi în luptă împotriva ungurilor pentru Transilvania, are două întâlniri cu siguranţă, simbolice: întâi zăreşte trecând carele ţărănesti:
…românii şedeau culcaţi pe foale, în vârful carelor, sau mergînd alături, şuierau doine bătrîne şi triste ca suvenirile’ trecutului .
Puţin mai încolo, în jurul focurilor, găseşte: tineri care cîntă şi joacă; între aceştia, iar prin codrii rătăciţi fluierau .voinicii printre dinţi ,câte şi din frunze câte o doină adâncă şi plină de foc.
Trece puţin şi verişoara şi consolatoarea: Finiţa:
şi-ncepea a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi cânta cu vocea jumătate câte-o horă or câte (o) chiuitură cu vorbe cu tot…
Se găsesc aici şi cântece noticieros cum s-ar spune în Spania, dedicate adică întâmplărilor abia desfăşurate; Eminescu imaginează unul de acest fel, pe modelul celor cunoscute de el:
Prin sate colinda vestea cum că se ridicase românii împotriva ungurilor şi împăratul codrilor bătrâni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinile lor stâncoase împregiurul flamurei româneşti
Chiar şi la moara ce va deveni apoi teatrul unui episod de trădare şi răzbunare sângeroasă, la început există o continuă adunare de oameni veseli: oameni ce veneau cu sacii la măcinat, aducând totodată fiecare din ei câte-o comoară de istorii, de poveşti, de noutăţi, astfel încât…, iar povestitorul rămâne aşezat cu luleaua aprinsă şi pălăria pe ochi, în chicotele fetelor, în poveştile bătrânilor, în înjurăturile bărbaţilor.
Cred că se poate preciza destul de bine motivul atâtor referinţe folclorice, într-un roman care el însuşi este un fel de baladă populară epico-lirică. În realitate, Eminescu este conştient de diferenţa dintre literatura tradiţională a poporului şi imitarea modalităţilor sale în climatul poeticii romantice întârziate. În sfârşit, textele populare en abyme slujesc la a tutela şi califica angajamentul popularizant, dar în întregime literar, al romanului aşa cum rezultă convingător di acest citat, care amestecă povestea şi romanele mediavale, spre a sugera tipul de stilizare căutat de Eminescu:
Îmi părea că trecusem printr-o poveste cu smei şi crudelităţi, dar în al căror coprins pe alte locuri şi alte ţărmuri, amanţii rătăcesc de-a lungul lor în umbra şi verdele dumbrăvilor, cu feţele argintate de lumina unei palide lune, ce zîmbeşte printre nori, şi înseninate trist de plăcutele visări ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înţeles – de evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu sînge, cu foc şi cu negrul vînăt roşu al fumului…
În ce priveşte polarizarea dintre povestea trăită şi povestea tradiţiei, consider simptomatică această reflecţie a lui Toma:
De-aş fi rămas în munţii mei – să-mi încântat inima cu doine şi capul cu fantasmagoriile basmelor, poate că eram mai fericit.
Din acest prim rezultat pot fi deduse extinderi destul de sigure într-o zonă care ocupă o parte însemnată în roman (mereu în acord cu poetica romantică întârziată), cea a visului. Că personajele ar visa, adeseori, nu surprinde: faptul este şi teoretizat, cu o auctoritas decisivă:
Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că în urmă tote câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decât creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis.
Trebuie adăugat că în roman a visa are fie înţelesul propriu, fie pe cel figurat, de abandonare in imaginaţie. Însă între vis şi veghe există o varietate de stări intermediare de care Eminescu ţine seama. Se poate spune dimpotrivă că în Geniu pustiu există o întreagă fenomenologie a visului, asupra căreia ne vom opri puţin.
Mai înainte însă o subliniere cu caracter tematic: în general, visurile le au ca protagonişti pe femei, cărora transfigurarea visului le accentuează ori le atribuie trăsături angelice. Plecând tocmai de la această natură angelică, visul se împlineşte şi mai mult într-o viziune paradisiacă, în care femeia, cu veşmânt alb, urcă ori coboară pe raze de lumină, iar stelele, sau alţi îngeri, o înconjoară potopind-o cu frumuseţe. Modelul, mai apropiat ori mai îndepărtat, este Madona, cu atât mai adevărat cu cât în visul în care îi apare mama abia moartă, protagonistul devine mai întâi o turturică, apoi un copil cu aripi de păpădie argintate în braţele ei. Apoi, când femeia, cum se întâmplă de obicei, este o iubită, chiar dacă păcătoasă, întâlnim gustul cunoscut decadent al înnobilării şi al conversiunii vinovăţiei în inocenţă. Ne gândim la Gustave Moreau, foarte activ în acea vreme.
Şi aici se impune modelul Madonei. Aşa se întâmplă spre exemplu atunci când Toma, în biserică, răsturnând situaţia abia adusă în memorie, o transformă pe Fecioara Maria în femeia de care se îndrăgostise:
mie mi se părea că mohorâta roşie icoană a Maicei Domnului din iconostas lua contururi din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi neînţeleasă devenea ca suflată de argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene şi închise păreau (…) a murmura vorbe …
Cu toate că visurile par să aibă în roman şi o componentă muzicală, ele se alcătuiesc într-un fel atât de net pictural încât ar putea să asume un titlu [ca de exemplu Rugăciunea unei fecioare, la pag. 25, în ed. ital., citată de criticul italian, p.139, în ed. rom., utilizată de noi, n.tr.].
Visul de la pag.32 [în ediţia rom la pag.148] este în mod clar delimitat, de la început, Am visat până la sfârşit : M-am pomenit tot pe mormântul de hlei… La fel de precizate, limitele visului la pp.74-75 [în textul romanesc, la pp.200-201: Visul, o lume senină pentru mine, o lume plină de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul…, n.tr.]. Există un semnal de început (Visul îşi deschide auritele lui gratii şi mă lasă să intru in poeticele şi etern junele lui grădini) şi semnalul de final (Mă trezii). Totuşi, visul pare apoi să reînceapă de la situaţia prezentă, mai ales de la peisaj (munţii, râul Mureş, îndreptându-se în mod progresiv spre sublimare (unde de lumină, sunetele unei harpe de argint, îngeri). Pe de altă parte, copila Maria, atât de îngerească încât. e gata să se confunde încă de la început cu alţi îngeri, trimite prin apropieri progresive la fiica preotului a cărei moarte îngrozitoare într-un măcel abia fusese propusă şi descrisă drept martiră a neamului românesc.
Şi un vis mai complex, cel de la pp. 57-58 [în textul rom., pp180-181], pecedat de cunoscutul citat shakespearian ( viaţa mea îmi pare un vis fantastic de nebun ). La prima vedere avem semne de delimitare înrudite cu cele ale visurilor precedente, de la început adormii la sfârşitul şi deschisei ochii. Pe urmă, însă, visul cu o falsă trezire (Mă deşteptai deodată într-o păsure verde ca smaraldul…), ce-l poartă visător într-o lume de argint şi aur, în afară de cînturi (ale privighetorilor, ale frunzelor) : de aur sunt codrul şi uşa bisericii, arcadele şi coloanele, barca ; de argint, icoanele şi pînzele cu icoane pictate. Apoi neaşteptata trecere la registrul funest, oraţii funebre, un batrîn pierdut în triste meditaţii şi, palidă ca o marmoră lividă, femeia iubită, Poesis. Cel mai interesant este faptul că visul reproduce o realitate abia trăită de narator, şi trăită în stare de vis. Totul începe cu vizita la Poesis (învăluită de razele argintii ale lunii); apropierea întâlnirii este exprimată in aceşti termeni: Un uşor foşnet pe poteci mă deşteptă din visurile mele. Apoi, când femeia se aşează uşor pe genunchii iubitului, . mă sărută pe ochii care mi se închiseră într-un somn adânc, încât nu-mi venea să cred că ea ar fi fost cu adevărat, zeiţa minunată atât de mult visată. Într-un cuvânt, visul garantează realitatea a ceea ce, real, ameninţă să se reveleze ca un vis. A doua zi, Toma dă peste un cortegiu funebru şi zăreşte la ferestruica unei trăsuri pe blonda Poesis. Ceremonialul se încheie firesc in biserică (cea ce va fi apoi visată), iar Toma, ca un nebun, îşi croieşte drum prin mulţime:
mi se părea că nici măcar nu mai eram printre oameni … ba chiar mi se părea că rămăsesem singur, apăsat de chinurile unei viziuni teribile, fiindcă nu vedeam decât sicriul, ce-mi părea că unduia în văzduh; nu vedeam decât cum ea, răvăşită de plâns, mângâia înăuntrul sicriului mâna unui om.
Apoi, Toma se prăbuşeşte mort şi numai întrucât va veni Ioan înştiinţându-l că nu este Poesis. Tulburarea îndrăgostitului deja prevestitoare este astfel încât învălmăşeala de tip oniric, sau mai exact vizionar, este mult mai puternică în scena reală decât în cea visată.
În visul de la pp.25-26 complicaţia de mise en abyme e construită prin alternarea semnalelor de pornire onirică şi de viziune directă de elemente reale Transfigurate în mod oniric. Când naratorul primei părţi a romanului se duce la Toma, Toma visa (adică, în acest caz, fantaza); şi naratorul: priveşte, visător, chipul palid al lunii. Apoi, de la fereastra casei din faţă, se aud sunetele unui pian şi rugăciunea unei copile. Ce face naratorul? Închisei ochii pentru a visa in linişte. Şi desigur este un vis al unui pustiu mort, peste care, îngenuncheată într-un nor de argint, o fecioară înalţă o rugăciune. Dar naratorul continuă: Deschisei ochii şi văzui, pe fereastră, o copilă, care cântă acompaniindu-se la pian. Identificarea copilei cu fecioara dinainte e realizată încă o dată prin vis: închisei ochii din nou, astfel că, recăzut în nemărginitul pustiu, palatul alb se confunda cu norii de argint, iar copila în alb ‘ cu îngerul îngenunchiat. Pe urmă, naratorul . strânge pleoapele, acoperind visul său de obscuritate şi continuând să-şi ţină ochii închişi şi după ce muzica încetase. Semnalul de sfârşit al visului (Când mă deşteptai din vis») găseşte fereastra palatului închisă şi salonul întunecat; când însă naratorul vorbeşte cu Toma, se aude răspunzând cu cuvinte foarte asemănătoare conţinutului visului decât lucrurilor văzute cu adevărat, ca şi când visul naratorului ar fi fost visat chiar de Toma. Femeia este în fapt desemnată de Toma drept îngerul acela ce se închina lui Dumnezeu. Nu numai, dar Toma însuşi îşi enunţă propriul său vis (aici: fantazie) ce pare a se integra naratorului:
Visez copilul ce vorbeşte prin somn, zâmbind, cu Mica Domnului – mă transport în ceri, pun aripi umerilor mei şi părăsesc pământul, pentru că mă dau cu totul acelor umbre divine – visuri care, care mă poartă din lume în lume şi mă izbesc de gândire în gândire… .
Episodul oniric cel mai complex se întâlneşte la pp. 35 – 41( ed. rom. P. 152 şi urm.). Ioan a venit să-l caute pe Toma spunându-i că ea e pe moarte ( se va afla mai apoi că ea este iubita sa, Sofia). Cei doi prieteni pleacă pe zăpada îngheţată. Presimţirea morţii se amestecă cu procedeele onirice, deoarece Toma, văzându-l pe Ioan alb ca un mort, are impresia că merge alături de o umbră, umbra unui om mort de mult şi se întreabă dacă mersul său alături de o fantasmă nu este cumva un vis (credeam că tocmai visam). Agăţându-se de pervazul casei Sofiei, cei doi prieteni o zăresc pe muribundă pe pat, cu buzele tremurând într-o rugăciune; tatăl distrus de durere, şi pe jumătate mort şi el, sora aşezată la pian; până şi aerul este mort. Apoi, sunetele pianului se răspândesc, iar muribunda înalţă un scurt cântec, după care amuţeşte pe veci, căzând pe pernă.
Ioan se prăbuşeşte pe zăpadă, iar Toma îl aduce în spate în oraş. Când revine, Toma îi povesteşte că el, abia reuşind să se orienteze, se prăbuşise pe zăpadă: Atunci am visat (…) Ştiam că visasem. Fragmente ale scenei la care cei doi asistaseră vor fi evocate de Ioan, dar dezminţite pios de Toma. Adevărul a devenit vis pentru a putea fi negat. Dar el se afirmă după trei zile, când Toma se duce să-l ia pe Ioan, înştiinţându-l: A murit. Descrierea înmormântării şi a funeraliilor, după care pe Toma îl apucă o stare de suspendare onirică a realităţii:
Mi-am închis ochii şi am visat … ce?… Nu ştiu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitir… .
Era acolo doar cioclu care cu încetineală şi indiferenţă curăţa zăpada dintre arborii albi. Toma conchide:
Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.
Doar in timpul vizitei la sora moartei, Poesis, va fi reevocată seara funestă, iar Toma recunoaşte din anumite semne ceea ce Ioan îl făcuse să creadă în vis:
Va să zică am fost, zise el încet şi mişcat, va să zică am asistat la expirarea ei. O, Tomo, cât de rău mi-ai făcut. Să mă-nşeli, să-mi spui c-am visat…
Justificarea lui Ioan urma să-l împiedice, cu minciuna sa ocrotitoare, pe Toma să înnebunească. Dar justificarea nu contează: ceea ce contează este recursul, aici înţeles ca niciunde în altă parte, la comutatorul realitate/vis; rezultatul, desigur dorit, este de a determina stingerea realităţii şi a viziunii, una-ntr-alta, printr-un procedeu ce anticipează pe cele din lirică. Tocmai de aceea, când Toma o va vedea pe Poesis cântând într-un teatru de periferie, el va aplica procedeele de transfigurare a visului şi în condiţii de veghe, răsturnând, cu ajutorul fanteziei, realitatea vulgară ce-i stătea în faţă:
Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei ex machina … Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere şi cu mâinile unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat… încet, nemişcată şi trist, ca sufletul unui înger murind, la ceruri, purtată ca pe nesimţite de aripile ei albe-argintii…
Interesant este că aici comutatorul realitate/vis e substituit de comutatorul realitate/poezie. O demonstrează compoziţia liricii prezentă câteva pagini mai încolo:
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze
Vedeam ca in vis pe-al meu înger de pază,
Încins într-o haină de nori şi de raze,
Mişcând a lui aripi pe capu-mi aprins,
Dar când te văzui într-o palidă haină,
Copilă coprinsă de dor ş i de taină,
Fugi acel înger de ochii-ţi învins.
Comutarea vis/poezie este revelată în mod clar de expresia ca în vis, întâlnită deja şi alte dăţi. Apoi, când aceste stratificări ale narativităţii s-ar raporta la cele două perechi simetrice: Ioan şi Toma, Sofia şi Poesis, şi la simbolismul funcţional la prima, alegoric la cea de-a doua, e clar că se va aprofunda într-un alt cadru. Pentru moment, important ni s-a părut să explicăm câteva procedee deja operante în această proză juvenilă a lui Eminescu, conduse apoi la cel mai înalt nivel în activitatea sa poetică.
