Ce mi-i vremea când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri… ?
- Eminescu, Revedere
Ce anume este timpul pentru Eminescu în nesfârşita tramă a verbalei sale descrieri-dezolări dacă nu însuşi curgerea propriei identităţi în necontenita diversitate a propriului fel de a se imagina? Este un timp pădure, frunzos, umbros, care devine conştienţial prin apropierea demonstrativă a propriei eventualităţi continue.
-Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
-De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
S-ar spune că, dimpotrivă, continua eventualitate ce umple până la refuz frunzoasa poezie eminesciană se prezintă astfel tocmai spre a avertiza asupra ceea ce dimpotrivă ar fi de neavertizat: entitatea aceasta, timpul, care nu este astfel decât în propria – mereu diferită şi inapropriată – identitate. Imaginea se apropriază în măsura în care cauza ei se desapropriază: cauza ei, ori mai bine zis trăitul raportat la conştienţialul pe care imaginea îl demonstrează. Fiindcă poezia lui Eminescu demonstrează întrucât, în dez-aproprierea formei trăitului, aceasta devine, tocmai de aceea, trăitul formei: această necontenită ireperabilitate substanţială faţă de ce se crede, reperat, respirat de formă, în privinţa entităţii altfel insondabilă pe care o subîntinde, adică timpul. Fapt e că această poezie se naşte dintr-o necontenită şi subînţeleasă couche naturalistă, care este punctul de plecare al oricărui romantism întârziat şi reformat, aşa fel că a depăşit deja aria măreţului şi neliniştitului naturalism european, după jumătatea veacului şi iată astfel această voracitate de timp, obiectul cel mai apropiat de lucruri şi de modificările lor, chiar dacă în sine plin de disperare, pe care poezia lui Eminescu îl demonstrează în strălucirea propriei fugi imaginare în posibilităţile limbajului. Identitatea stă în diversitate, în procesul de diversificare a ceea ce este egal. Identitate a ceea ce nu este reperabil ca atare, ci numai in consecinţele sale formale, timpul, spun, se oferă, tocmai în necontenita diversitate a reperabilului, a trăitului ca alegorie vivificantă a propriei şi continuei morţi.
Acesta este un romantic extrem pe care romantismul european, în rădăcina sa extrem-orientală, îl regăseşte ca punct de graniţă pentru ceea ce , a fost esenţa romantismului însuşi în Europa; insă aici, în ce priveşte istoria ca rezervor al prezentului, cum este atestată în marele romantism european, se înregistrează o răsturnare a termenilor: prezentul este cel care, în imensa naturalitate, cuprinde, până la a o substitui, istoria în continua ei provocare; şi în aceasta derivă sensul unei istorii naturalizate. Într-un cuvânt, se pare că pentru Eminescu în natura însăşi s-ar afla provocarea istoriei. Sau, mai exact, acea dorinţă de istorie, de alterare semnificativă a vizibilului care nesfârşitele întinderi româneşti îl aud unduind pe câmpurile infinite ale propriei. fecundităţi călcate de străinul care ne suge sângele. Aşa stă scris în Doina, iar comentatorul glosează: Este cântecul popular, trist dar dulce, al ciobanului roman el cântă durerile exilului şi ale iubirii. Se acompaniază cu un fluier rustic foarte lung (caval) din care sunt scoase sunete delicate şi triste ale unei muzici cu totul diferită de a noastră. La vremea aceea, în extremul occident al acestei culturi romantice a întârziate se ivea în proză cântecul agresat al Walden-ului lui Thoreau care căuta în Massachusetts, în propriul său contact cu natura, aşa cum s-a observat, printr-o formă a de nesupunere civilă faţă de o societate căreia scriitorul nu-i împărtăşea idealurile mercantile, un alfabet pierdut, cel al miticei New England. Spune la un moment dat: Când mă gândesc să-mi cumpăr una dintre acele luxoase locuinţe de-ale noastre, mă simt imediat abătut de faptul că ţara nu este încă adaptată, spre a spune aşa, la cultura umană şi că noi suntem constrânşi însă să ne tăiem pâinea noastră spirituală în felii şi mai subţiri decât acelea în care străbunii noştri tăiau pâinea noastră de grâu. Nu vreau desigur să compar doina românească transcendentalismului emersonian sau hawthornian; de nu cumva ea nu e mai aproape de cântecul nocturn al păstorului rătăcitor leopardian: Plusieurs d’entre eux passent la nuit assis sur une pierre à regarder la lune, et à improviser des paroles assez tristes sur des airs qui ne le sont pas moins, cu cuvintele Baronului de Meyendorff care l-au inspirat pe Leopardi. însă vreau să evoc cât de mult se întinde durerea cosmică în bocetul istoric dintr-o arie precum aceea a culturii tout court occidentale din secolul al XVIII-lea răspândită între limitele sale extreme romantice: cum, în enflure, ca la Thoreau, rămâne in vigoare speranţa asuprită de o istorie umilitoare, iar la Eminescu este mai degrabă sângele vărsat de o istorie constrânsă să se încredinţeze cu totul sunetului chinuitor al fluierului:
° De le Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate. / Din Hotin ,şi pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin, / Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut ordia cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte /…/ Vai de biet Român săracul / Îndărăt tot dă ca racul / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici nu îi este toamnă toamnă, / Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui…
Ce taină minunată excelează în cântul lui Eminescu, în afara glasului său explicabil prin ceea ce s-a numit, de Edgar Papu, ca fiind caracteristica sa, concentrarea sa extensivă, înţeleasă ca expresie integrantă? Fapt e că glasul său este unul care tremură şi sparge uneori propriul diapazon împrăştiind nuclee şoptitoare, volatile şi afective strângeri de inimă, atingeri chopin-iane, cu acea ardoare adancă pe care clapa abia atinsă o iveşte din jarul nestins, aproape într-o suferinţă prepascoliană, onirice interludii într-un văzduh rarefiat, într-un orizont de aşteptare care deşi lovit de acel ductus poetic debordant şi în acelaşi timp adunat în re (iată acea concentrare extensivă care în mod paradoxal dilatî orice intensificare a sa) vibrează asemenea unei di romanţe în ale sale paroles vizionare, în ale sale localizări violente.
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele trec, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm dragă, m-aştepţi tu pe mine;
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de Ia fântână,
Valea-i un fum, fluiere murmură-n stână.
Este începutul din Sara pe deal. Adevărul este că povestea romantică la Eminescu se localizează în chiar foşnirea viziunii: drama este locul strălucitor şi irezistibil al chiar propriei plăsmuiri. Este locul în care se extinde concentrarea vizionară. lată, din poemul intitulat Călin (File din Poveste), Prima strofă: din cea de-a şaptea parte:
Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
Înfundă mişcarea-i creaţă între stuf Ia iezătură;
Iar pădurea Iin suspină şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt ce le scutură pe toate.
De când codrul, dragul codrul, troienindu-şi frunza toată,
Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
Tristă-I firea, iară vântul sperios vr-o creangă farmă-
Singuratice izvoare fac cu râurile larmă.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?
Un voinic cu ochi de vultur lunga lunga vale o măsoară.
Şapte ani de când plecat-ai, sburător cu negre plete ,
Ş’ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Expresia integrantă referitoare la concentrarea extensivă, analizată astfel de Edgar Papu, în timp ce poartă realitatea aproape de depărtarea poveştii, pare de asemenea să pecetluiască însăşi consistenţa realului cu o strălucire de poveste. Este tipic lui Eminescu acest joc de oglinzi în care viziunea pare prinsă în cursă ca într-o distanţă sticloasă ce dă transparenţă nucleului obscur al temei lirice în timp ce natura însăşi pare să se convertească în propria energie asemenea unui limbaj la limita propriei tensiuni imaginare, adică să vibreze şi să se zvârcolească în chiar povestea propriei dicţiuni. Iată cum devine la Eminescu fabuloasă înşişi posibilitatea de a spune. Dinlăuntrul expresiei se iveşte acest obscur nucleu semantic care, odată ce se, exteriorizează în propriile semnificaţii, totodată manifestă în transparenţa vizionară acea tensiune originară. Astfel că devine agonică această fluctuare a descriptivului pe propriile aparenţe într-o serie de prospecţii în care departele şi aproapele se neliniştesc în viziune, adică se dezechilibrează în stare de suflet neliniştită, ceea ce ar putea să fie asumată ca naturaleţe tematică extrem de stăruitoare în pliurile vocii sale. Este căutarea propriului nucleu obscur această concentrare coexistentă cu propriile distrageri, cu propriul – opus, adică cu tensiunea spre exterior a acestei energii intensive. La Eminescu, contradicţia organizează, de fapt, într-o formă de naturaleţe paradoxală – este o natură extinsă în vibraţiile sale istorice – aceste nuclee opoziţionale în care constă inspiraţia sa. Aproape precedând vremuri şi locuri simbolismul eminescian pare să facă aluzie la impasibilitatea mallarmeană tocmai datorită şi tocmai acolo unde impasibilitatea cristalină a înflăcărării sale folclorice favorizează cristalizarea pasiunii în formele sale extreme. Este ca şi cum băsmuirea ar trăi într-un fel de cocon wagnerian, în care răpăitul muzicii n-a decis încă să imite pasiunea şi aceasta să potolească setea curgerii debordante a unei muzici în care, în Europa Centrală, se dezvolta in Wort-ton-drama teritaţia romantică a artei totale.
“. Autorul a utilizat ca surse primare eminesciene din volumul Mihai Eminescu Poesie, prima versione italiana dal testo: romeno con introduzione e note a cura di Ramiro Ortiz, Firenze, Sansoni, 1950 (nuova tiratura). În acest exemplu, explicaţia aparţinând ilustrului traducător şi comentator al culturii româneşti.
“. Pentru sugestiile lui Edgar Papu, criticul italian a avut la îndemână, atât originalul românesc, cât şi versiunea franceză, aparţinând lui Claude Dignoire, şi apărută la, Bucureşti, la editura Univers, în 1982 .
